3
Sussex în anii ’60[1]:
expresia în sine sună ca o amestecătură glamoroasă. Iar Sussex era locul
potrivit, era cea mai tare, cea mai mişto universitate din zonă. Şi bineînţeles că era locul potrivit, că
doar acolo l-am cunoscut pe tatăl vostru.
Eu urmam engleza şi
istoria artei. Tatăl vostru era student la biologie – sau ştiinţe biologice,
după cum se spunea acolo. Acum eu sunt unul dintre directorii de la Walker
& Fitch, iar tatăl vostru e mai mult decât un director, în mare parte
deţine şi conduce editura Living World Books, care include Living World Magazine. Uite cât de departe am ajuns. El încă mai e
în domeniul ştiinţei, într-un anumit fel. Cu alte cuvinte, acum o vinde. Iar
din când în când, după cum aţi şi observat probabil, se lasă cuprins de
remuşcări şi de regrete pentru că ar fi abandonat „adevărata” ştiinţă doar ca să
facă bani. De parcă n-ar fi fost de-ajuns acei ani de sărăcie înainte să veniţi
voi pe lume, când nu scotea aproape nicio para chioară de pe urma ştiinţei. Iar
acum, ironia sorţii face ca timpurile să se schimbe din nou: au apărut peşti
mai mari care stau la pândă, pregătiţi să înghită cu totul Living World şi
tatăl vostru e la un pas de a vinde totul. Încă un anunţ pe care îl mai are de
făcut.
Pe voi v-am avut destul
de târziu – cu o prevedere foarte abilă, s-ar zice acum – dar adevărul este că
nici noi n-am avut habar. Ştiinţa a început să dea randament, transformându-se
în „cărţi de popularizare”, abia după ce v-aţi născut voi, iar tatăl vostru s-a
dovedit a fi un editor de succes pe când voi eraţi prea mici ca să vă puteţi da
seama.
Să fi avut vreo legătură
cu voi? Se prea poate. Rămâne sub semnul întrebării dacă aţi avut ceva de-a
face cu faptul că a renunţat la ştiinţa adevărată, că a abandonat biologia în
primul rând. Din moment ce asta s-a întâmplat înainte să vă naşteţi voi, v-aţi
putea întreba cum aţi fi putut avea vreo influenţă într-un fel sau altul.
Tatălui vostru îi place
să susţină că succesul său de acum ţine numai şi numai de baftă, de şansa de a
se fi aflat în locul potrivit la momentul potrivit. Că totul ţine numai de
noroc şi de „unchiul” său, Tim – voi ajunge şi la el mai încolo. Dar eu cred că
s-a întâmplat cam la fel cum a fost cu pilula aceea anticoncepţională. Ce a
apărut mai întâi: pilula şi ştiinţa care a produs-o sau schimbarea epocii care
a însoţit toate astea? Ştiinţa n-ar fi devenit niciodată populară dacă tatăl
vostru, între alţii, nu şi-ar fi descoperit acea înzestrare, acel talent pentru
marketing, care să facă ştiinţa accesibilă oamenilor. Şi nu s-a „întâmplat” pur
şi simplu ca el să se afle acolo, la momentul potrivit. Se afla acolo de o bună
şi dubioasă bucată de vreme (eu eram dintre aceia care se îndoiau) înainte să
sosească momentul potrivit.
Lui încă îi mai place să
nege acest adevăr şi să îşi permită acele clipe de regret nostalgic după
ştiinţă. Dar asta e în proporţie de cel puţin cincizeci la sută o prostie, un
moft – credeţi-mă pe mine – sau pur şi simplu ţine de cu totul altceva. A vinde
nu înseamnă a renega, altminteri n-am mai avea nimic pe numele nostru. Eu
cumpăr şi vând artă. Ani la rând, după cum îi amintesc tatălui vostru, din asta
ne-am câştigat pâinea cea de toate zilele. Dar mie încă poate să-mi mai placă.
Încă îl mai ador pe Tintoretto. Cu asta îi închid gura de obicei. Şi tatăl
vostru apreciază un tablou bun. De-a lungul anilor, şi-a format ochiul. Şi chiar
va recunoaşte, dacă îl veţi încolţi, că departamentul de creaţie de la Living
World este un factor important în succesul lui. „Unchiul” Tim pur şi simplu nu
a fost niciodată vizual.
Iar eu bineînţeles că
apreciez, ca şi tatăl vostru, tablourile, chiar dacă nu sunt de Tintoretto, pe
care acum putem să le cumpărăm şi să le punem pe pereţii casei noastre. Casa
aceasta, pe măsură ce voi aţi crescut, s-a umplut de tablouri sau, după cum vă
place vouă să spuneţi, de „chestii”. Şi pe deasupra mai e şi o casă mare, iar
voi poate că v-aţi întrebat deja – adolescenţii, în zilele noastre, par mai
pricepuţi la lucrurile astea – de ce nu ne-am mutat deja într-o casă şi mai
mare, în care să încapă şi mai multe chestii, la o scară şi mai extinsă. Mai
ales că de curând am cumpărat, într-o doară, o casă la ţară, în Franţa, pe care
tatăl vostru a numit-o „vizuina” şi la care se mai lucrează încă. Să vinzi
totul şi să cumperi din nou. Dacă toate celelalte lucruri ar fi rămas la fel,
ca să folosesc expresia tatălui vostru, am fi putut să ne aflăm acolo chiar
acum, să ne petrecem weekendul verificând cât au mai înaintat lucrările şi
poposind la Hotel des Deux Églises. Cred că el şi-ar dori ca locul să fi fost
gata deja, pentru a se refugia de îndată acolo.
Dar nu au rămas toate celelalte
lucruri la fel, deşi ne aflăm cu toţii în această casă în noaptea asta, după
cum se şi cuvine. Practic toate amintirile voastre se află în casa asta,
aproape toată viaţa voastră s-a desfăşurat între aceşti pereţi. „După ce
împlinesc şaisprezece ani”, am zis noi. Cum am fi putut să ne mutăm altundeva
înainte, cum am fi putut să vă spunem ceea ce o să vă spunem mâine altundeva
decât aici?
Pe vremuri am stat cu
tatăl vostru într-un demisol din Earl’s Court. Pe pereţi – postere jerpelite,
doar reproduceri. Iar în acele vremuri, tatăl vostru era, într-adevăr, un
adevărat om de ştiinţă şi chiar lucra într-un laborator. Sfera sa de
specialitate, după cum ştiţi, era reprezentată de moluşte, iar în cadrul
acestui domeniu aparte, ramura sa specială se ocupa de melci. Şi sectorul său
special din cadrul acestei ramuri speciale, despre care el ar spune că nu e
deloc redusă, era construirea şi importanţa, întreaga însemnătate evolutivă şi
ecologică a cochiliilor melcilor. Cum se fac ele? De ce melcii nu rămân pur şi
simplu nişte limacşi? O întrebare care mie şi vouă poate că nu ne-ar trece
niciodată prin cap. Dar acesta era doar încă unul dintre numeroasele exemple,
după cum ar putea spune tatăl vostru pe tonul lui de profesor, de măiestrie a
biologiei în chimie, în inventivitatea suborganică.
Mă refer acum, fireşte,
la articolul lui, apărut cu mulţi ani în urmă în Living World. (Un articol foarte insipid şi mai deloc ştiinţific,
ar spune el, deşi eu una ştiu că pentru el a însemnat foarte mult, ştiu că a
fost un gest ţintit către doctoratul pe care îl abandonase deja de multă
vreme.) Şi nu doar în chimie, ci şi, cu timpul şi printr-un proces îndelungat
şi lent, care depăşeşte cu mult nevoile moluştelor, în mineralogie, în
geologie, în însăşi compoziţia lumii. Or, după cum mi-a şi zis odată, pe când
ne aflam încă în Sussex: un melc turtit n-are de unde să ştie, dar fără
capacitatea strămoşului său de a-şi crea o cochilie, astăzi pur şi simplu n-ar
exista nici urmă de South Downs.
Gândiţi-vă numai, ar fi
putut să studieze melcii turtiţi. Dar eu nu cred că tatăl vostru chiar a
abandonat vreodată ştiinţa. Şi încă mai are câte ceva de spus, încă vă mai
poate ţine câte o prelegere care să vă lase cu gura căscată.
Melci, nu melci turtiţi.
Primii se mişcă, cât de cât, dar ceilalţi stau pur şi simplu lipiţi de stâncile
din apă. Mike a ales melcii. Şi ce alegere potrivită pentru un bărbat care va
cunoaşte succesul mult mai târziu în viaţă, m-am tot gândit eu uneori, deşi
n-am spus niciodată nimic, fireşte. Tatăl vostru şi melcii lui.
Probabil că s-au strâns
deja afară acum, o întreagă recoltă de melci în această ploaie de vară. Ploaia
îi atrage întotdeauna sau îi scoate la lumină, mai bine zis. Casa aceasta este
încercuită de melci, poate că într-un mod foarte corespunzător şi cu o empatie
delicată şi nostalgică. Acum îi tratăm ca pe nişte dăunători de grădină ce
sunt, îi omorâm la nimereală şi fără pic de milă. Dar odinioară tatăl vostru a
fost expert în melci. Şi, pe vremuri, la Universitatea Sussex, a fost cu
adevărat student la biologie, deşi pe atunci aş fi putut spune că domeniul său
de specialitate era propria sa biologie.
Linda Page şi Judy
Morrison ar fi putut spune şi ele acelaşi lucru. Stăteam toate trei împreună,
într-un apartament de pe Osborne Street, în Brighton. Ne-au fost domnişoare de
onoare la nuntă. Pe Linda aţi cunoscut-o acum câţiva ani. În cele din urmă s-a
măritat cu un avocat simpatic şi rotofei, iar acum locuieşte în Highgate[2].
Ceea ce n-aţi ştiut niciodată era că, odinioară, ea s-a culcat cu tatăl vostru.
Cu Judy n-am prea mai păstrat legătura. N-ar trebui s-o las să se transforme
într-un doctor Pope, adică într-una dintre acele persoane la care te gândeşti
dintr-odată şi te întrebi ce mai fac. Altădată, ne strângeam toate trei din
când în când, ne întâlneam să luăm prânzul împreună sau ieşeam seara pe undeva.
Uneori ne vedeam la Piero’s, pe Jermyn Street, puţin mai sus de sediul Walker’s
(Simon, ridicând din sprânceană ca întotdeauna, a vrut să-i fac prezentările). Linda
şi Judy: cele două persoane de pe lumea asta cărora le-aş fi putut dezvălui
toată povestea. Când am fi ajuns la cea de-a treia sticlă, deja inutilă. Dar nu
le-am spus niciodată nimic.
Cele trei surori de pe
Osborne Street. Împărţeam împreună aproape toate lucrurile. Se poate să-l fi
împărţit şi pe tatăl vostru. Nu sunt sigură însă nici acum dacă asta s-a
întâmplat şi cu Judy. Tatăl vostru se pricepe să păstreze discreţia. Aşa şi
trebuie. Dar oricât de departe om fi mers noi cu împărţitul lucrurilor înainte,
după ce m-am înfruptat eu prima oară din tatăl vostru, bineînţeles că n-a mai
existat nicio împărţire. Asta ar trebui s-o ştiţi şi voi, măcar de dragul
sincerităţii relatării. Întâi şi întâi, tatăl vostru a vizitat-o pe Linda deşi
ar fi mai corect să spunem că Linda a fost cea care l-a adus prima la noi
acasă. Dar relaţia tatălui vostru cu Linda n-a durat prea mult. E încă o
chestiune nerezolvată cine cui i-a dat papucii. Eu cred că şi-au dat papucii
reciproc, cu binişorul. Apoi e de presupus că a urmat Judy. Dar după aceea mi-a
venit rândul mie.
Osborne Street numărul
treizeci şi trei, Brighton. La o aruncătură de băţ, după cum le place să spună
celor din Brighton, de ţărmul mării. Dar, în nopţile liniştite, în timpul
fluxului, se putea auzi uneori zgomotul valurilor spărgându-se uşor la mal, ca
nişte talgere îndepărtate după cum mi-am spus eu întotdeauna, iar în nopţile
furtunoase şi umede, aveai senzaţia că picăturile de ploaie de pe geamul
ferestrei ar fi putut fi o bură fină din mare.
Noi aveam cele două etaje
de sus: trei dormitoare şi o bucătărie, cu o uşă separată la intrare şi cu o
scară numai a noastră: mai degrabă un duplex decât un apartament. Aşa cum eram
Cele trei surori, eram şi Cele trei chiriaşe din duplex. Linda avea dormitorul
care dădea la stradă, eu îl aveam pe cel de lângă al ei, iar Judy avea camera
de sus. Şi fiecare dintre noi îşi avea musafirii ei.
Mike a susţinut încă de
atunci că s-a culcat cu Linda şi cu Judy mai întâi doar ca să ajungă la mine,
ceea ce poate suna la fel de prostesc, deşi eu n-am spus niciodată asta pentru
că nu se prea cădea să-l contrazic. Dar hai s-o spunem pe-a dreaptă: ne aflam
cu toţii acolo, sub acelaşi acoperiş. De parcă el ar fi fost vreun Făt-Frumos,
iar Linda şi Judy erau doar nişte încercări la care era supus, nişte obstacole
care îi răsăriseră dintr-odată în cale numai ca să-l prindă în cursă şi să-l
reţină din drumul către ţinta sa altminteri neabătută.
În orice caz, rezultatul
a fost acelaşi, iar eu am un rezumat al meu, foarte simplu, de la care n-am
deviat niciodată. Nu-mi pot aduce aminte exact dacă la acea vreme eram, de
fapt, geloasă sau nerăbdătoare, sau poate doar disperată, în timp ce el îşi
croia drumul către mine, după cum a susţinut mai târziu. Sau dacă mi-am spus,
pur şi simplu, ori am sperat că dacă reuşeam să devin a treia la rând aş fi
căpătat un oarecare avantaj. Însă ceea ce i-am spus tatălui vostru şi vă spun
şi vouă acum e că am avut baftă, vai, şi ce baftă, că a treia încercare a fost
cea norocoasă.
Iar norocul a rămas de
partea noastră. Adevărul incontestabil şi de nestrămutat e că tatăl vostru nu a
mai încercat cu nimeni altcineva după aceea. Zilele noastre de audiţii, ca să
zic aşa, se încheiaseră. Ne găsiserăm unul pe celălalt. Tatăl vostru s-a urcat
în patul meu într-o noapte, la Brighton, acum aproape treizeci de ani, şi, deşi
locul, camera şi patul s-au tot schimbat din când în când, nu l-a mai părăsit,
de fapt, niciodată.
No comments:
Post a Comment