Graham Swift 10

19

E trecut de ora trei dimineaţa. Momentul se apropie. Nu mai e „mâine”, nu mă mai pot amăgi de una singură prea mult timp. E azi, azi: ropotul ritmic şi lin al ploii pare s-o spună iarăşi şi iarăşi.

Orice altceva veţi descoperi în curând, e un lucru pe care sper că nu-i nicio nevoie să vi-l spună nimeni: că aţi venit pe lumea asta din bucurie. De oriunde altundeva aţi fi venit, aceasta e chestiunea esenţială. Eu vă povestesc acum despre una dintre cele mai proaste perioade ale noastre, dar asta numai ca să ajung la altceva, la un lucru mult mai adevărat. Aşadar am avut şi noi parte de vreme rea, oare cine n-a trecut prin asta? Iar la scală mare, cum poate fi măsurată nenorocirea? Pisica noastră a dispărut şi-atât: doar n-a fost vreun cutremur.

Iar la scală mare, cum va fi evaluată această zi iminentă, dacă deja ştiţi, în sinea voastră, că aţi venit pe lume din bucurie? Bucuria dă naştere la bucurie: să fie oare chiar atât de simplu? Nu e vorba de biologie aici, dar e cel mai bun şi mai zdravăn sistem de reproducere. Lăsând toate celelalte la o parte, e cel mai bun început şi cea mai bună formă de creştere a copiilor pe care-ar putea s-o pretindă cineva.

Fireşte, se poate să fie totodată şi cea mai proastă, ba chiar extrem de proastă, căci nu dă câştig de cauză nici părinţilor, nici copiilor. Te lasă doar nepregătit şi dezarmat în faţa tuturor loviturilor şi spaimelor. Aşa cum se va întâmpla mâine – hai să-i mai spunem încă aşa: mâine.

Uitaţi-vă la Mike cum doarme liniştit aici, la fel de nevinovat cum sunteţi şi voi acum de ce va să fie. Mi-am jurat azi-noapte că nu-l voi lăsa să se trezească primul, singur. S-o mai juca el de-a cine se scoală mai întâi, dar acum este încă aici şi dacă nu mi-ar fi teamă că-l trezesc, l-aş lua strâns în braţe. Am senzaţia cutremurătoare că nu se va mai afla aici, nu după ziua de mâine.

Era pe vremuri un joc, presupun că mai există încă, deşi nu cred că mai stârneşte vreun interes acum, care se numea Familii Fericite. Un joc de cărţi simplu, popular şi banal. Se amestecau cărţile, apoi se puneau laolaltă familiile: domnul Baker cel zâmbitor, alături doamna Baker cea zâmbitoare şi ei amândoi alături de micuţii Baker cei zâmbitori, ca să se potrivească cu toţii într-un zâmbet radios. Nu mai e un joc popular, iar „familii fericite” ar fi în ziua de azi o sintagmă improprie, o contradicţie în termeni. Poate că aşa a fost dintotdeauna. Fericirea, da, familiile, da – însă amândouă împreună, nici vorbă. Ideea în sine e o amăgire din care trebuie să ne trezim cu toţii, mai devreme sau mai târziu. Oare această familie Hook, cu numele ei de cârlig, ar fi fost oricum o familie fericită?

Voi v-aţi ales doar cu una şi nu cu cealaltă – sau cu cea mai rară şi de departe cea mai importantă. Oare asta veţi înţelege? N-are prea mare însemnătate ce facem cu amăgirea. Familii adevărate sau închipuite, ce mai contează?

Eu nu m-am amăgit niciodată cu vreun Edward, Kate, n-am crezut că vreuna dintre casele în care am stat ar fi fost ca o persoană. Deşi chestiunea mă intrigă: acest Edward al tău era (sau mai este?) un fel de prieten? Un tată? Un iubit cu care locuieşti împreună? Însă m-am gândit adesea la casele în care am stat, inclusiv la aceasta, şi m-am întrebat dacă oamenii care au trăit în ea înainte au fost cumva fericiţi. Există oare fericire în structura ei, în cărămizi şi în pereţi sau mai dăinuie încă o tristeţe nevaporizată, un sfoiag de amărăciune? Asta-i o aiureală la fel de mare precum a născoci un Edward, ştiu bine. Câţi au trăit aici, înaintea noastră, de când a fost construită casa asta? Cei de la care am cumpărat apartamentul din Davenport Road se numeau Mallinson, iar pe cei care ne-au vândut această casă îi chema Sutcliffes. Oare ei au fost fericiţi?

Un „cămin fericit”: asta-i o altă expresie nepotrivită, poate, o altă amăgire de care trebuie să ne debarasăm, dar, în care, atunci când ai şaisprezece ani, încă te mai laşi învăluit şi purtat cu grijă. Şi totuşi voi veţi fi treziţi brusc, şi chiar foarte curând.

Nu ştiu cât mai contează, dar, atâta vreme cât dormiţi în aceste ultime câteva ore din somnul vostru liniştit de adolescenţi, lăsaţi-mă să vă spun cum m-am trezit eu, cu mult timp în urmă, şi cum m-am dezmeticit dintr-un vis (în mai multe sensuri, după cum va trebui să-mi daţi dreptate) când eram chiar mai tânără decât voi. Nu vă faceţi griji, n-am uitat de bietul Otis sau de bietul vostru tată, nu l-am lăsat acolo, pe străzi, căutându-l, o să mă întorc la el. Şi da, mama voastră chiar a fost, odinioară, oricât de greu v-ar veni să vă închipuiţi, încă şi mai tânără decât voi.

Lăsaţi-mă să vă zic povestea pe care i-am spus-o cândva tatălui vostru şi pe care, până acum, nu i-am mai repetat-o nimănui. La drept vorbind, i-am spus-o atunci când am fost la Craiginish, în anul în care ne-am cunoscut: conversaţiile în pat, în căsuţa cu grădină, cu pielea de pe noi plină de sare, în acea primă noapte, după ce mă ceruse în căsătorie şi eu îi spusesem „da”. Aţi venit pe lume din bucurie, dragii mei.

Iar această poveste chiar poate fi numită basm, căci mama voastră nu numai că era mai tânără decât voi la acea vreme, ci (spre deosebire de bunica Fiona) era cu adevărat o zână. Aveam treisprezece ani, deşi asta se întâmpla încă în anii cincizeci, când vârsta de treisprezece ani era mult mai necoaptă decât e acum. Însă eu nu voiam să fiu o mică zână.

Pensionul meu numai pentru fete era un loc destul de şic, pe valea Tamisei, aşa cum se cuvenea pentru fiica unui judecător. An de an, în timpul verii, puneau în scenă o piesă de Shakespeare în aer liber, într-un mic amfiteatru plin de verdeaţă, aflat între terenul de hochei şi sălile de muzică, în faţa unui pâlc de copaci. Şi se părea că, o dată la doi ani, piesa se nimerea să fie Visul unei nopţi de vară. Ce piesă potrivită pentru acel sezon, pentru acel decor şi, desigur, pentru fete. Toate zânele alea.

Eu voiam să fiu Puck; nu o zână, nu Hermia şi nici Helena (roluri destul de siropoase, după părerea mea) şi nici măcar Titania. Când vine vorba despre Visul unei nopţi de vară, Puck e singurul bărbat din joc, dacă poate spune aşa o fată: „Voi încinge pământul cu un brâu în patruzeci de minute” (cuvântul „brâu” stârnind chicoteli într-un grup de fete, din motive cu care, din fericire, voi nu mai trebuie să vă bateţi capul). Dar talentele mele actoriceşti, sinceră să fiu, erau primitive şi Puck era un rol pentru fete mai mari. Aşa că eu m-am ales cu Bob de Muştar: una dintre zâne, a doua sau a treia, n-are nicio importanţă. Vreo câteva replici caraghioase şi un costum fâlfâitor care l-ar fi făcut mândru până şi pe Colman.

De fiecare dată se înnora şi se făcea frig sau începea vreo vijelie. Luminile de arc electric aşezate printre copaci, evocând clarul de lună, se stingeau sau explodau. Era o distracţie tradiţională şi copleşitoare. Iar, în acel an, vremea era perfectă: o seară de iunie senină şi aurie, transformându-se într-un amurg de purpură chiar în timpul desfăşurării spectacolului. Mirosul de iarbă proaspăt cosită. Nici măcar o trupă de şcolăriţe piţigăiate, care făceau praf piesa lui Shakespeare, nu putea strica impresia înserării. Nici măcar cei mai răbdători dintre părinţii stoici din public nu puteau să nu se simtă fermecaţi.

Aşa cum sper eu că era fermecat tata. Sper că măcar în asta a găsit o consolare amuzantă, oricât de măruntă ar fi fost ea.

Venise acolo să mă vadă pe mine, Bobul lui de Muştar, să-mi judece rolul. La fel cum întâmplarea a făcut ca, mai târziu, în acelaşi an, să mă duc eu să-l văd pe el, să-i judec rolul sau cel puţin să asist la îndeplinirea lui, din ascunzătoarea mea din sala de tribunal. Tata se afla acolo, în public, îl văzusem pe furiş şi de data aceea, dintr-un ungher de pândă din culise: o pălărie de pai neastâmpărată şi discretă, iţindu-se printre câteva pălării materne care încercau să iasă destul de mult în evidenţă. Însă persoana pe care nu reuşeam s-o văd (iar pălăria ei n-ar fi trecut neobservată) era Fiona. Lângă tata era un loc gol, un scaun tubular din metal, îmbrăcat în pânză cafenie, care rămăsese neocupat. A rămas în continuare neocupat, de-a lungul serii, pe măsură ce amurgul înainta în noapte.

Nu era vorba despre neşansa datorată unei neînţelegeri. Tata nu stătea cu ochii pe ceas şi nici măcar nu părea întâmplător neliniştit sau, agasat. Cu un surâs nedesluşit, dar încremenit pe chip, se tot uita la „scenă”, la transformările magice care erau interpretate în faţa lui, inclusiv la statutul temporar de zână al fiicei sale. Am priceput că ceva serios, destul de important se întâmplase sau poate că se tot întâmpla de o bună vreme, iar acela era primul indiciu că universul meu se reorânduia. Îmi simţeam genunchii moi, deşi spectacolul, fireşte, trebuia să continue, nu conta că eu aveam doar un crâmpei de rol.

După aceea, aş fi putut să-l întreb pur şi simplu. Aveam treisprezece ani, dar aceasta e o vârstă încă şovăielnică şi instinctul îmi spunea că era mai bine să nu întreb nimic. Şi oricum nu era cel mai bun moment, atâta vreme cât încă mai aveam pe obraji pete gălbui de machiaj. Mai bine să mă mulţumesc să-l ascult şi să dau din cap, deşi era limpede că-mi turna nişte minciuni curajoase.

— Lui mami îi pare foarte rău, dar nu se simte în apele ei în ultimul timp. Şi ce timp frumos, ce seară încântătoare… Dar tu ai fost minunată, Paulie. O adevărată stea! Chiar ar fi trebuit să-ţi dea un rol mai important.

Aceea a fost prima vară în care nu ne-am dus la Craiginish, iar lipsa ei din seara aceea confirma totul. Pe atunci ştiam deja că exista o „problemă”, adică o problemă nerezolvată. Noi nu mai eram un cămin fericit sau o familie fericită, deşi fuseserăm odinioară. Iar din acel moment trebuia să joc un rol şi chiar unul destul de important, trebuia să-mi cizelez şi să-mi perfecţionez talentele actoriceşti, căci situaţia, dacă nu era bine stăpânită şi ţinută în frâu, s-ar fi putut dovedi dăunătoare pentru reputaţia unui judecător.

Între timp, ca o fostă zână galbenă ce eram, am luat autobuzul şi m-am dus la tribunal ca să văd un om în robă roşie.

Poftim, am fost zână odinioară, în Visul unei nopţi de vară. Imaginaţi-vă asta! Aveam aripioare. Iar aceasta e o noapte de vară, deşi afară plouă, însă voi toţi sunteţi cufundaţi în vise. Atunci când i-am spus, bineînţeles că tatăl vostru a încercat să-şi imagineze. Mi-a zis că i-ar fi plăcut să se fi aflat acolo. Mi-a zis că era gelos pe tatăl meu, cu toate că tata n-avea cum să fie prea fericit în noaptea aceea. Mi-a zis că îşi dorea s-o fi văzut pe mama voastră pe când era Bob de Muştar.

20

Otis s-a întors, pur şi simplu s-a întors de unul singur. Acesta e adevărul gol-goluţ, la fel de misterios ca şi plecarea lui neaşteptată.

E uşor să-i iei în zeflemea pe proprietarii de animale din lume, pe doamnele Lambert gângurindu-le necuvântătoarelor, până când devii tu însuţi un proprietar de animale. Câteodată zăreşti, chiar şi în vremurile astea dure, acele anunţuri dureroase, împrăştiate peste tot, pe copaci, pe stâlpii de felinar, cerşind informaţii, emanând disperare. Pare-se că niciodată nu apuci să vezi când sunt lipite acolo, de parcă asta ar trebui să se facă pe furiş, în puterea nopţii. În ziua de azi, anunţurile sunt făcute la calculator şi apoi trase la xerox, pot include chiar şi o poză de prea puţin folos, dar pe vremuri întotdeauna păreau copiate de mână, cu un nefericit pix cu pastă albastră, muncind cu dragoste.

„L-aţi văzut cumva pe papagalul nostru Archie?”

I-am luat şi noi în zeflemea o dată. Mike i-a luat în zeflemea, cu toată intensitatea pregătirii sale de biolog (deşi eu cred că melcii ăia ai lui deveniseră deja un fel de animale de companie). A spus că era un sofism antropomorfic: un papagal slobod în Herne Hill – în ce parte ar zbura? Spre sud, către Tulse Hill şi Australia? De parcă ar fi avut „Archie” scris în frunte, de parcă până şi un papagal ar fi putut spune: „Da, eu sunt Archie”.

— Nu cred că Archie are prea multe şanse să fie găsit, a spus tatăl vostru, pe aceleaşi străzi pe care într-o zi avea să scotocească, cu noaptea în cap, în căutarea pisicii lui.

Şi am fost la un pas, doar la un pas extrem şi spăşit, de a pregăti până şi noi acele teancuri de anunţuri plângăreţe, potoliţi numai de gândul că poate era deja prea târziu. La ce folos mascarada tuturor acelor anunţuri cu „Dispărut” dacă Otis era deja mort? Şi ce ne rămânea de făcut pe urmă? Să batem din nou străzile şi, cu un aer grav, să smulgem meticuloşi anunţurile alea micuţe, unul câte unul?

Dar Otis s-a întors. După aproape trei săptămâni, s-a întors pur şi simplu de unul singur. N-o să aflăm niciodată ce s-a întâmplat şi pe el n-am prea putea să-l întrebăm. Pe de altă parte, povestea, în linii mari, e oricum perfectă: a dispărut, s-a întors. A fost inventată oare vreo poveste mai bună vreodată? Ei bine da, a fost, căci tocmai în acest punct începe cu adevărat povestea voastră.

S-a întâmplat într-o dimineaţă de duminică, pe la ora zece, când noi eram în bucătărie. Vremea era umedă şi mohorâtă, uşor ameninţătoare, dar lăsaserăm uşa din spate întredeschisă, cu toată hotărârea şi speranţa. Şi apoi uite-l dintr-odată, ca o dorinţă împlinită pe loc. S-a auzit de-afară o zvârcolitură aproape de necrezut, însă mai greoaie şi mai prelungită decât ne aduceam noi aminte. Şi uite-l, păşind şovăitor pe podeaua din bucătărie, de parcă s-ar fi temut de o festă. De parcă el însuşi ar fi fost o festă. Dar nu era.

Era Otis, în carne şi oase, deşi, în acelaşi timp, nu era chiar Otis. Era slăbănog, fără vlagă şi murdar, iar blana lui îşi pierduse strălucirea. Părea la fel de uimit să ne vadă din nou pe cât eram şi noi de uimiţi să-l vedem pe el. Arăta de parcă ar fi reuşit să se sustragă, de abia în dimineaţa aceea şi de abia în ultimul moment, de la un sfârşit aprig şi îngrozitor, dar n-avea cum să ne explice. Nu vom şti niciodată.

Cât de puţin ne trebuie ca lumea să ni se schimbe, cât de puţin, de la nefericire la bucurie. Ne ajunge chiar şi cea mai imperceptibilă mişcare de coadă a unei pisici, până şi umbletul nesigur al acelor patru lăbuţe. Îl ţineam în braţe iarăşi: cântărea mai puţin, dar, de fapt, pentru noi cântărea mult mai mult. A izbutit să scoată un tors uşor în semn că ne recunoştea.

— Direct la veterinar cu tine, mâine-dimineaţă, am zis eu.

Un fel cam categoric de a marca acel moment miraculos – mă transformasem deja în mama energică, care îşi înăbuşea fiorul de emoţie. Însă Mike mi-a dat dreptate. Amândoi eram neobişnuit de practici şi agitaţi. Oare n-ar fi fost mai bine să ne punem pe plâns? Adevărul este că, odată ce totul se încheiase atât de minunat, pe jumătate am fi vrut să ne prefacem că acel abandon de aproape trei săptămâni nu se întâmplase niciodată. Poate că era un moment de rătăcire ciudată şi nu prea scuzabilă din partea noastră. I-am dat de mâncare, conservele lui erau încă la locul lor, iar coşuleţul şi perniţa se aflau încă în colţul camerei. Nu se schimbase nimic. Voiam să ne cufundăm într-o iluzie orbitoare, în care el nu dispăruse niciodată, iar noi nu ne transformaserăm, între timp, în acele fiinţe răvăşite şi demne de dispreţ care eram.

Dar cât de puţin ne trebuie: înainte de amiază chiar, ziua se făcuse, pe nesimţite, incredibil de umedă şi începuse să cadă o ploaie măruntă şi neîntreruptă, cam ca acum. Cât de apăsătoare şi de sumbră ni s-ar fi părut ploaia aceea cu Otis încă dispărut. Dar aşa, ne-am întors în pat – aproape c-am spus „toţi trei”. Nu mai făcuserăm asta de aproape trei săptămâni, şi cu atât mai puţin într-o după-amiază ploioasă de duminică. Iar Otis, cum era destul de lesne de observat, avea şi el nevoie de un culcuş. Se afla din nou împreună cu noi, deşi nu chiar alături de noi ca altădată. S-a făcut ghem, istovit, într-un colţ al pilotei, în timp ce noi ne vedeam de treabă, recunoscători şi fără să rezistăm tentaţiei. Vraja lui îşi făcea efectul chiar şi în timp ce dormea.

Asta se întâmpla la sfârşitul lunii aprilie. Bineînţeles, am ajuns la concluzia că lucrurile nu mai stăteau la fel ca înainte. După-amiaza aceea de duminică a fost ca un fel de liman al regăsirii izolat de ploaia ce cădea necontenit. Otis s-a întors, dar era numai o umbră a ceea ce fusese odinioară şi, oricâtă dragoste şi hrană i-am fi oferit, tot nu dispărea senzaţia aceea de lipsă fantomatică. Repet, nu mă refer la bietul meu tată, înmormântat cu doar două luni înainte. Mai bine ghiciţi voi la cine mă refer.

M-am dus la veterinar în acea dimineaţă de luni. Aveam multă treabă pe cap, eram încă implicată în afacerea cu schiţele lui Bassano, printre altele, dar am sunat la birou şi m-am învoit. Nu le-am zis: „E vorba despre pisica mea”. Am fi putut merge amândoi, dar în acea perioadă Tim Harvey tocmai se retrăsese, iar tatăl vostru n-avea pe cine să delege în locul său şi un nou număr se pregătea de tipar în acea săptămână. În orice caz, poate c-am simţit eu că era mai ales datoria mea, ca mamă. Poftim, am spus-o de două ori până acum, nu-i aşa? Iar chestia asta era dintr-odată destul de evidentă – sau măcar aşa i s-a părut, mai mult ca sigur, veterinarului nostru.

Care nu era Nokes, căci acesta plecase în altă parte, ci un medic nou, Fraser, cu care nu mai avuseserăm de-a face vreodată înainte. E adevărat, Nokes nu prea-mi plăcuse niciodată. Era ca un fel de doctor epuizat: cincizeci de ani, ţâfnos, o abordare a pacienţilor ca pe bandă rulantă. Niciun fel de aplecare către suferinzi – te făcea să te întrebi dacă într-adevăr îi plăceau animalele. Pe de altă parte, trebuie spus că pe Otis l-am căpătat de la Nokes, deci astfel v-am căpătat şi pe voi.

Fraser avea cam patruzeci de ani şi-mi amintea puţin de doctorul Pope, dând la o parte legăturile psihedelice. Însă cel mai important era că Otis s-a pus de îndată pe tors, lăsându-se încrezător pe mâna doctorului.

— Eu sunt Alan, mi-a zis după o strângere de mână. Iar acesta e…?

— Otis.

— Otis. Ce nume drăguţ. Salut, Otis. Se pare că Otis e într-o stare jalnică.

I-am explicat.

— Se mai întâmplă, mi-a zis el. Pisicile fac aşa ceva.

Mai auzisem cuvintele astea înainte.

— Unele dispar luni întregi. Însă totul e bine când se termină cu bine. Aş zice că Otis o să cam aibă nevoie de îngrijiri.

Mâinile lui îl pipăiau pe Otis în căutare de răni ascunse, dar Otis torcea mai departe.

— Presupun că numele îi vine de la ilustrul răposat?

Bineînţeles c-a trebuit să-i spun, cu un fior de stânjeneală şi fără a intra în detalii, că avea dreptate. Mi-a răspuns că nu ştia să existe vreo regulă pentru botezarea pisicilor.

Era priceput cu pacienţii şi totodată avea o picătură de neruşinare vădită. Şi doctorul Pope era puţin aşa, dar asta dăduse rezultate, aproape fără greş, la fete de nouăsprezece ani. Or eu aveam deja treizeci şi doi.

Poate că îmi aveam vârsta şi alte câteva lucruri, întipărite pe frunte. Iar adevărul este că veterinarul nostru, Alan Fraser, a fost prima persoană care a dat glas cuvintelor – gândului – pe care eu şi tatăl vostru nu îndrăzniserăm niciodată să le pronunţăm, dar el chiar a făcut-o cu o sinceritate nepăsătoare şi zâmbitoare, de parcă tocmai ar fi pus un diagnostic foarte simplu.

— În loc de copii, a zis el.

În loc de copii! Desigur că a spus-o ca parte dintr-o propoziţie lungă şi rezonabil de delicată, însă, pentru mine, a ieşit în evidenţă de parcă ar fi fost o sentinţă scrisă cu italice. Fără niciun semn de întrebare. Cum de-şi permite?

Însă el părea pregătit chiar şi pentru valul meu de indignare şi mi-a zâmbit aproape provocator.

— E nouă dimineaţa. Sunteţi prima pe ziua de azi şi ştiu că se datorează faptului că asta a fost considerată o urgenţă, deşi, întâmplător, nu este tocmai o urgenţă. Mă rog, oricum tinerele mame vin în general ceva mai târziu, după ce-şi duc copiii la şcoală.

Era adevărat. În sala de aşteptare se aflau două hoaşte bătrâne, una cu o pisică şi cealaltă cu un Scottish terrier. Amândouă îmi aruncaseră priviri atente când am fost poftită înăuntru prima.

Puţin a lipsit să nu plec de-acolo, să-l smulg pe Otis din mâinile lui şi să ies vijelios, ca o adevărată matroană. Numai că asta, fireşte, ar fi lăsat să se înţeleagă, cât se poate de evident, că fusese atins un punct sensibil şi m-ar fi făcut să par o proastă. Şi, în orice caz, îmi vorbise cu acel zâmbet senin, ca şi cum nici n-ar mai fi trebuit să explice în ce consta procesul lui de deducţie, că doar nu era nevoie de un Sherlock Holmes pentru asta. Ca şi cum s-ar mai fi aflat în această situaţie de nenumărate ori înainte şi mereu i s-a părut ca mai bine era să le spună lucrurilor pe nume.

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, nu sunteţi dumneavoastră singura. Şi nu-i nicio nevoie sa vă cereţi scuze pentru asta. Este unul dintre avantajele, unul dintre multele avantaje pe care le capeţi atunci când ai o pisică. Pisicile sunt nişte creaturi minunate, nu mai trebuie să vă spun eu asta.

Otis torcea mai departe.

— E un motan încântător, chiar dacă nu se află în cea mai bună formă acum. Sunt convins că v-a făcut o mare bucurie când s-a întors. Va trebui să-i facem nişte analize, zic eu.

Mă apropii tot mai mult de miezul lucrurilor deja, adică de ceea ce o să vă spună tatăl vostru. De fapt, mi se pare că va trebui să vă vorbească la fel ca un veterinar, ca un doctor sau ca un fel de medic versat şi grijuliu. Veţi avea şi voi parte de consultaţia voastră neaşteptată şi neliniştitoare.

În perioada aceea în care Otis avea nevoie de îngrijiri speciale, am început să-mi spun că un alt avantaj care vine odată cu pisica este acela de a avea un veterinar. Vreau să zic o persoană cu care, spre deosebire de Ian Nokes, se poate sta de vorbă. Numai Dumnezeu ştie cât de rar poţi închega uşor o conversaţie cu doctorul tău, ai mereu senzaţia că îi răpeşti timp preţios. Iar în acel caz, cel puţin tu eşti pacientul, subiectul principal de discuţie. Însă veterinarii pot să fie şi doctori de oameni, iar cabinetul medical al lui Alan Fraser, cu Otis întins acolo pe masă, ca un fel de garanţie, ar fi putut să fie un confesional bizar şi tainic.

Şi dacă tot veni vorba de medici: când doctorul Chivers i-a dat tatălui vostru acea veste cumplită, pe agenda lui nu era trecută nicio discuţie ulterioară, dincolo de acele câteva rânduri despre ce avea să se întâmple mai departe. El nu era decât doctorul de spermă, de fapt. A schiţat câteva posibilităţi, care ţineau de competenţele altor specialişti, însă, fireşte, depindea de tatăl vostru şi de mine, ca adulţi responsabili ce eram, să cumpănim bine opţiunile disponibile. Şi, după cum ştiţi deja, deşi se prea poate să vi se fi părut extrem de ciudat, până la urmă am ales să rămânem fără copii.

Însă una dintre opţiunile pe care le-am eliminat din prima (de fapt vă spun acum doar ceea ce tatăl vostru vă va prezenta, mai amănunţit, mâine) a fost adopţia. Amândurora ni s-a părut că ar fi semănat prea mult cu un furt, n-am fi intrat în poveste încă de la început. Ar fi fost ca şi cum – deşi pe atunci nu aveam la îndemână această comparaţie – ne-am fi dus la domnul Nokes după ce primisem un pont de la doamna Lambert.

Însă celei de-a doua posibilităţi i-am acordat mai multă atenţie. Pentru o vreme chiar ne-am lăsat ispitiţi, deşi nu ştiu dacă „ispitit” e chiar cuvântul pe care-l caut. Mă refer la inseminarea, artificială. O expresie urâtă şi înfiorătoare, poate şi mai răscolitoare decât „în loc de copii”, însă totuşi o alternativă practică şi nu prea complicată. Sunteţi încă atenţi la mine?

În această epocă a fertilizării în vitro, se vorbeşte mai mult despre „inseminare de la donator”, făcând ca totul să pară ceva mai personal. Însă pe atunci, la începutul anilor ’70, i se spunea oficial „inseminare artificială de către donator”, deşi expresia a fost întoarsă din condei în anii optzeci, după apariţia SIDA, când a început să i se zică „inseminare artificială de la donator”. Dar eu şi tatăl vostru am folosit cândva, fără pic de jenă şi chiar cu bucurie, acronimul asemănător AID[1].

Dar am eliminat până la urmă şi această idee, din motive care ţineau mai mult, probabil, de tatăl vostru decât de mine, dar care trebuiau respectate. Există tot soiul de lucruri asupra cărora putem face speculaţii din comoditatea unei posturi teoretice. Anumite sensibilităţi fundamentale intră în discuţie în situaţia respectivă, chiar şi în cazul unui om de ştiinţă raţional.

Trebuie să vă spun însă că motivele care au atârnat greu pentru tatăl vostru, au contat enorm şi pentru mine. Alegerea, în versiunea la care am redus-o eu, era de fapt între „Cât de mult mi-am dorit să fac un copil cu tatăl vostru?” şi „Cât de mult mi-am dorit să fac un copil?”. Prima întrebare a fost cea care a contat mai mult. Vă pot cere să înţelegeţi asta? Eu îmi doream un copil de la acest bărbat, din motive care sper că sunt evidente. Şi niciunul dintre noi nu putea rezolva asta, aşa că a rămas doar o singură cale de urmat.

Şase ani mai târziu însă, veterinarul nostru, cu care am descoperit că puteam vorbi cu toată încrederea, căruia m-am trezit spunându-i lucruri pe care nu i le spusesem nici măcar mamei mele, cu care deja nu mai vorbeam, sau tatălui meu, care murise deja, veterinarul nostru, aşadar, mi-a pomenit tocmai acea expresie, acel acronim pe care eu şi Mike îl folosiserăm, doar în intimitatea noastră, pentru a ne lipsi de el mai încolo, cu mulţi ani în urmă.

A trebuit să-l mai duc de câteva ori pe Otis, de fapt a trebuit să-l duc de mai multe ori decât mă aşteptasem. Şi dacă la prima noastră întâlnire pusese pe tapet acel „pisică în loc de copii”, s-ar putea spune că nici alte câteva lucruri nu prea puteau rămâne în afara discuţiei. Veterinarii depun oare vreun jurământ de a păstra secretele profesionale? Otis torcea mai departe. Poate că şi lui îi ţiuiau urechile.

M-a întrebat dacă nu luaserăm în considerare inseminarea artificială. În gura unui veterinar, expresia nu mai părea atât de respingătoare. I-am răspuns că da, dar nu. Eliminaserăm această posibilitate, iar toată chestiunea era deja dată uitării. I-am zis în glumă că întotdeauna mi se păruse că acele cuvinte trimiteau la ceva ce s-a petrecut într-o ogradă la ţară. Mi-a zâmbit şi mi-a spus că se hotărâse cu multă vreme în urmă să nu se facă veterinar la ţară. Se simţea mai în largul lui cu animalele domestice de la oraş. Dar mi-a zis că se făcuseră progrese considerabile în ceea ce privea inseminarea artificială la oameni, mai ales în ultimii patru, cinci ani. „Progrese”, îmi aduc aminte că mi-am spus atunci, ce cuvânt prost ales.

— Se prea poate, i-am răspuns eu, dar totuşi nu.

Îi zisesem deja, ceea ce nu fusese deloc uşor de zis, că „problema” – problema reproductivă – ţinea de tatăl vostru. Însă, încă o dată, din moment ce subiectul fusese abordat, cum mai puteau fi evitate aceste nivele ulterioare de sinceritate? Nu era ca şi când aş fi lăsat să-mi scape o indiscreţie la o masă de seară, după mai multe pahare, faţă de un prieten. Însă adevărul e că eu n-o spusesem niciodată, în şase ani de zile, altcuiva.

Ce altceva i-am mai spus veterinarului nostru demn de încredere? I-am dezvăluit vârsta mea reală: treizeci şi doi, aproape treizeci şi trei deja. Căsătorită de opt ani. Că fusesem singură la părinţi şi că tata murise de curând. Că nu mă întâlneam mai deloc cu mama. Iar el mi-a spus, ca şi cum reciprocitatea ar fi fost răspunsul corect, că avea doi copii, un băiat şi-o fată, deja adolescenţi, cât de uimitor, şi că în ultima vreme nu mai dădea ochii cu ei decât prin „programare” (un uşor zâmbet fugitiv), după ce divorţase, cu un an în urmă.

— Planning familial, pe de-a-ndoaselea, mi-a zis, adăugând că, probabil, el nu era un animal domestic aşa de perfect.

Şi, desigur, mă întrebase cu ce se ocupa soţul meu. Iar eu i-am răspuns, cu prudenţa de care dădeam dovadă, în general, în privinţa acestei informaţii, iar el se lăsase pe spate în scaun, impresionat.

Trebuie să spun că după ce s-a întors Otis, am încetat cu plânsul. Sau cel puţin aşa am crezut. Mă refer la capacitatea mea aparent incurabilă de a fi sabotată de lacrimi în cele mai ciudate şi mai nepotrivite momente, măcar ca să fiu nevoită să mă lupt cu ele şi să le reţin. Lacrimi pentru tatăl meu mort sau pentru Otis care ar fi putut să fie şi el mort. Lacrimile pentru tata şi pentru Otis, amestecate orbeşte. Însă atunci când Otis s-a întors, mi-au secat lacrimile. Mi-am îndreptat atenţia în altă parte.

Ce anume poate compensa pierderea unui părinte? În niciun caz o pisică. Părinţilor lui Mike, bunicului Pete şi bunicii Helen, probabil li s-o fi părut, mai târziu, în cursul acelui an, că avusese loc o reacţie absolut logică şi deloc neobişnuită. Chiar dacă, totuşi, amânasem cam multişor.

I-am spus tatălui vostru:

— I-am zis că publici The Living World şi să ştii că a fost al dracului de impresionat.

Iar tatăl vostru a părut destul de încântat, cu toate că s-a ferit s-o arate.

— Mă rog, înseamnă că-i cineva care citeşte revista, a zis el.

În acel moment n-am mai spus nimic altceva.

— În fine, iată un cititor: ar trebui să-l cunoşti. Ar trebui să-l duci pe Otis la cabinet într-o zi şi să stai la o discuţie cu doctorul. Sunt sigură că o să-i facă plăcere.

Puţin mai încolo, în acea primăvară, i-am zis:

— Uite ce e, Mikey. Vreau să ne mai gândim o dată la asta. La AID. Vreau să luăm din nou posibilitatea asta în considerare.

N-am spus-o pe un ton poruncitor sau stăruitor şi în niciun caz n-am vrut să sune ca o hotărâre luată dinainte. Pur şi simplu voiam să redeschidem discuţia. Dar nici n-am avut impresia că l-am luat prin surprindere pe tatăl vostru. N-a spus imediat da, însă de-acum lucrurile stăteau altfel şi amândoi ştiam asta. S-a arătat înţelegător. Se întâmplaseră atâtea lucruri între timp. Iar eu aveam treizeci şi doi de ani.

Şi lucrurile, după aceea, chiar s-au întâmplat destul de repede. 1978 a fost un an destul de plin. Prin miezul verii, adică în această lună, cu şaptesprezece ani în urmă, eram programată pentru prima „intervenţie”. După cum s-a dovedit, a fost prima din doar două şi vă pot spune că rezultatele n-au întârziat să apară. Pe la jumătatea lunii septembrie, rămăsesem deja însărcinată. Totuşi, având în vedere că mereu aţi fost capabili să înţelegeţi repede, nu partea asta vă va lua prin surprindere pe voi.

21

Aşadar de-acum ştiţi ce vă aşteaptă, ştiţi ce o să vă spună tatăl vostru, cu cuvintele lui. Nu ştiu precis ce cuvinte va folosi, dacă le are deja în minte, dacă le-a repetat şi cizelat vreme de şaisprezece ani – căci dacă aşa stau lucrurile, mie nu mi-a spus niciodată nimic – sau dacă se va lăsa pur şi simplu purtat de inspiraţia momentului, însă, oricare ar fi cuvintele lui, nu pot fi sigură cum veţi reacţiona în faţa lor.

În noaptea asta sunteţi iarăşi ca acei doi bebeluşi, pe vremea când stăteam în casa din Davenport Road, încă adânc cufundaţi în acea perioadă dinainte să vă descoperiţi propria memorie – sau cea pe care v-am dat-o noi. Nu vreau să fiţi din nou copii, vreau să fiţi Nick şi Kate, la şaisprezece ani şi atât de maturi şi de feriţi de obstacole în drumul vostru prin viaţă pe cât se poate la vârsta de şaisprezece ani. Însă în noaptea asta, cu toate că voi nu ştiţi şi cu toate că n-aveţi ce face, sunteţi iarăşi ca nişte bebeluşi. Precum este, în acest moment, şi tatăl vostru.

Mă aflu într-o casă plină de bebeluşi adormiţi. Până şi ploaia asta, ca un soi de străjer aghiotant, pare să-şi dea seama de asta şi îşi duce degetul la buze: şşşş…

Indiferent dacă şi-a învăţat discursul sau nu, Mike trebuie să fi jucat această scenă de atâtea ori în mintea lui încât mâine va fi ca şi când s-ar trezi dintr-un vis. Bietul de el visează chiar în clipa asta. Însă eu nu prea pot să prevăd cum veţi reacţiona voi şi nici nu cred că am dreptul s-o fac. Îmi închipui o bombă explodând şi casa aceasta năruindu-se şi făcându-se ţăndări. Îmi închipui totul rămânând la fel, într-un mod bizar, primejdios şi ameninţător. O bombă care n-a explodat încă. Şi totuşi ar mai putea să se declanşeze – săptămâna viitoare sau peste două săptămâni, în orice moment.

Tatăl vostru nu este tatăl vostru şi el însuşi vă va spune asta. Cine altcineva ar fi mai potrivit? Însă eu sper că o să vă mai spună, după ce-o să vă prezinte toate împrejurările, că dacă ar fi putut alege, dacă s-ar fi putut aşa şi dacă n-ar fi fost decât o chestiune de opţiuni, atunci nici c-ar fi putut face o alegere mai bună. Şi mai sper că vă veţi spune, aşa cum sper că v-aţi spus dintotdeauna în sinea voastră, că pentru voi nu contează că lucrurile stau cu totul altfel. Tatăl vostru.

Există nenumărate familii „adevărate” (trebuie să folosesc expresia asta) în cazul cărora s-ar zice, la urma urmei, că s-au făcut numai alegeri greşite. Măcar de-ar putea alege din nou, de-ar putea s-o ia de la capăt. Iar într-o bună zi, poate într-un viitor nu chiar atât de îndepărtat absolut toate astea vor ţine numai de alegere fiecăruia. Cel puţin aşa pare să gândească Mike Probabil că are motivele lui personale şi speciale ca să creadă asta, dar, pe de altă parte, el încă e, teoretic vorbind, biolog şi editor al revistei Living World, cu atenţia îndreptată asupra domeniului ştiinţific. Nu că noi ceilalţi n-am percepe tot acest freamăt.

Mike crede că momentul se apropie, că va sosi chiar mai curând decât ne închipuim noi. Ne pândeşte la orice pas. Hai să mai vedem peste treizeci de ani, zice el. În curând totul va fi o chestiune de inginerie genetică, iar biologia umană demodată va apune pentru totdeauna. Ceea ce înseamnă, dacă stai să te gândeşti şi cu toate că eu nu vreau să mă gândesc la asta, cel puţin nu în această noapte, că voi v-aţi putea trezi, la un moment dat în cursul vieţii voastre, că faceţi parte dintr-una din cele doar câteva generaţii stranii şi demodate care vor vedea încolţind în jurul lor prima generaţie de copii făcuţi la comandă.

Sau, după cum veţi afla mâine, faceţi deja parte dintr-un proces intermediar. Căci chiar şi acum şaisprezece ani, eu şi tatăl vostru am avut posibilităţile noastre de alegere, libertăţile noastre, care nu existaseră cu puţină vreme înainte. Şi câte progrese nu s-au făcut de atunci? Puteam preciza, puteam specifica cum urma să fiţi, până la un anumit punct – iar voi ar trebui să ştiţi asta – încă dinainte să vă naşteţi. Acesta e un crâmpei de magie devenit banal de-acum, ştiu bine, dar bunicul vostru Pete şi bunica Helen sau bunicul Dougie şi Fiona n-au putut niciodată să mă vadă pe mine şi pe Mike.

Şi cât de minunat a fost să vă vedem pe voi.

Noi ne-am născut în anul istoric 1945, în care se întâmplaseră o sumedenie de lucruri însemnate, dar tatăl vostru o să vă spună (aşa cum mi-a spus şi mie de nenumărate ori) că poate cel mai însemnat lucru care s-a întâmplat în acest secol a fost un lucru destul de mărunt, care s-a petrecut într-un laborator: descoperirea ADN-ului. Şi totuşi, iar tatăl vostru va fi primul care s-o recunoască, habar n-avea despre asta la momentul respectiv. Pe atunci avea doar opt ani, în 1953, era înainte să înceapă să-şi petreacă vacanţele de vară în casa unchiului Eddie, unde avea să înveţe despre icrele de peşte ori despre ouăle de păsări sau despre orice altceva, adică să fie un biolog în devenire, însă nici măcar atunci când se ocupa cu aşa ceva tot n-avea habar despre ADN.

Nu sunt sigură nici dacă măcar unchiul Eddie avea vreo idee despre asta, cu toate cărţile lui de istorie naturală învechite şi cu toate cutiile lui de culoarea mahonului în care aduna mostre. Poate că „unchiul” Tim, adică Tim Harvey – pe atunci unicul editor de la Living World – a fost cel care i-a dat tatălui vostru acea veste spectaculoasă, într-una dintre acele vizite pe care le făcea la sfârşit de săptămână la Coombe Cottage. Tu ai aflat, Eddie, ai aflat? Living World avea să dedice un număr special acelei descoperiri extraordinare…

Parcă-i şi văd, pe el şi pe unchiul Eddie stând până noaptea târziu, unchiul Eddie pufăind cu nesaţ din pipă, întorcând problema pe toate părţile. Şi parcă-i şi văd în anii ce-au urmat, când tatăl vostru probabil că se afla şi el acolo, un puştan de nouă sau zece ani care dormea la etaj, întrebându-se dacă ar trebui să-i spună, dacă ar trebui să încerce să-i explice băiatului sau să-l lase pur şi simplu să-şi vadă mai departe de ştiinţele naturii, aşa cum ştia el? Cam la fel cum pesemne s-o fi zis în anul în care m-am născut eu: Ai aflat? Au aruncat o bombă atomică, în Japonia. Ar trebui oare să încercăm să le explicăm copiilor?

Eu şi tatăl vostru ne-am născut înaintea ADN-ului. Ce vremuri naive! Fireşte, ADN-ul existase dintotdeauna, se aflase mereu în noi, însă pur şi simplu nimeni nu ştiuse până atunci. Iar când s-a aflat, n-aş putea zice c-am devenit mai deşteaptă. Am crescut înconjurată de el, dar nici măcar n-aş putea zice că aş putea să vă spun, ca soţie de biolog, ce anume este. Fără îndoială că mi-aţi putea spune voi mie, doar face parte din lecţiile elementare în învăţământul din zilele noastre.

În orice caz, în noaptea asta n-ar fi momentul potrivit să vă spun să-l întrebaţi pe tatăl vostru. Dintr-un motiv oarecare, atunci când mă gândesc la ADN, nu mă pot abţine să nu mă gândesc la tata, descifrând acele coduri în laboratorul lui improvizat pe timp de război, şi la cum a nimerit el într-o bună zi direct în braţele – şi, o, Doamne, ce picioare – unei secretare frumuşele pe nume Fiona.

Tatăl vostru nu e tatăl vostru şi nici n-ar fi putut să fie vreodată. Dar ceea ce vreau să ştiţi voi este că eu am vrut ca el să fie tatăl vostru. Şi vai, cât de mult am vrut asta! Am vrut, până şi atunci când hotărârea era luată, ca voi să aveţi totuşi un tată, chiar dacă nu putea fi el. Într-un fel, atunci am vrut şi mai mult ca el să fie tatăl vostru. Şi încă mai vreau asta.

În acelaşi năucitor an 1978, atât de plin de evenimente, ne-am dus la Veneţia într-un sfârşit de săptămână. Era prin iunie, la aniversarea căsătoriei noastre, moment care se apropie şi acum, dar atunci nu era o aniversare specială. Se împlineau opt ani. Există cumva vreun metal mai modest pentru a opta aniversare? Nichel? Oţel? Zinc? Şi a fost unul din acele weekenduri ale noastre sponsorizate de angajatorii mei, Walker & Finch.

Simon chiar îmi zisese în felul lui obişnuit de a mă prinde pe picior greşit:

— Ai chef de-un weekend la Veneţia?

Tot ce aveam de făcut era să mă întâlnesc cu cineva de la Montebello, să luăm prânzul vineri, să zicem, adică ceva cât se poate de convenabil. De fapt, totul putea fi rezolvat într-o singură zi. Însă era limpede că Simon îmi arunca o momeală ca să mă ademenească. Se poate şi un weekend pentru două persoane, am îndrăznit eu să întreb, pe tonul meu cel mai insinuant. S-a apucat să se uite chiorâş la mine, dar am ajuns la o înţelegere deloc ieşită din comun: ca noi – adică Mike şi cu mine – să acoperim costul celui de-al doilea bilet de avion. O cameră pentru două persoane nu era mai deloc diferită de o cameră pentru una singură.

Nu trebuia să fie la Rinaldi Palace, totuşi. Era un adevărat cadou din partea lui Simon.

— Dacă tot e aniversarea voastră, Paula. Eu chiar n-am ştiut. Şi cum eşti la noi aproape de tot atâţia ani…

Eu cred că ştia perfect că se apropia aniversarea căsătoriei noastre, deşi poate că pur şi simplu îşi spunea că avusesem parte de un an dificil, că încă îmi mai reveneam după pierderea tatălui meu. Drăguţul de Simon, învăţasem că nu era greu să te porţi frumos cu el. Şi tot ce aveam eu de făcut era să mă întâlnesc cu Signor Masi de la Montebello şi să mă port frumos cu el în timpul unui prânz prelungit. Poate că Simon ştia ce făcea, căci altfel ar fi putut foarte bine să se ducă el însuşi la Veneţia.

I-am zis lui Mike:

— Va trebui să-ţi găseşti ceva de făcut ca să-ţi omori timpul cât mă duc eu să mă întâlnesc cu omul ăsta.

Mike m-a scrutat cu privirea.

— Ce chestii trebuie să facă femeile de dragul artei, mi-a zis.

Da, dar avea să fie în Veneţia, îşi găsea el ceva de făcut. I-am spus că ar fi trebuit să se ducă să vadă lucrările lui Tiepolo la Scuola dei Carmini, sunt opere de artă de care nu te mai saturi.

De joi noaptea până sâmbătă noaptea: ne sărbătoream împlinirea a opt ani de căsnicie printr-o călătorie de afaceri. Însă era mai mult de-atât; era şi felul nostru de a marca sau de a ne confirma – „a sărbători” nu e chiar cuvântul potrivit – hotărârea: de a merge mai departe, cu AID-ul. Prima mea programare era deja făcută, de fapt, pentru săptămâna următoare. Totul fusese pe deplin stabilit.

Şi totuşi. Şi totuşi am făcut dragoste în acel sfârşit de săptămâna cu mai multă râvnă şi intensitate decât, cred eu, în oricare dintre escapadele noastre semipromiţătoare pe la hoteluri. De parcă în realitate lucrurile ar fi stat tocmai invers, iar aceea ar fi fost ultima noastră şansă, o încercare disperată, în ultimul moment, de a obţine ceea ce ne doream cu adevărat. Poate că vraja neasemuită a Veneţiei… Poate că o cameră cu vedere la Canal Grande (ultima încercare disperată?)…

Poate că şi eu eram mai înverşunată. Nu „poate”, de fapt ştiu sigur că eram. Mike îşi asumase deja un angajament şi voia să plecăm în acel weekend doar pentru a-şi întări consimţământul, doar pentru a mă linişti pe mine. Cred că era de-a dreptul uluit de înverşunarea mea. Nu mă văzuse niciodată chiar atât de pornită.

Probabil că până şi Signor Masi a observat şi poate chiar a interpretat greşit că prânzul nostru (până la urmă, prea lung pentru mine) într-unul dintre cele mai bune restaurante din Veneţia fusese marcat de un oarecare neastâmpăr sexual. Oare asta mă ajutase să închei afacerea pe care o doreau cei de la Walker’s? Lui Mike i-o fi dat măcar prin cap, atunci când ne-am întâlnit din nou, către seară, în camera de hotel, că acest Signor Masi mă stârnise? De fapt, nici nu mă stârnise. Era mare, rotofei şi chel, trebuie să spun că avea peste cincizeci de ani, deşi numele lui, într-un fel, cu siguranţă că te putea stârni. Îl chema Sergio – Sergio Masi. Tatălui vostru nu i-am spus niciodată asta.

Eram pur şi simplu înnebunită după el. Ce-o să credeţi acum despre mama voastră? Acoperiţi-vă din nou urechile, dacă vreţi.

Era aproape seară. Am renunţat rapid la orice posibilitate de a ne mai schimba ca să ieşim în oraş. Nu, nu încă. Am tras jaluzelele de la balcon, iar camera a căpătat o strălucire uşor incandescentă. În curând, rochia mea de in se afla pe spătarul unui scaun. Vacarmul de pe Canalul de sub balcon se desluşea înăbuşit, de parcă ar fi clocotit la foc mic într-o bucătărie somptuoasă. N-ar trebui să vă spun lucrurile astea, dar foarte repede am ajuns într-o poziţie deasupra tatălui vostru, deşi aşa ceva sfida toată ştiinţa mecanicistă referitoare la cea mai bună poziţie pentru a rămâne însărcinată. Sfida, ca să zic aşa, însăşi gravitatea situaţiei noastre.

Afară, înserarea de-abia înmugurea, iar Veneţia devenea aurie. Toate comorile acelea, toată strălucirea aceea! La măsuţe numai bune pentru a surprinde amurgul se sorbeau pahare de Campari. Ce cadru ar putea fi mai îmbelşugat, mai plin? Şi totuşi eu mă gândeam, în timp ce-l călăream pe tatăl vostru, la tot ce nu se afla acolo în acel moment, la tot ceea ce lipsea. Oare ce ne-ar mai fi putut lipsi?

În primul rând, Otis nu se afla acolo. Nu lipsea în sensul acela îngrozitor de dinainte, dar fusese încredinţat iarăşi celor de la Vizuina lui Felix. Ce cruzime din partea noastră să facem aşa ceva tocmai când începuse să se întremeze! Şi după cât suferiserăm când Otis lipsise cu adevărat. Această pasiune de după-amiază n-avea nimic de-a face cu el, cu îndemnurile lui fornăitoare şi pufoase. Sau poate că totul avea de-a face cu asta.

Mă gândeam la ce-ţi poate lipsi chiar şi atunci când se pare că ai totul – Veneţia toată, întinsă la picioarele tale. În scurt timp, după un duş, dichisiţi şi moleşiţi după ce tocmai făcuserăm dragoste, noi înşine aveam să stăm la una dintre acele măsuţe, într-o lumină chiar şi mai intensă. Un cuplu arătos, pe la treizeci şi ceva de ani, sărbătorindu-şi aniversarea căsătoriei. O seară superbă la Veneţia, hai să n-o irosim. Să ne bucurăm de ea, s-o preţuim.

Mike mi-ar fi încheiat fermoarul, m-ar fi sărutat pe gât, ar fi înşfăcat cheile de la cameră şi mi-ar fi dat o palmă uşoară peste fund în timp ce deschidea uşa.

Însă tocmai atunci s-au întors, într-un scurt răstimp nestatornic, lacrimile acelea secate. La urma urmei, e un oraş plin de apă, asta i-am zis mai târziu tatălui vostru, luând în râs toată situaţia. În acel sfârşit de săptămână, am plâns şi m-am jelit în toate sensurile. Am urlat, aşa cum urlă o femeie în chinurile facerii: un urlet care s-a făcut auzit, poate, până la cei care treceau pe coridorul de marmură de la Rinaldi. Nu ştiu cât de sus m-am plasat pe scala intensităţii sunetelor, dar în acel weekend am fost mai gălăgioasă decât oricând.

Dar pe lângă urlete, am şi plâns, chiar dacă uneori e destul de greu să desparţi lacrimile de vaiete şi chiar dacă m-am străduit să le ascund. Am rămas deasupra tatălui vostru – poate că voi chiar n-ar trebui să ascultaţi asta – până şi după ce am terminat cu tânguirile şi până şi după ce am început să-i simt chestia aia călduţă, chestia aia care era, de fapt, miezul problemei, prelingându-se uşor din mine. Iar eu încercam s-o opresc, s-o reţin. Mike, ridicându-şi privirea către mine, o fi văzut că îmi ţineam ochii strâns închişi. Încercam, fără niciun succes, să opresc lacrimile care începeau să se prelingă din ei.

---

[1] Termenul din anii ’70 este în limba engleză „artificial insemination by donor”, al cărui acronim devine AID, foarte asemănător cu AIDS (acronimul corespunzător pentru SIDA în engleză).