13
Nu l-aţi cunoscut
niciodată pe bunicul vostru Dougie. Nu i-aţi văzut niciodată mormântul de pe o
coastă de deal din Argyll. Şi n-aţi cunoscut-o niciodată nici pe bunica Fiona,
care, ultima dată când am auzit de ea, locuia chiar şi mai la nord, printre
licăririle petrolului şi ale granitului din Aberdeen.
Familia Campbell,
pierzându-se în ceţurile Scoţiei, a fost întotdeauna partea mai îndepărtată şi
mai de basm a familiei voastre, ca să nu mai vorbim de acei complicaţi părinţi
vitregi ai mei, pe care nu i-aţi cunoscut niciodată, dar care se află pe undeva
la mijloc. Însă în realitate, neamul Hook, cu care aţi avut legături de familie
mai apropiate, a fost adevărata parte de basm – şi a sosit deja momentul să vi
se spună basmul întreg şi neştirbit.
Iar această poveste
cuprinde, la rândul ei, povestea legendarilor melci ai tatălui vostru, cu care
a lucrat îndeaproape odinioară, deşi voi n-aţi apucat să-i vedeţi. Iar acei
melci s-au transformat, în timp, în această slujbă care, alături de câteva tranzacţii
profitabile cu opere de artă, ne-a asigurat un trai cât se poate de tihnit ani
la rând. Desigur, mă refer la editura Living World. Nu vă puteţi plânge c-aţi
dus vreodată lipsă de ceva, ba chiar aţi fost niţel cam răsfăţaţi. Însă sper că
îmi veţi da dreptate atunci când spun că, spre deosebire de alte tipuri de
poveşti educative, pentru aceasta n-am plătit preţul fericirii. Casa noastră a
fost întotdeauna un cămin fericit şi nimic nu l-a făcut mai fericit, pentru
mine şi pentru tatăl vostru, decât prezenţa voastră aici.
A fost odată, după cum
bine ştiţi, bunicul Pete, împreună cu bunica Helen, adică bunicii voştri din
familia Hook, în Orpington, pe când noi stăteam cu toţii în casa din Herne
Hill. S-ar putea să vă amintiţi cât de cât clădirea de la numărul nouăsprezece
de pe Hathaway Drive (cunoscută şi sub numele de „La Brasi”), pe când bunicul
Pete încă îşi mai vedea de afacerea pe care o întemeiase în Sidcup cu Charlie
Dean. Aţi fost duşi o dată acolo, la fabrică, şi nu v-a plăcut mirosul de
răşină sintetică. La drept vorbind, deşi am prea puţine cunoştinţe specializate
despre răşini, nici mie nu-mi plăcea mirosul. Dar pe bunicii voştri aţi ajuns
să-i cunoaşteţi mai bine pe când stăteau în Coombe Cottage, în apropiere de
Birle, unde se retrăgeau la sfârşit de săptămână şi unde mergeam să stăm şi
noi. Apoi s-au retras definitiv acolo, când bunicul Pete avea şaizeci de ani,
iar voi nu împliniserăţi nici măcar cinci ani.
Însă înainte ca bunicul
Pete să deţină Coombe Cottage, casa i-a aparţinut fratelui său mai mare, Edward,
unchiul tatălui vostru, cu al cărui mormânt, măcar, aţi făcut cunoştinţă. Între
Pete şi Eddie era o diferenţă de nouă ani şi nu se prea aveau la inimă, din
câte mi-am dat eu seama. Probabil că bunicul Pete fusese unul dintre acei copii
care sunt numiţi uneori „accidente” sau care, cel puţin, fac obiectul unor
îndoieli tardive. Or aşa ceva nu prea poate sprijini dragostea dintre fraţi. O
diferenţă de nouă ani probabil că vi se pare amândurora ceva nebunesc şi de
neconceput.
Unchiul Eddie era
profesor la o şcoală rurală ascunsă sus, pe cărări, printre copaci. „Şcoala din
Birle.” Era slab, cu vocea blândă şi avea o mustaţă alungită în jos. Fuma pipă
şi mergea cu bicicleta şi, din moment ce trăia la ţară, avea o bibliotecă plină
de cărţi despre ştiinţele naturii, despre care oricum ştia destul de multe. Era
genul de persoană care aduna fluturi şi cărăbuşi şi ouă de păsări (obicei care astăzi
ar fi condamnat, bineînţeles) şi i-a transmis o parte din această pasiune şi
tatălui vostru. Era burlac şi locuia singur, cu excepţia doamnei Sinden, care
venea din sat în fiecare zi ca să-i gătească şi să-i facă curăţenie. Eu l-am
văzut doar de câteva ori, dar chiar şi atunci arăta ca un om dintr-o altă
epocă. Da, părea eduardian, la fel ca numele lui. Asta se întâmpla însă în 1960
şi, într-adevăr, azi s-ar zice că era o altă epocă.
Dar în perioada şi mai
îndepărtată a anilor ’50, tatăl vostru stătea la unchiul Eddie cât era vara de
lungă, pe când era doar un băieţel, iar bunicul Pete se spetea muncind ca să-şi
pună afacerea pe picioare. Era dus acolo în iulie şi mergeau să-l ia acasă la
sfârşitul lui august. Tocmai din acest motiv putea tatăl vostru să spună că era
un „băiat din Sussex”, deşi crescuse în învecinatul Kent.
Acele veri petrecute în
Sussex au fost ca o mană cerească pentru tatăl vostru, dar nu i-au îmbunătăţit
deloc relaţia cu tatăl lui, aşa cum n-au îmbunătăţit nici relaţia dintre acesta
şi unchiul Eddie. Bunicul Pete s-a înşelat dacă a crezut că găsise o rezolvare
frumuşică pentru problema vacanţelor de vară, exploatându-l, în acelaşi timp,
pe fratele lui mai mare. Era cât se poate de limpede pentru mine că, în
copilărie, tatăl vostru ţinea foarte mult la unchiul Eddie, că acesta fusese ca
un al doilea tată pentru el, ca un tată de vară.
Mergând şi mai departe în
trecut, era la fel de limpede că în perioada în care bunicul Pete a fost
prizonier de război, când s-a născut tatăl vostru, adică în acea perioadă
despre care s-a apucat să-ţi povestească ţie, Kate, de Crăciun, probabil că
unchiul Eddie a fost primul care l-a văzut pe tatăl vostru, primul care l-a
luat în braţe. Parcă-l văd lăsându-şi la o parte pipa mai întâi, cu grijă. E
puţin mai complicat să mi-l închipui pe tatăl vostru, întins lângă mine acum,
pe când era un bebeluş legănat în braţele unchiului său, dar e un efort plăcut.
Unchiul Eddie avea
probleme cu inima, însă asta nu părea să-l facă să pună capăt obiceiului de a
pufăi din pipă. Nu fusese nevoit să meargă pe front, iar acesta era un alt
motiv de indignare pentru fratele său mai mic. Eddie stătuse pe tuşă în timpul
războiului, rămăsese bine mersi în căsuţa lui înghesuită, în vreme ce bunicul
Pete plecase la luptă. Lucru curios, dar din câte spune tatăl vostru, aceea era
tocmai expresia pe care prefera s-o folosească bunicul Pete când venea vorba
despre război: că stătuse pe tuşă. Tatăl vostru n-a înţeles niciodată dacă Pete
se referea la faptul că fusese prizonier de război sau pur şi simplu la faptul
că făcuse parte din trupele de aviaţie. La urma urmei, aviatorii participă la
război din carlingă, unde pur şi simplu stau, iar bunicul Pete, ca orice pilot,
avea propriul său birou, cu tot cu veioză, sus în cer, deşi nu cred că asta
l-ar fi ajutat să fie mai în siguranţă.
Dar poate că acela era
modul în care formula el faptul că fusese prizonier sau poate că spunea asta
doar pentru a-l face pe fiul său să nu-i mai pună atâtea întrebări. Îmi aduc
aminte că tu, Nick, l-ai întrebat odată pe bunicul Pete despre război,
spunându-i:
— Dar n-ai încercat
să evadezi?
El s-a mulţumit să se
uite la tine cu un aer spăşit, de parcă i-ar fi părut rău că nu era Steve McQueen.
Unchiul Eddie a murit din
cauza afecţiunii sale cardiace, cu ani buni înainte să vă naşteţi voi, iar eu
l-am însoţit la înmormântare pe tatăl vostru, care era destul de bulversat.
Apoi bunicul Pete a moştenit căsuţa lui Eddie şi, în cele din urmă, s-a mutat
acolo împreună cu bunica Helen. Bineînţeles, acum se află şi el în cimitirul
bisericii din Birle, la doar câţiva paşi de Eddie.
Niciodată n-am discutat
serios cu tatăl vostru despre asta – se prea poate să nu fiu o reprezentantă
chiar atât de bună a familiei Hook – dar dintotdeauna mi s-a părut că, în
ultimii săi ani la Birle, în Coombe Cottage, bunicul Pete începuse să semene
din ce în ce mai mult cu fratele lui, sau, mai bine zis, cu fratele lui aşa cum
mi-l amintesc eu, cu fratele lui aşa cum ar fi fost el dacă ar fi trăit mai
mult de şaizeci de ani. Bunicul Pete şi-o fi spus dintotdeauna că Eddie era mai
important, că îi fusese dat să fie singur la părinţi, la fel ca mine şi ca
tatăl vostru, iar dacă nu se întâmplase aşa, era numai din cauza unei mici
scăpări de planning familial. Oare
tocmai din cauza asta să fi ţinut atât de mult la el tatăl vostru? Eddie avea
nouă ani pe când bunicul Pete era doar un copilaş, de aceeaşi vârstă cu tatăl
vostru când a fost trimis să-şi petreacă prima vară la Birle. Poate că
lucrurile astea contează.
În orice caz, mi s-a
părut că, în ultimii săi ani, bunicul Pete începuse să semene cu unchiul Eddie.
Bunicul Pete nu fumase niciodată pipă şi nici nu mersese cu bicicleta, iar
unchiul Eddie nu avusese niciodată un câine, însă deosebirile dintre ei doi s-au
împuţinat cu timpul, iar asemănările au devenit tot mai numeroase. Unde mai pui
că bunicul Pete a murit şi el tot de un atac de inimă, chiar dacă nu la
cincizeci şi şapte de ani, ca unchiul Eddie. Ar putea fi o coincidenţă sau ar
putea fi pur şi simplu o problemă ereditară. De când a murit bunicul Pete, i-am
tot cerut tatălui vostru să meargă la doctor să vadă dacă are ceva la inimă.
Cred că inima lui va
trebui să suporte destulă presiune mâine.
Dar la înmormântarea
unchiului Eddie, cu mulţi ani înainte să vă naşteţi voi, se mai afla un „unchi”,
pe care-l chema Tim. Tim Harvey. Şi el era destul de afectat, deşi nu era
unchiul adevărat al tatălui vostru. Era unul dintre acei unchi falşi, ca
„unchiul” vostru Charlie. „Unchiul Tim” era cel mai vechi prieten al unchiului
Eddie: fuseseră colegi de facultate, iar uneori Tim venea să stea la Coombe
Cottage pe când mergea şi tatăl vostru acolo, în copilărie. Nu l-aţi cunoscut
niciodată, deşi încă mai trăia când voi eraţi foarte mici. Dacă i-am putut
spune bunicii voastre Fiona „bunica zână”, atunci şi pe Tim Harvey am fi putut
să-l botezăm „duhul vostru bun” sau „unchiul vostru de duh”, deşi asta ar fi putut
lăsa o impresie greşită.
L-am întrebat pe tatăl
vostru, prima dată când mi l-a pomenit pe „unchiul Tim”, dacă existase o
anumită relaţie – ştiţi la ce mă refer – între el şi unchiul Eddie. Doi burlaci
într-o căsuţă de la ţară… Dar tatăl vostru mi-a spus că nu era vorba despre burlaci,
cel puţin nu în cazul unchiului Tim, care era văduv, un văduv convins. Soţia
lui îşi pierduse viaţa în timpul unui bombardament de la sfârşitul războiului,
ceea ce m-a cam făcut s-o las mai moale cu sâcâiala.
Unchiul Tim îşi pierduse
soţia cu mulţi ani în urmă, iar când l-am cunoscut eu, se dăruise cu totul unei
reviste ştiinţifice pe nume The Living World,
pe care continuase să o publice în tot timpul războiului şi care îi ocupa toată
viaţa. Tatăl vostru mi-a spus că pe soţia lui Tim o chema Eleanor şi că fusese
destul de bogată ca să se dedice unui fel de mecenat, iar la moartea ei,
unchiul Tim moştenise o grămadă de bani. Însă poate că şi mai „nimerit” fusese
că, atunci când a murit, Eleanor era însărcinată.
The Living World[1] era o revistă ştiinţifică ce se zbătea să
supravieţuiască – eu una chiar n-auzisem niciodată de ea, iar când l-am
cunoscut pe unchiul Tim, gluma lui preferată, deşi cam nepotrivită la o
înmormântare, era că ţinuse în viaţă lumea cea vie.
M-a speriat puţin. M-a
speriat aşa cum mă sperie acum bunica Helen. Arăta de parcă ar fi fost foarte
obişnuit cu înmormântările. Dar mi-a plăcut de el şi mi s-a făcut milă de el,
când a fost nevoit să-şi ia rămas-bun şi de la cel mai vechi prieten al său. El
însuşi semăna cu o revistă ştiinţifică aflată la ananghie, dar perseverentă: era
înalt, cărunt, absent, cu un aer de profesor. M-am purtat frumos cu el, de fapt
cred că am şi flirtat puţin, dacă aşa ceva e cu putinţă la o înmormântare, şi
am făcut-o doar aşa cum poţi cocheta cu un bărbat cărunt care îţi trezeşte în
acelaşi timp frica şi mila. Deşi am flirtat cu destui bărbaţi cărunţi, de toate
soiurile, la Walker’s. Flirtul te poate ajuta să faci vânzări.
Poate că nu vreau să spun
decât că, în timp ce mă purtam frumos cu unchiul Tim, mă topeam după tatăl
vostru. Poate că era ca un fel de reacţie la un exces: eram deosebit de atentă
cu unchiul Tim ca să-mi înfrânez jinduirea după tatăl vostru. Nu ştiu cum i s-o
fi părut lui sau dacă, în durerea pricinuită de pierderea prietenului său, şi-a
dat seama măcar, dar nu m-a pus la punct:
— Deci tu eşti
tânăra şi încântătoarea soţie a lui Mike. Mi-l amintesc în pantaloni scurţi, să
ştii.
Poate că flirta cu mine
sau poate că mă provoca din întâmplare.
În orice caz, ne-am
înţeles bine. Ne-am privit călduros, în soarele acela de aprilie. Aşa că,
atunci când i-a oferit tatălui vostru o slujbă, la câteva luni după aceea, n-am
prea putut să protestez. Nu că aş fi putut ridica vreo obiecţie faţă de unchiul
Tim, deşi puteam s-o fac în orice altă privinţă. Aş fi putut să dau vina chiar
pe mine însămi, pentru că, probabil, avusesem şi eu o oarecare contribuţie.
Însă pe de altă parte,
Tim Harvey nici n-ar fi putut să ştie că oferta lui era atât de perfect
sincronizată, n-avea de unde să ştie în ce poziţie vulnerabilă se afla tatăl
vostru în acel moment, fără a mai pune la socoteală şi moartea unchiului Eddie.
Fără a mai pune la socoteală nici acea întrebare pe care începusem să i-o tot
repet: cât mai ai de gând s-o ţii aşa cu melcii ăia?
Şi totuşi asta era cu
siguranţă o nebunie. Să lucreze la o revistă ştiinţifică aflată în impas, pe
care nu părea s-o citească mai nimeni şi care era condusă dintr-un pod din
Bloomsbury? Unde să fie doar redactor-şef adjunct?
N-are a face, la Walker’s se pare că le place de mine, i-am spus eu lui Mike.
Şi chiar nu conta prea mult, căci nu trebuia să avem grijă decât de noi doi. Aş
fi putut să mă arăt mai nemiloasă, dacă n-ar fi trebuit să ţin seama de
„starea” tatălui vostru şi de propria mea complicitate, atâta câtă a fost, în
curtea din spate de la Coombe Cottage.
Pe scurt, Tim nu voia
să-l facă pe tatăl vostru doar adjunctul lui, ci şi moştenitorul său, deşi nu
cred că a folosit vreodată exact acest cuvânt. Ca şi cum asta i-ar fi fost
hărăzit tatălui vostru poate încă de pe vremea când purta acei pantaloni
scurţi, iar de-acum unchiul Tim se gândea la viitor. Voia ca tatăl vostru să-i
preia, la timpul cuvenit, creaţia. Chiar dacă, o spun din nou, acestea sunt
cuvintele mele, nu ale lui.
Şi, tot pe scurt, am
cedat şi eu. În parte din motive care ţineau de episodul din spate de la Coombe
Cottage şi în parte din motive personale şi delicate, la care voi ajunge mai
încolo. E o fază trecătoare, mi-am spus. Fii mai îngăduitoare, e o rătăcire de
moment, într-un an sau doi…
A durat peste douăzeci de
ani.
Bineînţeles că acum nu-mi
pare rău. Bineînţeles că acum chiar îmi place să pretind, cu neruşinare, că am
ştiut de la bun început că va fi aşa şi că nu m-am îndoit nicio clipă. Corabia
noastră, care pe vremea aceea nu era decât o biată barcă plină de spărturi,
avea să ajungă şi în portul nostru într-o bună zi. Tatălui vostru îi place să
susţină că totul e meritul unchiul Tim, în realitate. Teoria aceea a locului
potrivit şi a momentului potrivit. Iar Tim i-a spus întotdeauna, după cum zice
el acum, că într-o bună zi norocul se va întoarce. Dar în ştiinţă? Cred că afirmaţiile astea sunt doar rezultatul modestiei
tatălui vostru, nu par prea tipice pentru Tim Harvey. „Duhul cel bun” avea şi
el limitele lui. O fi avut Tim banii şi chiar şi toate acele iluzii deşarte,
dar totul până la un punct. Iar tatăl vostru avea şi el talentele lui secrete,
ba chiar cred că erau niţel cam secrete până şi pentru tatăl vostru.
Însă povestea asta o
cunoaşteţi deja, că doar faceţi parte din ea – sunteţi urmaşii ei concreţi. Lucrurile
au început să se aşeze şi pentru noi în cele din urmă, la scurtă vreme după
venirea voastră pe lume. Tim s-a retras când mă aflam eu în concediu de
maternitate, încercând să fac faţă ravagiilor insomniei pe care aţi stârnit-o
voi în casa din Davenport Road (iertaţi-mă) şi întrebându-mă dacă într-adevăr
lucrasem vreodată în comerţul cu artă. Între timp, talentele tatălui vostru au
început să înflorească. Nu mă întrebaţi de unde i-a venit toată energia. Apoi
Tim a murit, în 1981, iar cea mai mare parte din ce-i mai rămăsese din averea
lui personală a lăsat-o pentru „LW”, cum îi plăcea să o numească. Apoi au venit
anii optzeci şi, odată cu ei, o adevărată explozie a pieţei editoriale.
Restul îl ştiţi: revista Living World, editura Living World, editura
de carte Living World Books. O imagine cu totul nouă. Acel logo, atât de
familiar acum, cât un bumb de mare: biosfera Yin şi Yang, în albastru cu verde.
Lucrurile au început, oarecum, să meargă din ce în ce mai bine. Însă cel mai
mare noroc al nostru a fost sosirea voastră pe lume – şi cine-ar putea spune
dacă nu cumva tocmai voi aţi scos la lumină acel talent pentru afaceri al
tatălui vostru şi i-aţi dat toată puterea aceea de muncă?
Îmi aduc aminte că, în
acea perioadă intermediară – adică pe la mijlocul anilor ’70, înainte de
venirea voastră pe lume – când începuse să-mi meargă şi mie bine (sau cel puţin
la fel de bine) la Walker’s, mă trezeam spunând pe la sindrofiile din lumea
artei la care trebuia să mă duc: „Soţul meu? E redactor-şef adjunct la The Living World”. Sau, mai apoi: „Soţul
meu? E redactor-şef la The Living World”.
Suna bine, fireşte, îi dădea o notă de importanţă, căci ce putea fi mai
important decât lumea vie? Cei din cercurile artistice nu prea sunt la curent
cu ce se întâmplă în cercurile ştiinţifice. Şi bineînţeles că era mult mai bine
decât să spun, oricât de sigur sau de jovial mi-ar fi fost tonul: „Soţul meu
lucrează cu melci”.
Şi totuşi, mă aşteptam să
fiu răsplătită cu vreo privire goală sau cu o încuviinţare din cap, de parcă ar
fi ştiut despre ce era vorba, prefăcându-mă eu însămi că aveam idee. Sau, dacă
nu, mă pregăteam pentru replica stânjenită şi stânjenitoare: „Nu sunt sigur că
am auzit vreodată de…”
Însă măcar o dată am
reuşit să impresionez pe cineva, ba chiar de-a binelea: pe veterinarul nostru,
care bineînţeles că avea şi el un fel de pregătire ştiinţifică. Chiar mi-a
spus: „Ce impresionant”. Am aflat că era abonat la revistă, unul dintre foarte
puţinii abonaţi pe care ştiu să-i fi cunoscut.
— Soţul
dumneavoastră e redactor-şef la The Living
World? Zău aşa, ce impresionant.
Şi bineînţeles că i-am
povestit tatălui vostru. I-am spus:
— Am avut o discuţie
interesantă cu noul nostru veterinar.
Dar voi vă veţi spune:
veterinar? Ce veterinar? De unde şi până unde un veterinar în povestea asta?
14
Am sărit prea mult. Să
revenim la casa din Davenport Road în anul când a murit unchiul Eddie. Trebuie
să vă explic acum câteva lucruri dificile şi delicate. Trebuie să vă explic, cu
cuvintele mele, ceea ce o să vă explice tatăl vostru mâine, cu cuvintele lui.
Am căzut de acord asupra acestui lucru: tatăl vostru va purta discuţia cu voi.
Cine altcineva s-o facă, în aceste împrejurări? Însă el doarme acum, ce uimitor
să doarmă înainte de cel mai important discurs din viaţa lui. Iar eu vreau să
doarmă. Dormi mai departe, Mikey, dormi cât poţi de mult. Şi ce-ar trebui să
facă mama voastră, în timp ce aceste ore de veghe se scurg atât de repede? Să
păstrez tăcerea pur şi simplu?
Pe întuneric, cu ploaia
de afară, dormitorul acesta pare un fel de adăpost temporar.
Trebuie să vă spun că aţi
fi putut să nu existaţi niciodată. Odinioară eram numai eu şi Mike, doar noi
doi, dar ar fi fost cu putinţă ca voi să nu existaţi deloc. Lumea, vieţile
noastre, casa asta ar fi putut să nu vă includă niciodată. Ce chestie serioasă.
Dar poate că nu chiar aşa de extraordinară, vă spuneţi deja în sinea voastră.
Pe toţi ne străfulgeră, la un moment dat, acest gând, pe care mai apoi îl dăm
deoparte, ca pe ceva inutil: aş fi putut sa nu mă nasc niciodată. Doamne sfinte,
dar uite-mă aici!
Unii sunt în stare să-şi
dorească (deşi sper că voi n-o veţi face vreodată, sper din toată inima că n-o
veţi face) să nu se fi născut niciodată. Nu că vreunul dintre noi ar fi fost
întrebat, vreodată, dacă vrea să se nască. Asta-i una dintre replicile cu care
să le scoatem ochii părinţilor noştri. Deşi, în cazul meu (dar cred că şi în
cazul lui Mike), nu-mi pot scoate din minte gândul absurd, dar chinuitor că
dacă n-aţi fi existat voi, dacă nu v-am fi adus pe lume, am fi săvârşit o
fărădelege, v-am fi făcut vouă ceva
îngrozitor.
Oare eu v-am zis
vreodată? Oare noi v-am zis vreodată? Cât de frumoşi sunteţi!
Profesorul Mike aici de
faţă va sublinia faptul că natura e colosal de risipitoare. Pentru fiecare nouă
viaţă care se naşte, se pierde un număr uluitor de vieţi posibile. În lume ar
putea mişuna milioane de oameni ca noi, dar noi suntem cu toţii nişte mici
excepţii extraordinare. Acelaşi lucru se poate spune şi despre furnici sau
despre miriapode (numai gândiţi-vă la toate picioruşele acelea care nu apucă să
mişune niciodată) sau, sunt convinsă, despre melci.
Dar, pe de altă parte,
dacă n-am fost întrebaţi şi nici n-am ales să venim pe lume, ci am ajuns pur şi
simplu aici, împotriva tuturor sorţilor, câţi dintre noi pot spune că într-adevăr
ne-a fost menit să existăm? O altă
chestie bună de reproşat părinţilor noştri îndelung răbdători, care s-au
străduit atât de mult să ne ofere un cămin. Deşi nici măcar partea asta nu-i
adevărată întotdeauna, căci în unele cazuri nu se prea poate vorbi despre un
adevărat cămin. În unele cazuri, părinţii nu sunt prezenţi ori s-au despărţit.
În unele cazuri, nici măcar nu ne cunoaştem părinţii.
Mai e o idee care
probabil că ne vine în minte tuturora, dar pe care o alungăm, lăsând-o pe
neaşteptate întreruptă, oricât de profund relevantă este: ideea de a ne urmări
firul vieţii până la momentul concepţiei, ceea ce implică încălcarea unui tabu,
un amestec nedorit, ca atunci când intri nepoftit în dormitorul părinţilor. Sau
poate că implică un risc: cine ştie în ce împrejurări dubioase ori sordide s-ar
putea să fi venit pe lume oricare dintre noi? Poate că ar fi mai bine să nu
aflăm. Şi oricum, la vremea aceea, oare părinţii noştri chiar se gândeau la
noi?
Şi totuşi, cât de minunat
ar fi, dacă în drumul nostru retrospectiv, am ajunge într-o cameră splendidă
sau am fi conduşi acolo chiar de către părinţii noştri, cu zâmbetul pe buze,
către un pat superb, un pat cu baldachin tapisat, să zicem. Poftim, uite-vă
aici, căci pentru voi am vrut doar ce era mai bun pe lume. Cu toate astea, oare
câţi dintre noi am fost concepuţi pe bancheta din spate a unui Ford?
Sinceră să fiu, eu chiar
nu ştiu unde erau tatăl meu şi Fiona când… Sau dacă asta aveau de gând. Însă
cred, sper – că erau fericiţi pe atunci. S-a întâmplat în toamna anului 1944,
iar asta pare să fi fost cu îngrozitor de mult timp în urmă. Tatăl vostru mi se
pare excepţional nu numai pentru că e în stare să identifice cu precizie
împrejurările, ci şi fiindcă e foarte încrezător în intenţia sută la sută
sigură a părinţilor. Helen şi Pete s-au căsătorit, au fost în luna de miere –
în Cotswolds[2] – în puţinul timp care le
era dat, într-o permisie specială. Poate că tatăl vostru a fost conceput chiar
în noaptea nunţii, printr-o metodă perfectă şi demodată, ca dintr-o carte de
reţete. O desăvârşită îmbinare a faptei cu intenţia.
Însă vă pot spune, la
modul cel mai cinstit, că voi aţi fost într-adevăr zămisliţi cu bună ştiinţă. Mai
deliberat de-atât nici c-aţi fi putut fi concepuţi, atât la momentul respectiv,
cât şi înainte. În această privinţă, sunteţi de două ori excepţionali şi
sunteţi doi, oricum. Întâmplarea a făcut să veniţi pe lume în zodia Gemenilor,
dar venirea voastră pe lume n-a avut nimic de-a face cu întâmplarea. Iar în
ceea ce priveşte faza cu Gemenii, care ştiu că vă cam deranjează, să nu daţi
vina pe noi, pentru asta măcar. Când eraţi mai mici, vă spuneam că oricum v-aţi
fi născut sub o stea norocoasă.
Şi mai trebuie să vă
spun, cu toată sinceritatea, că în niciun alt moment nu v-am vrut mai mult,
nicicând n-am fost mai dornică să vă concep (deşi, arzând de poftă după tatăl
vostru, nu-mi formulasem situaţia cu atâta sânge rece) decât în seara
înmormântării unchiului Eddie. Chiar am crezut că urma să vă concepem, de data
aceasta ui dormitorul nostru din Herne Hill. Sau pe aproape, adică pe palierul
de la etaj. Oare să fi avut şi tatăl vostru aceeaşi intuiţie a momentului
prielnic? El suferea după moartea unchiului său Eddie, însă, pe de altă parte,
era mai mult decât dispus pentru asta.
Însă bineînţeles că n-a
mers. Gândiţi-vă numai, dacă ar fi mers, v-aţi fi născut în 1973. V-aţi fi
născut în ianuarie, ca tatăl vostru. O lună grea, financiar vorbind, pentru
mine. Acum aţi aveai (gândiţi-vă numai) douăzeci şi doi de ani. Şi totuşi, de
ce presupun eu – e un obicei de care nu mai reuşesc să mă dezvăţ – că oricum
aţi fi fost doi?
Pur şi simplu n-a mers,
nici atunci şi nici în următorii şase ani, dar acestea sunt lucruri la care cu
siguranţă că v-aţi gândit. De la acea fabuloasă zi de pe plaja din Brighton au
trecut patru ani până ne-am căsătorit, apoi a urmat o altă perioadă, de două
ori mai lungă, până când a venit momentul să vă facem pe voi. Dar nici n-am
amânat prea mult, fireşte, iar părinţilor le place să se mai bucure o vreme
înainte să se înhame la jugul noii generaţii. Şi totuşi, trebuie să ştiţi că
noi chiar ne doream, o voiam şi încercam să vă avem, cel puţin din primăvara
anului 1972, iar asta trebuie să vă facă să vedeţi lucrurile într-o lumină
foarte diferită.
Oricum, e cât se poate de
sigur că încercam, deşi n-aş vrea să
spun exact câtă vreme am ţinut-o aşa. Oi fi consemnat pe undeva, în minte cel
puţin, momentul exact în care am renunţat la anticoncepţionale, dar nu-l mai
ştiu precis. În orice caz, cu multă vreme înainte. Doar nu vă aşteptaţi să fie ca
la un joc de noroc: asta e, n-a mers din prima, trebuie să mai încerci, dar cât
timp va dura perioada de încercări? Sau perioadele?
Însă anul acela în care a
murit unchiul Eddie a fost important, chiar şi pentru voi, chiar înainte să
existaţi voi, pentru că a fost anul, vara mai bine zis, când eu şi tatăl vostru
am ajuns la un acord solemn, puţin stânjenitor, dar cât se poate de necesar: am
hotărât să mergem la cel mai apropiat spital şi să ne facem analizele. Ne-am
privit cu tristeţe şi compătimire, de parcă unul dintre noi ar fi trebuit să
aleagă, cap sau pajură, iar celălalt să piardă. În faza aceea, încă mai speram.
Dar trebuie să vă spun
(iar pe voi probabil că începe să vă încerce un viu interes) că, din câte rele
cunoscuserăm până atunci, acela era cel mai prost moment al vieţii noastre.
Bieţi prunci născuţi în timpul războiului, cărora nu li se întâmplase niciodată
ceva îngrozitor şi cu atât mai puţin ceva beligerant. Divorţul părinţilor, moartea
unui unchi – pentru numele lui Dumnezeu, lucrurile astea nu sunt niciun capăt
de ţară. Dar acea criză minoră, chiar dinainte să ştim că era imposibil de
depăşit, părea un capăt de ţară destul de măricel. Într-un sens strict
procreativ, tocmai asta era.
Voi v-aţi putea spune,
înainte să v-o ia gândurile la goană: ei hai, zău aşa, ce mare scofală? Se
întâmplase oare vreun accident îngrozitor? Voi, punându-vă în locul nostru
(deşi mă întreb cum anume aţi face asta), v-aţi putea spune: şi care era marea
schimbare radicală? Oare viaţa noastră, noi înşine nu eram la fel? Şi totuşi,
oare asta nu însemna (iertaţi-mă că v-o iau înainte cu următorul gând) tocmai
să vă anulăm pe voi?
Trăim în anii ’90, ştiu
şi eu, nu în primitivii ani ’70. Uneori îmi spun că voi trăiţi într-o lume
liniştită şi tămăduită, unde pentru orice defecţiune se găseşte o soluţie şi
unde la orice şoc se poate răspunde dând din umeri. Dar vom vedea noi mâine.
A fost o lovitură, dragii
mei, o adevărată lovitură. Şi chiar acolo unde doare mai tare. S-a dovedit că
era, într-adevăr, o problemă şi că acea problemă era a tatălui vostru, nu a
mea. Colac peste pupăză, eu am aflat prima că n-aveam nimic. Eram numai bună
pentru procreare. Tatăl vostru se mişcase mai încet sau pur şi simplu o fi
obţinut o programare mai târziu. Şi-o fi spus, presupun, că la mine avea să
dureze, cu toate complicaţiile alea ginecologice… Hai să vedem ce i-or spune
lui Paulie, mai întâi. Cred că s-a comportat ca un tip oarecare. Fireşte că nu
putea fi ceva atât de simplu, atât de simplu şi de dezamăgitor, la fel ca ştiţi
voi ce. Dar uite că a trebuit să ne ducem la spital pentru încă o serie de
analize, pentru controale suplimentare şi pentru a primi sentinţa finală.
Măcar de-aş fi ştiut, pe
vremea când îşi făcea de cap în Sussex, înainte să mă cunoască pe mine, pe
vremea când era foarte prudent şi, din câte se pare, norocos. Măcar de-aş fi
ştiut. Şi luasem anticoncepţionale toţi anii aceia. Dar bineînţeles că nu
despre asta era vorba. Nu se prea putea glumi pe seama acestor lucruri, ba
chiar deloc. Dacă aş fi ştiut, ei bine, atunci… aş fi ştiut. Iar dacă el ar fi
ştiut, înainte să mă cunoască pe mine, atunci, printr-un straniu proces de
onorabil sacrificiu de sine pe care îmi vine destul de greu să mi-l închipui,
ar fi trebuit să-mi spună, nu-i aşa? Nu-i aşa? Dacă e s-o luăm pe bune şi pe
cinstite, ar fi trebuit să-mi spună şi chiar foarte repede. Iar eu ar fi
trebuit să-i dau un răspuns, nu-i aşa? Fie-vă milă de biata voastră mamă. Poate
că momentul acela din dunele de nisip din Craiginish n-ar mai fi existat
niciodată. Poate că eu şi Mike n-am fi fost niciodată un cuplu.
N-am folosit şi chiar am
ocolit cu grijă cuvântul „vină”. Şi chiar dacă era problema tatălui vostru,
asta nu însemna totuşi, cel puţin pentru o scurtă vreme, că nu beneficia de
nicio păsuire. Totul depindea – încă – de acel ultim control medical. Un cuvânt
nepotrivit, poate. Cel puţin analizele mele fuseseră doar analize, nişte teste
de repaus. Bietul Mike şi-o fi spus că testele la care l-au supus pe el, chiar
dacă ştia că ştiinţific nu era aşa, erau teste la care trebuia să facă un efort
mai mare, cel mai mare, să facă
absolut tot ce-i stătea în putere.
Sunt atâtea de numărat în
viaţă. Zile, ore, minute. Ani şi aniversări. Bani. Kilometri între un loc şi
altul. Câţi metri de material îţi trebuie pentru perdelele alea noi. Calorii,
kilograme, tensiune arterială, bătăile inimii. Zilele de la ultimul ciclu.
Astăzi tatăl vostru petrece mult timp în faţa cifrelor de vânzări. Odinioară număra
pui de melci. Există oare vreun cuvânt special pentru ei: melcişori?
Însă există ceva în viaţa
mea ce n-am crezut că mă voi învrednici vreodată să număr. Nu-i poţi vedea,
totuşi, deşi se pare că sunt de ordinul milioanelor, în orice – nici aici nu
ştiu care e cuvântul potrivit – mostră. Presupun că e mai rău decât dacă te-ai
apuca să numeri bancuri de heringi sau puzderii de şoareci. Căci cum să-i numeri? Nici acum nu ştiu.
Întrebaţi-l pe tatăl vostru. Şi să nu credeţi că dacă sunt de ordinul
milioanelor, nu trebuie să-i număraţi pe toţi. S-ar zice că doar un milion sau
chiar mult mai puţin de un milion ar trebui să fie de-ajuns. Cinci, să zicem.
Dar viaţa se bazează, din
câte se pare, tocmai pe această extraordinară proporţie de risipă. Să te apuci
s-o măsori ar fi ca şi când ai încerca să numeri picăturile de ploaie care
ropotesc acum afară, împreunându-se într-un singur şuvoi lin, neîntrerupt şi
şopotitor. Câte picături doar într-un minut, doar pe casa asta, să zicem,
alunecând de pe acoperişul ei şi gâlgâind pe streşini sau şiroind doar pe iarba
din curte şi pe frunzele din grădină? Iar fiecare picătură de ploaie poate
însemna, în sine, moartea sau viaţa unei flori.
Nu, am numărat eu destule
la viaţa mea, dar niciodată nu mi-a dat prin cap că m-ar interesa atât de mult
numărarea spermatozoizilor.
15
S-a dus la un bărbat pe
nume Chivers. Presupun că vouă n-o să vă spună mâine toate amănuntele astea
intime. Eu nu l-am cunoscut niciodată pe doctorul Chivers. Numele lui mă făcea
să mă gândesc imediat la borcane de gem. Mă făcea să mă gândesc la doctorul
Pope: toate consultaţiile la care fusesem tocmai din motivul contrar. Doctorul
Chivers a zis că tatăl vostru avea „mai puţin de două milioane pe mililitru”,
ceea ce pentru mine părea, totuşi, îngrozitor de mult. Însă tatăl vostru, care
era biolog şi n-avea nevoie de un doctor să-i explice asta, a spus:
— Sau, mai bine zis,
câte o şansă din an în Paşte.
Dar uite-vă. Voi aţi fost
o şansă – două şanse – din an în Paşte.
Desigur că nimic nu se
schimbă, pe dinafară nimic nu e diferit. Când un bărbat primeşte o asemenea
veste, nimeni nu-i agaţă o pancartă de gât sau altundeva, pe care să scrie: „Nu
funcţionează”. Acelaşi lucru se poate spune despre nenumărate lucruri în viaţă.
La vremea aceea, nu-mi puteam reţine gândul că era ca atunci când o femeie
rămâne însărcinată: nimeni n-are de unde să ştie, poate că nici măcar ea însăşi
nu ştie, căci nu există nicio pancartă care să le sară în ochi oamenilor, deşi
ei i se va întâmpla. Nimeni nu-şi poate da seama dacă fata sau băiatul care
erau virgini ieri nu mai sunt virgini şi astăzi, dar acesta poate că-i un exemplu
nedrept. Există atâtea moduri în care viaţa continuă şi nimeni n-ar avea cum să
ştie.
Însă acum voi ştiţi. Acum
ştiţi ce punctaj aveam eu şi tatăl vostru, în urmă cu mai bine de douăzeci de
ani. Era sub două milioane, dar mai bine să-l facem zero. Ceea ce nu explică un
lucru cât se poate de evident, nu-i aşa? Tatăl vostru o să vă explice mâine, o
să vă dea toate detaliile. Dar mai e o bună bucată din poveste în care n-o să
se bage sau în care nici măcar nu poate să se bage. Căci nu poate explica nimic
fără să explice de ce vreme de şase ani – poate că e un mod ciudat de-a o
spune, dar s-ar putea ca voi înşivă să vedeţi astfel lucrurile, aşa că e mai
cinstit să ştiţi – am ales să nu vă facem pe voi.
Asta a fost alegerea
câştigătoare dintre opţiunile şi aşa puţine pe care le aveam la dispoziţie. Încercaţi
să nu daţi vina pe noi. Au intrat în discuţie şi alte posibilităţi, ba chiar a
fost una pe care era cât pe-aci s-o alegem şi care a rămas, întâmplător, bine
pusă la naftalină. Opţiunea care a avut câştig de cauză a fost aceea de a nu
face nimic. De a nu lua nicio măsură. De a fi şi a rămâne la fel: un cuplu fără
copii. E doar o expresie tristă, dacă preferaţi s-o vedeţi aşa. Iar toţi
ceilalţi, inclusiv viitorii voştri bunici, s-or fi gândit pe măsură ce deveneau
din ce în ce mai nerăbdători: în fine, aşteaptă şi ei momentul potrivit, nu
sunt „pregătiţi” încă. Şi apoi, al doilea gând, neinterferent: sau poate că pur
şi simplu se simt mai bine fără.
Mai bine fără. Oare n-ar
fi fost cu putinţă aşa ceva? Oare nu ne simţeam bine împreună? În cazul nostru,
asta era cât se poate de adevărat. Şi nu e oare un motiv jalnic să faci copii
ca să compensezi lipsa fericirii, să înlocuieşti ceva ce nu pare să mai existe?
Dacă fericirea este o desăvârşire a întregului, atunci ce mai contează de câte
părţi componente e nevoie pentru a forma întregul? Când doi sunt de-ajuns
pentru a închide cercul. Hai să fim doar noi doi.
O să vă facă plăcere să
aflaţi că nu ne-am gândit niciodată la voi ca la nişte mici compensaţii.
Însă, înainte de toate,
trebuie să ştiţi că, pentru câtva timp după sentinţa pronunţată de doctorul
Chivers (Mike n-o să vă spună asta şi poate că nici mama voastră n-ar trebui să
zică nimic) pur şi simplu n-am putut s-o facem. Să închidem cercul. Să facem dragoste,
vreau să spun. Adică tocmai lucrul în care ar fi trebuit să ne găsim alinarea
şi sprijinul, tocmai lucrul pe care-l făcuserăm atât de mult mereu şi, în
ultima vreme, cu destulă sârguinţă chiar. Nu mai avuseserăm niciodată o
asemenea problemă.
Se spune că asta e o
reacţie tipică, iar doctorul Chivers se prea poate să fi abordat, cu tatăl vostru,
la modul amabil, subiectul unor asemenea consecinţe posibile. Dar nu mă refer
doar la tatăl vostru, pentru care, după cum îmi dădeam bine seama, era o problemă
de „bărbăţie”. Aveam şi eu partea mea de şovăială, pentru că se punea şi
problema „feminităţii”. Vine o vreme şi pentru asemenea cuvinte pretenţioase.
Câteva nopţi la rând m-am culcat cu el – ca să folosesc expresia asta mereu
ambiguă – dar era ca şi cum pe amândoi ne-ar fi năpădit o neaşteptată
castitate. Se crease o distanţă între noi, o mică distanţă de numai câţiva
centimetri în pat, dar care s-ar fi putut transforma într-o uriaşă îndepărtare
– şi atunci ce-aţi mai fi ştiut voi vreodată? Cred că Mike s-a temut că o să se
întâmple aşa, cred că s-a temut de mine. De ziua judecăţii de pe urmă. De o
eventuală concediere. De momentul când cruda biologie avea să-şi spună
cuvântul.
Dar uite-l, e încă aici.
Doarme dus.
Numai noi doi? Dar gata
cu atâta „numai”. Am depăşit şi acea perioadă de carantină. Hai să nu fim aşa
de slabi sau de nerecunoscători, doar nu e sfârşitul lumii: această lume care a
fost atât de bună cu noi şi care poate fi mult mai îngrozitoare. Am început să
facem dragoste din nou, ba chiar cu o nouă tărie – şi cred că acesta e cuvântul
potrivit. Căci tocmai la asta se reducea totul de-acum: la a face dragoste, din
moment ce altceva nu se putea face. Dragoste fără niciun fel de îndatoriri
procreatoare. Şi cred că am devenit din ce în ce mai pricepuţi la asta şi mai
pătimaşi. Numai dragoste. Dar gata cu atâta „numai”.
În acea perioadă am
început să preţuim cu adevărat ieşirile de la sfârşit de săptămână, din moment
ce trebuia să ne obişnuim cu ideea că urma să fim numai noi doi. Aceea a fost
perioada camerelor de hotel. O epocă în care nu ne dădeau banii afară din casă,
dar ne puteam permite, neavând alte obligaţii, să ne facem acele daruri
ocazionale, care oricum veneau uneori din partea lui Walker & Fitch: delegaţii
care ţineau de diferite afaceri cu obiecte de artă şi cărora le anexam şi
propriile noastre excursii de plăcere. Veneţia, Roma, Paris… Am făcut numai
dragoste în nişte locuri excelente.
Artă şi sex – eu n-am
descoperit niciodată vreun conflict între ele şi nici măcar nu mi-am pus vreodată
problema sub forma „ori una, ori cealaltă”, deşi, în fond, n-o să ştiu
niciodată cum stau lucrurile pentru Simon Fitch. Pictura e o chestie sexy şi
oare nu cumva o bună parte din ea are de-a face cu redarea carnaţiei? Oare vopseaua
nu tânjeşte uneori să devină carne? Arta nu e chiar aşa de artificială.
Iar aceste weekenduri, în
cazul în care aţi început să vă simţiţi niţel excluşi, nu erau doar pură
pasiune sexuală mistuitoare, cu sau fără ajutorul artei. Cred că amândoi
simţeam asta: că în acea iniţiativă de a fi numai noi doi, păstraserăm un
colţişor pentru ceva magic. Era ultima noastră speranţă arzătoare, deşi slabă
şi fără temei ştiinţific. Cât de prostesc, dar cât de întăritor: poate că avem
o şansă, dacă facem dragoste cu destulă intensitate şi inventivitate, dacă o
facem destul. De parcă acesta ar fi fost ultimul sfat neoficial al doctorului
Chivers. Încercaţi să plecaţi pe undeva la sfârşit de săptămână, înţelegeţi voi
ce vreau să spun. O schimbare de aer, o cameră specială, un pat special…
De parcă noi am fi urmat
numai recomandarea lui. Hai să vedem dacă nu ne va schimba norocul camera aceea
din Florenţa, cu obloanele trase, prin care se strecoară razele după-amiezii
încinse. Sau dacă soluţia n-o fi cumva locul acela din răcorosul peisaj de toamnă
englezesc, cu garduri de stejar şi buturugi trosnind pe foc, în timp ce vremea
de octombrie face să dea în pârg fructele de trandafir sălbatic de afară.
După cum vedeţi, n-aţi
lipsit niciodată cu totul din gândurile noastre tainice.
Reacţii şi repercusiuni.
Doctorul Chivers ne-ar fi putut avertiza, deşi asta nu prea era de competenţa
lui, că povestea asta, bagatela asta de un milion ici, un milion dincolo, poate
avea remarcabile urmări comportamentale, că poate declanşa efecte secundare
întârziate şi de lungă durată, care de fapt nu sunt deloc efecte secundare.
Tim Harvey nu avea să
ştie niciodată cât de potrivit a fost momentul apariţiei sale. Dacă tatăl
vostru n-ar fi fost atât de… indispus. Sau poate vreau să spun, de fapt,
dispus? Dacă Tim, imediat după înmormântarea unchiului Eddie, nu l-ar fi
abordat pe tatăl vostru de parcă el însuşi ar fi fost un părinte deposedat. În
orice caz, tatăl vostru a acceptat slujba de la The Living World. Iar eu l-am lăsat s-o facă, slavă Domnului. La
acea vreme părea o slujbă fără viitor, cu destul potenţial de autodistrugere.
Ca să nu mai vorbim de nimicirea acelor melci. El a spus douăzeci şi şapte,
nu-i aşa? N-a şovăit să dea răspunsul ăsta. Pe dinăuntru, rămăsese blocat la
douăzeci şi şapte de ani. Însă şi o parte din mine mai e încă de douăzeci şi
şapte de ani.
O slujbă fără viitor –
asta s-ar fi putut transforma, la timpul potrivit – pur şi simplu în jenanta
noastră consolare. Pur şi simplu! Uite ce e, noi n-avem copii, dar avem The Living World. Şi totuşi – nu vi se
pare aproape prea bună povestea? – am împărţit comoara şi cu voi. Am împărţit
şi darul, şi consolarea. A venit o vreme, pe când voi eraţi mici, poate vă mai
amintiţi, când v-am spus că „de-acum avem două case”. Adică aceasta şi cea a
tatălui vostru, din oraş. Căci mansarda aceea din Bloomsbury se extinsese în
jos, din moment ce la editura Living World lucrurile mergeau din ce în ce mai
bine. Firma de arhitecţi care ocupase etajele inferioare s-a mutat – fiind şi
ei în extindere – iar tatăl vostru a profitat de momentul oportun pentru a
prelua şi acel spaţiu. Ormond Square nr. 12. Pe deasupra, mai era şi o casă
grozavă, cu o minunată fereastră în evantai deasupra uşii de la intrare, deşi
noi nu dădeam de înţeles, sper eu, că tatăl vostru chiar era proprietarul casei
şi în mod categoric nu voiam să lăsăm impresia că el ar fi putut locui acolo.
Dar am luat-o din nou
înainte, am sărit câţiva ani, până în perioada când deja începuserăm să ne
facem concediile în Cornwall. Cabana Pescăruşul, o a treia căsuţă temporară.
Întoarceţi-vă, dacă puteţi, la vremea când voi nu existaţi încă.
A fost posibil şi am
ţinut-o aşa câţiva ani buni. Să nu vă simţiţi jigniţi. Privind înapoi acum,
chiar mi se pare că a fost o minunată perioadă de stabilitate, deloc nefericită
şi absolut legitimă. Numai eu şi tatăl vostru. Să nu ne purtaţi pică pentru
asta. Mike în podul său din Bloomsbury: cel puţin era un pod georgian într-o
frumoasă piaţă în stil georgian şi nu se afla prea departe de biroul meu din
St. James. Luam prânzul în Soho şi, în mod invariabil, eu plăteam. Însă nu
stăteam chiar aşa de prost cu banii, datorită slujbei mele de la Walker’s, deşi
trăiam în avarii ani ’70. Tatăl vostru zicea uneori, parcă în proprie apărare,
că pur şi simplu nu erau bani în acea perioadă, nici măcar la Imperial, pentru
cercetare teoretică. Eu nu-l contraziceam.
Unchiul Tim,
încălcându-şi propriile obiceiuri avare (când se presupunea că era o persoană
bogată), ne făcea cinste din când în când, ca un tutore neglijent, cu câte un
prânz copios. În timp ce ne turna vinul de Sancerre, eu aveam senzaţia ciudată
că se revizuia o moştenire, că urma să asistăm la un anunţ în timp ce serveam
cafeaua. Sau bunicul Dougie (fără Margaret) ne trata regeşte în Connaught, fără
să ceară nimic în schimb, mi se părea mie, decât ca eu să profit de ocazie
pentru a face un mic anunţ, care nici măcar nu se întrevedea pe atunci.
Mergea pe şaptezeci şi
cinci de ani. Poate că voi face acel anunţ, ce bucurie i-aş face la ziua lui de
naştere. Avea să divorţeze de Margaret în curând. Ca să se însoare cu Georgina.
Vai, tati!
Brighton al nostru,
Sussex al nostru, Londra noastră – centrul ei de gravitaţie s-a mutat din Earl’s
Court şi King’s Road în West End. Şi în acea zonă din Herne Hill, lipsită de
farmec, modestă şi fără mari expectative. În viaţă trebuie să te mulţumeşti cu
ce ai. Ce povaţă bună şi statornicită. Să mulţumeşti pentru tot ce ai. Gata cu
spermogramele, s-a terminat cu asta. Nimeni nu ştia micul nostru secret. Chiar
şi noi puteam să-l ignorăm, să uităm de el, lăsând doar acel spaţiu (pe care
nu-l pomeneam niciodată) pentru miracole. Nu-ţi poate fi nici dor, nici teamă
să nu pierzi ceva ce n-ai avut niciodată. O altă povaţă bună, simplă şi
liniştitoare.
Şi oricum, într-o bună
zi, fără niciun motiv anume, ne-am luat o pisică.
No comments:
Post a Comment