22
Am ajuns la miezul
problemei, dar mai sunt alte lucruri şi mai dificile, la care tatăl vostru nici
nu se va referi mâine. Însă eu cred că, dacă tot aţi venit pe lume aşa cum aţi
venit, ar trebui să cunoaşteţi fiecare întorsătură a acestei călătorii. Eu sunt
mama voastră, şi cum adevărul va fi dezvăluit în curând, n-ar mai trebui să
rămână nicio urmă de secrete între noi. Trebuie să-mi descarc inima din acest
piept, după cum se zice, deşi tocmai acest piept v-a hrănit pe voi cu multă
vreme în urmă şi v-a hrănit, de la bun început, cu minciuna despre tatăl
vostru.
Acesta a fost un factor
încă din pornire, chiar şi în acele săptămâni dinainte să plecăm la Veneţia, a
fost o parte esenţială a „dezbaterii”: problema minciunii. N-o poţi evita.
Necesităţile biologice sunt simple, dar chestiunea ipocriziei devine din ce în
ce mai complicată, pe măsură ce te gândeşti la ea. Când să spui adevărul, cât
timp să susţii minciuna? Mă rog, de-acum ştiţi deja care a fost răspunsul
nostru la această întrebare. Însă cui altcuiva să-i mai spui între timp, asta dacă
într-adevăr i-ai putea spune cuiva? Era vorba, în primul rând, despre bunica
voastră Helen şi despre bunicul Pete. Cu bunica Fiona a fost o chestiune mai
teoretică.
A spune sau a nu spune.
Şi ce faci dacă, după ce te-ai hotărât s-o iei pe drumul minciunii, din
motivele cele mai bune şi cel mai atent cumpănite, înşelătoria ta este dată în
vileag pe neaşteptate? Şi, în orice caz, cât de bine te vei pricepe să minţi?
Nu-i chiar atât de uşor. E ca şi când ai fi agent secret: nu poţi niciodată s-o
laşi mai moale cu povestea care-ţi asigură existenţa sub acoperire. Ceea ce
începe sub forma simplei misiuni – deşi nu e deloc simplă – de a dobândi urmaşi
devine o misiune de reclădire a lumii.
Iar de mâine mă tem că va
deveni şi misiunea voastră. Va trebui să vă asumaţi partea voastră din minciună
– asta, bineînţeles, dacă vreţi şi voi. Căci foarte repede va deveni clar, din
ceea ce o să vă zică tatăl vostru, că n-am mai spus la nimeni, că am minţit,
dacă vreţi s-o luaţi aşa, din toate punctele de vedere. Asta pare cam şocant,
deşi poate nu la fel de şocant cum ar suna să descoperiţi că, vreme de
şaisprezece ani, toată lumea a ştiut şi voi aţi fost ultimii care aţi aflat.
Totul rămâne între aceşti
pereţi, doar între noi patru şi Edward.
Pe de altă parte însă,
până şi aceasta e o minciună. O recunosc: se înţelege de la sine că, pe lângă
mine şi tatăl vostru, au mai fost la curent cu povestea asta şi alte persoane,
din motive strict medicale, deşi ei nu se pot pune la socoteală, din moment ce
erau constrânşi, de codurile profesionale, să păstreze secretul. Dar n-am spus
eu oare, adineauri, că într-o bună zi m-am scăpat tocmai faţă de veterinarul
nostru? Asta nici nu se poate pune ca dezvăluire într-un cadru medical. Sau,
mai bine zis, veterinarul nostru, Alan Fraser, a fost primul străin care ne-a
dat în vileag situaţia, pe când aceasta încă se afla de abia în stadiul de
concept, iar eu n-am avut de ales şi a trebuit să mărturisesc. Acum vă
mărturisesc totul vouă.
Deci a ştiut veterinarul
nostru, cel puţin. Eu cred că, pe de altă parte, şi Otis ştia. Îmi dau seama că
asta sună absolut absurd, aşa cum probabil vă spuneţi voi acum, că doar el,
întins acolo pe masa de consultaţii, n-ar prea fi avut cum să asculte la ce
i-am spus eu veterinarului nostru. S-o fi luat razna mama voastră oare? Oricum,
cred că Otis ştia, ba chiar dinainte de acel episod. Pesemne că pisicile pot
simţi anumite lucruri.
De ce au oamenii animale
de companie? Şi de ce acestea dispar uneori? Să fie cumva instinctul natural şi
primitiv al fugii: Archie zburând spre ţărmul australian? Otis s-a vindecat,
datorită lui Alan Fraser, dar a fost o falsă vindecare. Mai târziu, în cursul
acelui an, a recidivat. Eu cred că ştia: ştia că se apropia clipa în care rolul
lui în viaţa noastră avea să se încheie. Nu era nevoie ca Alan Fraser să-i
explice în amănunt. Poate că ştia chiar de atunci când l-am lăsat în Carshalton,
iar eu am plâns până n-am mai putut, însă din cauza tatălui meu, de fapt. Ştia
chiar mai bine decât mine.
Dar asta nu e tot ce-ar
fi aflat Otis dacă ar fi putut cu adevărat să tragă cu urechea la conversaţiile
mele cu veterinarul.
Să fie cumva biologia
doar un despot nemilos? Totul se reducea oare doar la faimosul ceas biologic
care ticăia înăuntrul meu neîncetat, mult mai tare la treizeci şi doi de ani
decât la douăzeci şi şase, astfel încât până şi Otis ar fi putut să-l audă şi
să-l recunoască? Măcar de-ar fi fost aşa de simplu. Trebuie să vă spun că n-a
fost nici pe departe aşa de simplu şi n-am de gând să pretind, faţă de voi, că,
pe când avea treizeci şi ceva de ani, mama voastră se transformase într-o
simplă marionetă a biologiei.
Tot mai aveam îndoieli,
după cum i-am spus şi veterinarului nostru, în privinţa acelei uşoare în
fervenţii numite cu atâta voioşie – „artificială”. E artificială, şi totuşi nu
e artificială. E o chestie destul de simplă, câteva clipe petrecute într-o clinică
şi nici măcar nu doare, însă nu numai Mike s-a crispat atunci, ascultaţi la
mine. E o intervenţie clinică, detaşată şi impersonală, dar totuşi nu e chiar
aşa. Totul se efectuează cu o eprubetă, ca să zic aşa, dar se face totuşi şi cu
altcineva, ba chiar destul de intim. Iar voi s-ar putea să începeţi să vă
neliniştiţi de-a binelea în privinţa acestor lucruri mâine – de la celălalt
capăt al firului, după cum vine vorba. Sperma nu e doar un ingredient
universal, nu e ca făina cu drojdie deja adăugată.
Din câte se pare cel care
se află cu adevărat în pericol e bărbatul acesta care zace lângă mine acum.
Bietul Mike. Ai fost concediat, nu mai eşti tatăl nostru. Ferească Dumnezeu,
îngeraşii mei, ferească Dumnezeu. Dar să fie totul atât de unilateral? Voi să-mi
spuneţi. De ce stau eu trează aşa,
răscolindu-mi conştiinţa? Mike e impostorul aici – sau doar un biet martor
nevinovat? Cărei crime i-a fost el făptaş?
Aţi putea vedea lucrurile
în acest fel, deşi nu vreau să vă bag eu în cap această formulare: eu sunt mama
voastră adevărată, nici nu mai încape
vorbă despre asta, dar tot eu sunt şi femeia care s-a lepădat de tatăl vostru
şi a făcut-o cu un alt bărbat, cu toate că la mijloc era o înţelegere
anterioară şi cu toate că o făceam din cele mai bune motive posibile (nu sunt
sigură că voi înşivă mai aveţi cum să nu vă simţiţi deja implicaţi).
Iertaţi-mă.
De-acum încep să mă
apropii de partea cu adevărat dificilă. Nu mai contează cum am stabilit
regulile acestei poveşti. Căci e o poveste de culcare: chiar aşa – eu o spun,
voi dormiţi duşi. Nu mai contează că şi Mike doarme acum. Adevărul dureros şi
gol-goluţ este că, în ceea ce mă priveşte pe mine, n-a fost vorba doar despre
nişte îndoieli cărora a trebuit să le fac faţă sau despre redeschiderea unei
polemici. Din moment ce eu urma să fiu partea angajată activ, era o chestiune
care ţinea de – cum să vă spun asta? – experimentele anterioare.
Daţi-mi puţin timp să vă
explic.
Se poate ca de mâine să
începeţi să priviţi cu alţi ochi lumea, nu doar această casă din Rutherford
Road. M-am gândit serios la asta. S-ar putea să începeţi să vă uitaţi la
persoane care vă sunt complet străine aşa cum n-aţi mai făcut-o niciodată
înainte, dar vă asigur c-o veţi face aşa cum am început şi eu s-o fac,
codindu-mă, cu mulţi ani în urmă. Aşa cum o mai fac încă. Ba chiar e un pariu
corect să cred că de mâine veţi începe să vă uitaţi la propriile voastre
chipuri, în oglindă, aşa cum n-aţi mai făcut-o vreodată înainte.
Ştiu că o bună parte din
asta se întâmplă deja – mă refer la privitul în oglindă. La urma urmei, sunteţi
adolescenţi, iar oglinda e obsesia voastră zilnică. Kate, tu ai căpătat deja
îndemânare cu machiajul, deşi încă mai protestezi într-un mod ciudat (aşa cum
se şi cuvine, de altfel) că, de fapt, n-ai nevoie de niciun machiaj. Nick, tu
cauţi tot timpul un motiv real ca să foloseşti lama aia de ras. Însă în orice
caz, adesea vă priviţi pur şi simplu chipurile în oglindă. V-am văzut eu. Şi
totuşi amândoi o faceţi de parcă aţi vrea să-l surprindeţi pe celălalt asupra
faptei, de parcă ar fi ceva ruşinos şi reprobabil – de parcă, aşa cum mi-am şi
spus eu uneori, atunci când unul dintre voi se uită în oglindă, îl priveşte, de
fapt, pe celălalt.
În principiu (ştiu, chiar
ştiu prea bine) amândoi vă priviţi ca să vă daţi seama cine sunteţi cu
adevărat. Vă uitaţi ca să vedeţi cum se iveşte de fapt, în cele din urmă, acea
creatură domoală şi complet diferită. Dar acum, începând de mâine, privirea
voastră va pătrunde într-o dimensiune cu totul nouă.
De-acum începeţi să vă
întrebaţi (nu-i aşa?): şi e el cumva pe undeva prin lume?
Uite ce mi-am spus eu, cu
mulţi ani în urmă, în timp ce chizbuiam şi încă şovăiam (uneori chiar în timp
ce-mi priveam chipul în oglindă, de parcă asta ar fi de vreun folos). Să zicem
că exista de-adevăratelea. Asta e echivalent, în primul şi în primul rând, cu o
existenţă adevărată. Doar că nu-i văzusem niciodată chipul – sau, dacă tot veni
vorba, nu văzusem nicio părticică din el. Un alt bărbat, pe care n-aveam să-l
cunosc niciodată. Un alt bărbat, care nu era Mike. De asta m-am împotrivit la
început, în perioada aceea când tatăl vostru a vorbit cu doctorul Chivers.
Poate că alte femei în
situaţia mea nu se opresc din cauza acestui obstacol. Poate că ele sunt mai
disperate sau doar mai sensibile. La urma urmei, e doar ceva ce se petrece
într-o clinică. Însă este totodată (oare se mai poate tăgădui aşa ceva în
această eră a ADN-ului?) unirea a doi oameni. Iar singurul mod în care puteam
depăşi acest obstacol, ca să-mi dau seama ce doream cu adevărat era să exorcizez
acest duh dinainte, să fac pur şi simplu ce era de făcut, de-adevăratelea şi
totuşi ipotetic, şi să văd cum era.
Poftim, am spus-o.
Şi după ce-o să vă mai
povestesc câteva lucruri, probabil o să vă spuneţi că e doar o vorbărie, ba
chiar cea mai flagrantă dintre toate. Adică eu chiar nu ştiam atunci ce îmi
doream? Nici acum nu ştiu. Şi oare nu cumva începusem să vorbesc despre
minciuni?
V-aţi putea spune că m-am
simţit pur şi simplu atrasă de veterinarul nostru, Alan Fraser, care era destul
de atrăgător. De braţele lui pricepute, cu mânecile suflecate, în timp ce-l
pipăia pe Otis. De felul în care îl făcea pe bietul Otis să toarcă, aşa beteag
cum era. De îndrăzneala şi de sinceritatea lui, chiar şi atunci când sărea
calul – sau poate tocmai din cauza asta. De felul în care mi-a înţeles atât de
repede starea sufletească, privindu-mă tot timpul cu acei ochi albaştri-cenuşii,
atât de compătimitori, atât de ajunşi la patruzeci de ani şi totuşi
(permiteţi-mi s-o spun) atât de copilăroşi, întotdeauna cu o uşoară sclipire de
nechibzuinţă.
Ca să nu mai vorbim de
faptul că se simţea şi el atras de mine, iar eu n-am de gând să mă ruşinez de
asta. Asemenea detalii nu-ţi scapă niciodată. Clienţii de la Walker’s, în
costumele lor de culoare închisă, cu acele văpăi roşietice ale batistelor din
buzunarul de la piept, nu se uitau numai la tablouri. Până şi Simon avea o mică
pasiune mocnită. Treizeci şi doi de ani: însă eu ştiam că între timp câştigasem
ceva – pierdusem ceva, prima tinereţe, dar căpătasem altceva în schimb. (Vei
descoperi şi tu, Kate, cum merg lucrurile astea.)
Ca să nu mai vorbim de
spaţiul sigur, ca de confesional, din cabinetul veterinarului nostru, unde s-au
şi petrecut toate astea, sub supravegherea lui Otis. Acum mă spovedesc în faţa
voastră.
Ba chiar am şi inversat
rolurile, în mod indirect. Vreau să spun că mi l-am închipuit pe bietul vostru
tată în locul veterinarului. Nu e o slujbă aşa de nepotrivită pentru un fost
biolog, aşa cum nu-i nicio slujbă rea şi în niciun caz nu reprezintă o
decădere, căci veterinarii câştigă destul de bine. Din loialitate faţă de tatăl
vostru (dacă pot spune asta), nu l-am lecuit pe Alan Fraser de evidentul său
respect pentru editorul de la The Living
World. Nu i-am spus: revista s-o numi The
Living World, dar e concepută şi condusă dintr-un pod din Bloomsbury. Însă
pe de altă parte, îi dădusem deja acestui necunoscut toate informaţiile despre
spermatozoizii soţului meu.
Din loialitate – dar şi
din sinceritate – faţă de tatăl vostru, i-am spus lui Mike de acele discuţii cu
veterinarul, chiar şi despre componenta lor non-veterinară. Ba chiar i-am spus
şi că ar fi trebuit să facă cunoştinţă cu Alan Fraser, ceea ce a şi făcut, de
altfel. S-au plăcut reciproc. Iar dacă între ei a intervenit subiectul
familiilor, al posibilităţii de a avea sau nu o familie, cel puţin în aparenţă
asta n-a provocat divergenţe. Tatăl vostru nu s-a simţit dator să-l lovească pe
Alan Fraser în bărbie. Erau doi specialişti în biologie, doi oameni în toată
firea.
Tatăl vostru chiar avea
să spună că-i părea rău, câteva luni mai târziu, când Fraser s-a mutat cam pe
neaşteptate într-un cabinet nou, la mai puţin de un an de când se instalase în
cartierul nostru.
Acum chiar am ajuns la
partea mai grea şi, dacă tot am ajuns aici, n-are niciun rost să mă mai ascund
după deget. Gata, poftim. Am plecat cu Alan Fraser într-un weekend, iar asta e
de-a dreptul o exagerare. A fost o singură noapte, într-o vineri, aşa că nu i
s-ar putea zice chiar un weekend.
Acea călătorie la Veneţia
n-a fost singura călătorie de afaceri sau folosită ca pretext de către mine în
prima jumătate a acelui an. Fusesem la Paris, de una singură, în ianuarie, şi
apoi a mai fost o a doua călătorie la Paris, în mai. Numai că n-a fost o
călătorie de afaceri. Luna mai e o lună plăcută la Paris, iar asta se prea
poate să fi fost o altă ocazie neruşinată de a pune la cale o escapadă în doi,
sponsorizată de W & F. Mai ales că urma să fiu la Paris, din câte se părea,
într-o zi de vineri.
Însă asta s-a petrecut la
puţin timp după întoarcerea lui Otis şi, chiar dacă se afla pe cale de
însănătoşire, mai avea încă nevoie, cel puţin teoretic, să rămână sub
observaţia veterinarului. Nu prea puteam să-l ducem la adăpostul pentru pisici
deocamdată. Şi era o perioadă în care aveam destule pe cap, eram prinşi de polemica
noastră redeschisă, care nu putea decât să ne strice plăcerea unui weekend la
Paris. Tatăl vostru chiar mi-a şi spus:
— Mergem altă dată.
Dar tu poţi să rămâi acolo şi sâmbătă, dacă vrei.
Probabil că m-o fi văzut
cutreierând gânditoare prin Paris, limpezindu-mi postura maternă.
Nu, i-am spus eu, mă voi
întoarce imediat, sâmbătă dimineaţă. Nu voiam ca el să se aştepte să-l sun. Sau
viceversa. Voiam să am parte de o escapadă absolută. Însă i-am dat tatălui
vostru, deşi era riscant, numele şi numărul de telefon al hotelului la care mai
stătusem, în ianuarie. Nu mi-a cerut să-i arăt şi biletele de avion. De ce-ar
fi trebuit s-o facă? În orice caz, i-aş fi zis că încă nu fusesem să le iau.
N-am fost deloc la Paris
şi n-a fost vorba de nicio călătorie de afaceri. Alan (oare să-i spun doar
Alan?) nu-mi oferea Parisul. Nu prea eram eu în măsură s-o precizez, dar, ca să
fiu cinstită, nici el nu voia să fie ordinar sau să mă facă pe mine să mă simt
ordinară. Cu siguranţă nu în apartamentul lui din Stockwell.
Din punctul meu de
vedere, asta presupunea un apel serios la subterfugii şi minciuni. Nu că aş
vrea să mă justific astfel, dar aşa am ajuns să-mi dau seama cât de mult aveam
nevoie s-o fac. El era un bărbat divorţat şi disponibil: un martor destul de
modest, aţi putea spune voi, al vieţii de familie, tocmai contrariul, în acel
moment, a ceea ce ar fi trebuit să mă ademenească pe mine. Şi totuşi ademenirea
nu era singurul meu motiv şi nici cel mai important.
Desigur, el începuse deja
să-şi caute pe cineva, n-are rost să ne amăgim în privinţa asta. Pe deasupra,
mai şi experimenta şi se prea poate să fi folosit el însuşi acest cuvânt
convenabil. De unde şi-ar începe căutările un veterinar divorţat? Nu ştiu câte
alte experimente făcuse deja, dar ceea ce ştiu e că el a fost singurul meu experiment,
singura cursă de probă pe care am făcut-o vreodată.
Şi nu m-a dus la Paris,
deşi era foarte dornic să mă impresioneze. Am luat un tren de dimineaţă către
Gatwick, de parcă aş fi vrut să mă conving pe mine însămi că mai puteam încă să
iau avionul către Paris. El m-a luat cu maşina de la gară, ne-am plimbat aşa o
vreme, prin Sussex, pierzându-ne timpul şi am luat prânzul într-o cârciumă.
Apoi m-a dus la Gifford
Park Hotel, care avea cinci stele încă de pe vremea aceea. Vedeţi în ce dilemă
mă aflam?
23
În mod ciudat, mă văd
acum dormind singură în Hôtel Gustave, rue de Grenelle, Paris, unde chiar am
dormit şi chiar de una singură, la începutul acelui an memorabil, 1978. Pe
atunci nu ştiam, fireşte, cât de memorabil avea să fie şi, cu siguranţă, nu
ştiam că, în numai câteva luni, aveam să mă prefac că am dormit din nou în
acelaşi hotel din Paris, cu toate că, de fapt, dormisem mult mai aproape de
casă şi nu de una singură. Dacă tot te hotărăşti să spui o minciună, dă-i şi o
anumită nuanţă de adevăr.
Însă chiar şi atunci când
m-am culcat cu veterinarul nostru, Alan Fraser, în Sussex, în luna mai, tot
m-am gândit la mine, în Paris, cu numai câteva luni înainte, în ianuarie, dar
am făcut-o de parcă aş fi avut în minte o altă femeie, o versiune nevinovată a
mea de demult. Poate că ar fi trebuit să fie tocmai invers, poate că ar fi
trebuit să fiu nevinovată în primăvară şi prefăcută în iarnă.
Ianuarie şi mai: e un
subiect proverbial, o temă destul de obişnuită la pictorii din trecut, după cum
ştiţi şi voi prea bine, din moment ce, în colecţia noastră din Rutherford Road,
se află un mic tablou al artistului veneţian Vareschi, care ilustrează tocmai
această temă personificată. Gennaio e
Maggio. Vareschi, aşa cum e cotat el de orice istoric de artă, nu poate
avea pretenţia să fie decât un vechi maestru foarte neînsemnat, însă opera sa
impune un preţ şi e mare lucru că avem un tablou de-al lui la noi în casă.
Totuşi, uite-l pe
Ianuarie cum stă acolo, costeliv şi cu barba sură, privind îndelung la un Mai
aproape dezgolit şi cât se poate de nubil, într-un cotlon înverzit care ar
putea fi un colţişor de livadă sau de pădure fantastică. În orice caz, poame de
sorginte vagă, dar oarecum testiculară atârnă prin frunziş – pare să fie
toamnă, însă ar putea fi oricare din acele luni ale anului – şi se mai văd
nişte trandafiri cu spini deosebit de ascuţiţi.
Voi poate că v-aţi întrebat,
în felul vostru straniu şi drăgălaş, cum un asemenea lucru şi-a găsit locul în
casa noastră sau măcar cum de a putut fi pus într-o ramă aurită. E un bătrân
murdar, cu privirea pironită asupra cărnii tinere, nu-i aşa? Numai că,
bineînţeles, e o operă de artă, ceea ce justifică o sumedenie de lucruri, şi e
scump, face parte din treburile alea cu care se ocupă mama voastră. Şi, în
paranteză fie spus – deşi, ce vă pasă vouă, la şaisprezece ani? – e o alegorie
durabilă, asupra căreia se revine destul de des, e tocmai povestea tristă a
existenţei. Bărbatul care îmbătrâneşte, asistând la declinul tăriei sale
virile, porneşte în căutarea unei imagini a tinereţii pierdute. Agaţă o fată şi
o duce la un hotel. Dintr-un motiv curios şi persistent, fata îi face hatârul
adeseori. Şi chiar dacă Vareschi nu face aluzie la aşa ceva, Ianuarie
reprezintă şi fiinţa cu două capete, cu două feţe, ceea ce frecvent implică
înşelarea unei soţii.
Totuşi, lucrurile nu
stăteau deloc aşa cu mine şi cu Alan Fraser: el avea patruzeci şi unu de ani şi
era divorţat, iar eu aveam treizeci şi doi şi eram căsătorită.
Însă m-am gândit la
femeia din acel ianuarie trecut de parcă m-aş fi gândit la o persoană de două
ori mai tânără decât mine.
Avusesem parte de o
adevărată vreme de ianuarie, rece, senină şi radioasă, acel tip de vreme care
poate face să strălucească dalele din Paris. Îmi găsisem timp, atunci, ca să mă
plimb, nu într-o pasă gânditoare, ci din pură plăcere, pe lângă Sena îngheţată,
cu apa şi zidurile albe ale splaiului orbindu-mă cu scânteierea lor, cu aerul
rece pişcându-mi urechile. Şi mi-am dorit ca Mike să fi fost alături de mine,
să ni se amestece respiraţiile aburinde. Era oare vreo clipă fericită din viaţa
mea la care el n-ar fi trebuit să fie părtaş? Cu toate acestea, am inhalat
strania plăcere a despărţirii, care nu era deloc o despărţire, ci doar o noapte
de miercuri în Paris, şi care oricum se apropia de sfârşit.
Poate că la Londra
dimineaţa fusese asemănătoare, mi-am spus eu, cu aceeaşi lumină jucăuşă căzând
peste cenuşiul întunecat din Bloomsbury, atingând ferestrele de la biroul
înghesuit în pod al lui Mike, strecurându-se printre ramurile noduroase şi pestriţe
ale platanilor care umplu centrul pieţei Ormond.
Acum avem deja propria
noastră casă în Franţa.
Era cu doar o săptămână
înainte de ziua de naştere a tatălui vostru, iar eu de-abia îi cumpărasem
cadoul, dintr-un magazin de antichităţi de pe strada Bonaparte. Îi luasem un
mecanism din acelea de alamă ce servesc drept calendar, cu un cadran rotitor
care îţi indică ziua, data şi luna: un exemplar deosebit de bine modelat şi
proiectat, elegant ornat şi gravat, incluzând un suport pentru stilou şi
plăcuta particularitate că datele erau, desigur, în franceză. Înainte să-l
ambalez, am avut grijă personal să-l fixez la acea dată extrem de importantă
pentru tatăl vostru (şi pentru mine): „le
20 Janvier”.
Calendarul acela e aşezat
acum în camera lui de lucru, folosită şi ca birou, iar tatăl vostru răsuceşte
cu regularitate numerele şi literele negre de pe smalţul alb. Şi în cazul în
care v-aţi întrebat vreodată: ei bine, l-am cumpărat din Paris, în ianuarie
1978. Pe atunci, n-a fost un moft prea ieftin pentru mine. Acum ne putem
permite să cumpărăm un Vareschi. L-am văzut în vitrină tocmai când se deschidea
magazinul, am intrat înăuntru şi n-am mai stat la îndoială. O sobă electrică
duduia în voie în timp ce eu îmi număram francii, bancnotă cu bancnotă. Cât am
stat eu în aerul cristalin de pe Pont des Arts, cuprinzând cu privirea acea
privelişte clasică, noua mea achiziţie m-a aşteptat s-o ridic din magazin după
plimbare, pe drumul de întoarcere la hotel, de unde am şi plecat pe urmă, luând
avionul care m-a dus înapoi acasă, la Mike.
Oare-şi va aminti să
schimbe data şi mâine? N-o să vrea cumva s-o lase pentru totdeauna la ziua de
ieri? „Le 16 Juin 1995.”
Există clipe în viaţa
noastră la care, chiar dacă n-o ştim în acel moment, ne trezim gândindu-ne mai
târziu şi ne vedem pe noi înşine de parcă am fi suspendaţi, legănându-ne pe o
cumpănă misterioasă. Ce-mi lipsea mie atunci ca să fiu copleşită de recunoştinţă?
Întreg Parisul sclipea în faţa ochilor mei. Pur şi simplu nu ştiam ce avea să
aducă anul acela sau ce avea să-mi răpească, nu bănuiam ce alte camere de hotel
urma să văd, precum cea de la Gustave, chiar înainte să se scurgă prima
jumătate a anului. O cameră cu vedere la Lacul Windermere, altă cameră la
Veneţia. Una la jumătatea distanţei, la Gifford Park. Şi apoi cea din Paris, de
două ori, ca să zic aşa.
Un experiment. Un stadiu
practic, empiric (dar strict secret) în controversa noastră permanentă şi, după
cum s-a dovedit, stadiul decisiv. Credeţi că mama voastră doar se joacă cu voi?
Că era cu adevărat dispusă s-o facă cu acel veterinar chirurg care pusese
mâinile pe pisica ei? Că, la treizeci şi doi de ani, care nu mai e o vârstă
chiar atât de tânără şi de nebunească, deşi acum are patruzeci şi nouă, avea
pur şi simplu chef să se poarte de parcă ar fi avut iar nouăsprezece ani, când
stătea în Sussex şi-şi făcea de cap? Că veterinarul era un alt bărbat care
merita o încercare? Nu prea cred.
Nu poţi pierde ceea ce nu
ai. Însă, pe de altă parte, e cel puţin parţial adevărat că nu prea ştii ce ai până
nu pierzi sau până nu rişti să pierzi acel ceva. Nu recunoşti lucrurile
autentice până n-ai încercat şi falsurile. La un moment dat, cu trecerea
timpului, ne este menit, pesemne, să fim copleşiţi de dorinţa perversă şi
nebunească, deşi, în mod ciudat, aproape prudentă de a pune la încercare
întreaga structură a bunurilor din posesia noastră.
Scuze? Eu doar m-am
culcat cu acel Alan. Alan! Iar Fraser, după cum probabil v-aţi şi spus deja, e
un nume scoţian. I-am permis să mă aştepte cu Peugeot-ul lui şi să mă ducă să
petrecem noaptea de vineri într-un hotel rustic. Eu îmi aveam motivele mele,
dar, mă întreb, el unde credea că poate duce o singură noapte împreună? După
cum am aflat, tocmai un astfel de experiment îl dusese la divorţ. A făcut
greşeala (marea greşeală, cred eu) să-mi spună. N-a zis-o cu intenţia de a mă
face să mă simt bine. O mică escapadă de weekend, a zis el, care nici n-ar fi
trebuit să fie mai mult de-atât, dar s-a lăsat dus de val sau cel puţin aşa se
părea, iar apoi, când era prea târziu, acea femeie (al cărei nume nu l-a
pronunţat) l-a părăsit. Pedepsit din amândouă părţile, iar într-una dintre ele
tocmai prin răsturnarea tuturor planurilor sale domestice.
Ce-ar fi trebuit să-i
spun eu? „Gata, gata” sau „Ce nedrept”? Sau chiar „Ce vacă!”? Iar în acel
moment, cu mine, nu mai înfrunta niciun risc din moment ce el pierduse deja
trenul vieţii sale.
Eu însă riscam să pierd
tot ce aveam.
Cred că ceea ce vor
adesea oamenii de la aceste episoade de maturitate (şi fiţi atenţi cum vorbesc
eu din vasta mea experienţă) e un lucru destul de neinteresant: să facă o
comparaţie. Au pierdut obiceiul de multă vreme şi chiar a fost una dintre
regulile vieţii lor să renunţe la comparaţii, dar să fie oare ele (iar aceasta
e adevărata putere de convingere) ceva atât de scandalos? Vor cu toţii
alinarea, îndrumarea sau poate doar simpla surpriză a comparaţiei. Viaţa te
detaşează de comparaţie. Ar fi putut fi altcineva şi nu Mike. Poate că nu l-aş
fi cunoscut niciodată pe Mike. Biata de mine! Şi dacă n-ar fi fost Mike, atunci
ar fi fost altcineva. Nimic nu e scris în stele.
Însă eu, fireşte, mă
bizuiam pe motivul destul de concret şi foarte individualizat de a şti ce înseamnă
să te arunci în braţele altui bărbat când ai încă un soţ. Oare el şi-a dat
seama că era un „precedent legal?” Poate că da – după toate conversaţiile
acelea din cabinetul său medical, după toată discuţia indecentă despre
inseminare. Poate că a fost ca un fel de carte pe care o juca, o tehnică de
seducţie neobişnuită, dar potrivită. Şi am fost „sedusă”.
Iar el era un părinte
confirmat şi experimentat, dacă nu chiar cel mai remarcabil exemplu de
paternitate: avea doi copii adolescenţi. Însă rămăsese numai cu două pisici
de-acum, din câte se părea. Şi fiindcă tot veni vorba, ce-o fi făcut cu ele, în
timp ce noi o ştergeam pe furiş spre Sussex (Paris)? Le-o fi lăsat pur şi
simplu acasă, să se descurce de capul lor?
Mike, în casa din Herne
Hill, probabil că şi-a pregătit cina pentru o singură persoană, şi-a pus-o pe o
tavă şi s-a aşezat în faţa televizorului, apoi s-a culcat singur, în
necunoştinţă de cauză – asta dacă nu-l mai punem la socoteală pe Otis, într-o
stare încă fragilă, ghemuit într-un colţ al pilotei. Însă, pe de altă parte,
probabil că îi trecea prin cap aceeaşi idee: această piedică rudimentară,
această crudă teamă neîntemeiată şi neştiinţifică ce trebuia depăşită, teama că
soţia lui, că Paula ar trebui s-o facă, ba chiar la modul cel mai direct şi
practic, cu un alt bărbat.
O, Doamne! Şi în noaptea
aceea a plouat, deşi ziua începuse cu o dimineaţă frumoasă de mai şi se
încheiase cu o seară răcoroasă şi ceţoasă. Cina la „Akenhurst Room”, la lumina
lumânărilor, între lambriuri de stejar, în vreme ce primii stropi începeau să
răpăie, de parcă îşi cereau iertare, pe terasa exterioară. Oare nu voia decât
puţină companie, decât o femeie cu care să împartă patul? Trecuse o bună bucată
de vreme de la ultima sa aventură, aşa că probabil trebuise sau se simţise
obligat să se supună la un deranj considerabil şi la cheltuieli aşijderea. Era
destul de înduioşător, ar fi trebuit să mă simt flatată. Oare devenisem
specială în ochii lui? Mă privea cumva ca pe un fel de doamnă Fraser de
împrumut? Se îndrăgostea de mine? Doamne fereşte!
Am ascultat şi mai multe
crâmpeie din chinuita lui viaţă de familie şi m-am gândit ce i-aş fi putut
spune despre viaţa mea: divorţurile răposatului meu tată, spre exemplu, cele
trei căsnicii nefericite ale sale. Şi, în paranteză fie spus, că fusese
judecător la Curtea Supremă. Schimbând complet subiectul, aş fi putut să-i spun
că Mike, pe care bineînţeles că Alan îl cunoscuse deja, lucrase cu melci,
înainte să se ocupe de The Living World.
Da, cu melci. Poate că Mike însuşi îi vorbise despre asta. Însă dacă ar fi
făcut-o, cu siguranţă că Alan n-ar fi ales să mănânce tocmai melci (o altă mare
greşeală). Escargots: se aflau în
meniul evident bazat pe bucătărie galică de la Gifford, iar Alan, asemeni
multor englezi, i-a comandat cam dintr-o pornire de demnitate şi bravadă. Oare
ar fi trebuit să-i spun eu ceva?
Pentru mine şi pentru
tatăl vostru, deşi mâncăm aproape orice, melcii au fost dintotdeauna strict
interzişi.
Şi, cu mintea la
lucrurile franţuzeşti, m-am gândit, mai târziu în cursul acelei nopţi, la
femeia aceea din ianuarie, în Paris, unde se presupunea că mă aflam în acel moment.
Aproape că i-am spus „fata aceea”, iar adevărul e că voiam să întind mâna către
ea, într-un gest ocrotitor, în timp ce stătea pe podul acela, în lumina minunată
şi rece, absolut fericită aşa cum era ea atunci. Aş fi vrut să-i ridic gulerul
şi să-i petrec fularul puţin mai strâns în jurul bărbiei.
Dar stai puţin, veţi
spune voi, mirându-vă adică am avut eu timp să mă gândesc, să reflectez, să evoc asemenea imagini tandre într-o noapte
de aventură şi, evident, de infidelitate când cugetările nu prea stau la loc de
seamă?
Ei bine da, am avut
destul timp să mă gândesc. Fără să intru în alte amănunte, noaptea pe care am
petrecut-o cu Alan Fraser s-a sfârşit cam ca acum. Mă rog, nu chiar ca acum
dintr-un punct de vedere esenţial, dar exact la fel, în alte privinţe. Ba chiar
mai şi ploua. Adevărul banal este că el a adormit deasupra mea, iar eu am rămas
trează. Am stat de vorbă în timpul cinei, apoi a venit un preambul, ba chiar am
avut parte, sunt sigură de asta, şi de ceva discuţii sacadate tocmai în timp ce-o
făceam – însă n-a urmat aproape nicio conversaţie în pat. M-am culcat cu el,
m-am culcat cu veterinarul nostru. Am făcut toate lucrurile pe care le presupune
asta. Însă, ca să fiu absolut precisă, el s-a culcat cu mine înainte să mă culc
eu cu el, căci am rămas trează o bună bucată de vreme înainte să mă culc şi eu.
Poate că doar l-am
„satisfăcut”. N-o spun ca să-mi asum un merit. S-a prăbuşit pur şi simplu
într-o stare de inconştienţă, sătul, aşa cum fac adesea bărbaţii într-un mod
destul de grosolan („bărbaţii”, poftim ce pot să spun). O fi fost el
veterinarul, dar eu l-am anesteziat. Aproape nicio conversaţie în pat? Mai
niciuna, de fapt – chiar dacă eu îmi doream aşa ceva.
Am rămas trează pur şi
simplu, fără să-mi doresc prea mult să adorm şi fără să mă simt ignorată măcar.
Sinceră să fiu, nici nu mă simţeam asaltată de sentimente de vină şi de remuşcări.
Doar mă gândeam neîncetat la mine, de parcă aş fi avut nevoie cu adevărat de
acel străin adormit lângă mine ca să-mi pun gândurile în mişcare.
Ceea ce nu-i prea diferit
de acest moment. E o situaţie veche şi persistentă, poate. Îţi va veni şi ţie
rândul, Kate. Ca femeie, faci tot posibilul să fii iubita cuiva, apoi, înainte
să-ţi dai seama, devii mamă, cu o povară adormită alături. Când stăteam întinsă
lângă Alan Fraser, mă gândeam mai ales la tatăl vostru. La asta mă refer când
spun „comparaţie”.
Oh, cât de mult îl iubesc
pe tatăl vostru.
Camera se afla pe colţ,
la primul etaj, şi era una dintre cele mai bune din tot hotelul. Ba chiar avea
şi pat cu baldachin. Trebuise să scoată destui bani din buzunar pentru cele
cinci stele de la Gifford Park, iar eu fusesem prea politicoasă sau prea supusă
– dacă acestea or fi cuvintele potrivite – ca să protestez. Cât l-o fi costat
oare – doar ca să adoarmă? Am avut senzaţia că locul acela ar fi putut avea
vreo valoare sentimentală pentru el şi n-am vrut să-l iau la întrebări. Şi
desigur că am fost prea diplomată sau prea îngăduitoare ca să aduc în discuţie
importanţa tulburătoare a acelui loc pentru mine. Nu atât locul în sine (deşi
între timp a căpătat o asemenea semnificaţie) cât poziţia, amplasarea lui. Oare
chiar trebuise să fie în Sussex şi atât de aproape de pământurile strămoşeşti
ale familiei Hook?
Vedeţi care era dilema
mea? Ce era să spun, cu numai o săptămână înainte să plecăm? „Anulează”? Sau,
şi mai absurd: „N-ar putea fi un alt hotel?”. Însă am o justificare şi o
portiţă de scăpare: pe voi. Voi şi instinctul meu matern, cât se poate de
adecvat. Cum am putea să ne gândim măcar la aniversarea căsătoriei noastre,
chiar şi după douăzeci şi cinci de ani, într-un moment ca acesta? Cum să plecăm
noi în curând şi să-i lăsăm, de capul lor, pe puiuţii noştri răniţi şi şocaţi?
V-am pus deja pe deplin
la curent?
Şi totuşi, încă mai
înţeleg toate motivele tatălui vostru, îi observ toate nevoile, până şi planul
de urgenţă pentru împrejurări neprevăzute. Ba chiar mi se pare logic: e
momentul să rămâneţi singuri, să chibzuiţi şi să discutaţi despre asta. Nu mai
sunteţi nişte copilaşi neajutoraţi. Şi e aniversarea noastră, nunta noastră de
argint. Îmi dau seama cum funcţionează acum fixaţia cu Sussex-ul: e teritoriul nostru. Facem numai vreo zece kilometri
de la Birle şi pe el îl cuprinde pornirea aceea ombilicală în direcţia aia. Şi
– cu direcţia aia în minte – ce va spune bunica Helen dacă nu facem nimic
deosebit pentru aniversarea noastră deosebită?
Să zicem că ar fi aceeaşi cameră. O, Doamne. Să zicem (mai
e oare cu putinţă, după şaptesprezece ani?) că ar fi chiar acelaşi pat. Mike
probabil că a cerut cea mai bună cameră, cu siguranţă că asta a făcut, fără să
se mai uite la bani. Probabil că a cerut cea mai bună cameră, iar acesta a fost
unul dintre motivele pentru care a şi făcut rezervarea cu atâta timp înainte.
N-am cum să ies din
încurcătura asta. Va trebui să mă prefac, să zâmbesc şi să mă prefac. Sau să
tratez întreaga situaţie ca pe un prilej grotesc şi înspăimântător de a
mărturisi. Dar cum să mărturisesc tocmai acum când se întâmplă atâtea? Mikey,
iartă-mă, iartă-mă. Totul a fost pentru o cauză dreaptă, crede-mă.
Din păcate ştiu bine că
el – ceea ce, de fapt, înseamnă „noi” – va supune asta atenţiei voastre. Mâine
o să vă cerem să ne judecaţi într-o sumedenie de feluri, dar vă vom cere
verdictul în această complicată chestiune secundară. Cu alte cuvinte, va trebui
să ne spuneţi dacă vi se pare cinstit ca, în acest moment special şi traumatic
din viaţa voastră, noi s-o ştergem pur şi simplu la un hotel de cinci stele,
lăsându-vă aici doar cu ce avem în frigider.
Însă intuiţia îmi spune
că ne veţi da încuviinţarea voastră. Nu mă pot pune în locul vostru, dar am
această bănuială, care, până la un punct, e o speranţă sinceră, căci ar însemna
că tot ceea ce se va întâmpla mâine va fi mers „bine”, în măsura în care un
asemenea lucru poate merge bine. Însă într-o singură privinţă nu mă va ajuta
deloc faptul că ne veţi lăsa să plecăm să ne sărbătorim nunta de argint ca
nişte infractori care au primit o comutare a pedepsei.
Eu le vreau însă pe
amândouă. Vreau să plecăm la Gifford Park şi totodată nu vreau. Vreau să fiţi
atenţi la lucrurile pe care vi le spun acum şi totodată vreau să nu le auziţi
deloc. Înţelegeţi la ce mă refer? La fiecare întorsătură.
O cameră pe colţ. Nu
reuşesc să-mi amintesc ce număr avea. Poate că nici nu mai contează. Pe pereţi
erau gravuri în acvatintă cu scene din Sussex. O fotografie în nuanţe sepia a
unor oameni îmbrăcaţi în haine de tweed şi îngrămădiţi într-o dubiţă. O cameră
cu o privelişte frumoasă a coline lor veşnic sugestive din Downs, printr-o
fereastra cu zăbrele şi umbrită de ramuri agăţătoare de glicină. Avea un pat cu
baldachin şi cu stâlpi spiralaţi de stejar de care atârnau perdele de creton. Închipuiţi-v-o
pe mama voastră într-o asemenea cameră, acum şaptesprezece ani, alături de un
bărbat necunoscut, cu ploaia ropotind afară şi scăldând frunzele de glicină.
Oare acea aventură stranie chiar s-a întâmplat cu adevărat? Acum pare ceva
neînsemnat şi îndepărtat, însă totodată la fel de flagrant ca o nelegiuire
de-abia scoasă la iveală. Şi totuşi şi-a îndeplinit scopul său practic, căci nu
mint dacă spun că fără acea excursie ciudată, care implica, în mod misterios, o
călătorie la Paris în acelaşi timp, voi n-aţi mai fi existat niciodată.
Tatăl vostru mi-a arătat
broşura lucioasă pe care a primit-o, dar eu ştiam deja: un conac din perioada
domniei lui Iacob I[1], reşedinţă a familiei Akenhurst,
splendid extinsă în secolul al nouăsprezecelea de către familia Gifford, care
făcuse avere din afacerile cu cauciuc. Camera noastră – adică a mea şi a lui
Alan – se afla în partea veche, din perioada lui Iacob I. Avea o scară învechită,
care scârţâia tot timpul şi care te făcea să te simţi, dintr-odată, ca şi cum
ai fi implicat într-o operaţiune secretă. Chipuri cu bărbi lungi şi gulere albe
îţi urmăreau fiecare pas. E de neconceput ca o clădire atât de veche şi
vrednică de ocrotire să poată fi transformată, dincolo de orice posibilitate
stingheră de recunoaştere, în mai puţin de douăzeci de ani. Eu una pot doar să
sper.
Afară se afla, şi trebuie
să se mai afle încă, o grădină minunată: pajişti, alei mărginite de tise,
fântâni şi câteva grupuri de statui uşor vulgare – o meteahnă de-a familiei
Gifford – care ilustrau scene clasice. În mod inevitabil, Diana şi Acteon, apoi
Narcis aplecându-se deasupra unui iaz. Înainte de cină, dăduserăm o raită
printre formele lor pe jumătate înveşmântate. M-am gândit la ele, aşezate acolo
în bătaia ploii, ca nişte creaturi dintr-o grădină zoologică împietrită, cu
picăturile de apă formând pe piatră sfârcuri şi bărbii. Membrii familiei
Gifford, cu noii lor bani de cauciuc, preferaseră ideea de obârşie şi mit.
Pielea lui avea un miros
ciudat, dar bine desluşit, de sudoare proprie: probabil că şi pielea mea avea,
pentru el, un miros specific. O mireasmă individuală, şi totuşi universală. La
treizeci şi doi de ani, de-abia mi-o puteam aminti din zilele de odinioară:
mirosul pătrunzător, animalic, al unui om alături de care n-ai mai stat goală
niciodată.
Şi nici n-aveai să mai
stai vreodată, aşa cum s-a întâmplat în cazul meu. N-am pierdut prea mult timp
la plecare, a doua zi dimineaţă. Se înseninase din nou şi vremea era însorită.
Lumina soarelui licărea prin băltoacele de pe terasă. Curbele colinelor din
Downs arătau ca o linie trasă de mâna sigură a unui desenator. În cele din urmă
adormisem, ba chiar căzusem într-un somn foarte adânc. De dimineaţă aveam
mintea limpede ca cristalul şi luasem deja o hotărâre: ştiam că de-acum totul
era în regulă, cum nici că se putea mai bine.
L-am rugat pe Alan să mă
lase la East Croydon, ca să pot lua trenul de acolo. Ca să pot construi din nou
o iluzie simbolică, cum că mă întorsesem de la Paris, cu un avion care decolase,
ţinând cont de diferenţa de fus orar, pe la ora zece. Un alt tren de la
Victoria la Herne Hill. Nu aveam decât o valijoară uşoară, pentru o singură
noapte departe de casă. Rochiţa neagră dinăuntru, cu croiala ei mulată pe corp,
s-ar fi explicat prin cocteilul la care trebuise să mă duc.
Eram pregătită să apelez,
cu scrupulozitate, la o altă minciună care, vreme de şaptesprezece ani, nu-i
trezise nicio bănuială tatălui vostru şi cu atât mai puţin îl făcuse s-o dea în
vileag. Însă el n-a întrebat mai nimic despre timpul pe care îl petrecusem la
Paris, fiindcă nici n-am ajuns bine acasă că am şi schimbat subiectul, de
îndată şi pe un ton vehement. Poate că oricum îl copleşisem, în acea primăvară
încă umbrită de mâhnire, cu expresia luminoasă de pe chipul meu, radiind
fericirea şi bucuria întoarcerii acasă, cu acea îmbrăţişare de bun găsit,
lipindu-mă tare de trupul lui. Era o sâmbătă frumoasă de mai, cu puţin înainte
de ora prânzului.
— Hai la o plimbare
prin Dulwich Park, Mikey, i-am spus eu. Hai să ne uităm la raţe. Hai să bem
ceva în Greyhound. M-am gândit destul de mult cât am fost la Paris, ba până şi
adineauri, în avion. AID – sunt absolut sigură. Nu-i nicio problemă, vreau să
mergem mai departe.
24
Daţi-mi voie să lămuresc
pe deplin un lucru, în cazul în care aţi intrat deja la bănuieli: Alan Fraser
(MRCVS[2])
nu e tatăl vostru. Niciunul dintre voi n-are ochii gri-albăstrui. Noi – adică
el – am luat toate măsurile de prevedere, într-un hotel aflat pe vremuri în
proprietatea unui baron al cauciucului. Eu una cam pierdusem contactul, aţi
putea spune, cu asemenea lucruri.
În orice caz, nu acela
era scopul experimentului. Scopul experimentului era ipotetic. Alan Fraser nu e
tatăl vostru, nu mai mult decât era Otis. Numai că, fără ei doi, voi poate că
nici nu v-aţi afla aici.
Însă, desigur, trebuie să
fi existat şi un experiment practic.
S-ar putea să nu fie prea înţelept să ne aplecăm prea mult asupra felului în
care am fost aduşi pe lume, dar din moment ce mâine toată povestea va cădea,
într-un mod atât de calculat, asupra voastră, din moment ce sunteţi pe punctul
de a descoperi că voi înşivă aţi fost rezultatul unui calcul minuţios, veţi
vrea cel puţin să ştiţi cum a fost făcută treaba, de fapt. Chiar dacă n-o să vă
arătaţi curioşi, cu siguranţă vă veţi pune întrebări: nu veţi putea evita o
anumită imagine a mamei voastre.
Dar ce ştiu eu, poate că
ne veţi lua la întrebări. Poate că amândoi veţi demonstra o foame nestăpânită
de a şti fiecare amănunt tehnic sau plastic. Aşa sunt copiii din zilele
noastre, nimic nu-i mai reţine. Am încercat din răsputeri să prevăd toate
formele posibile pe care le-ar putea lua reacţiile voastre, de la indignare la
râsete, aşa încât probabil că nimic nu mă va mai lua prin surprindere. Poate că
veţi fi de-a dreptul încântaţi să aflaţi că aţi fost concepuţi într-un mod atât
de special, poate că veţi vrea şi o insignă pentru asta, deşi eu sper că nu:
ce-ar scrie pe ea? Şi nu veţi avea niciun chef să umblaţi cu mănuşi. Hai odată,
mamă, zi-ne! Am fost făcuţi cu eprubeta?
Nu, nu chiar. Aţi fost
făcuţi de mine, după cum v-am şi explicat odinioară, mai ţineţi minte? La urma
urmei, asta-i esenţa minunată şi bucuria vieţii mele, faptul că v-am dat viaţă
vouă. V-am spus vreodată cât de mult vă iubesc? V-a spus-o şi tatăl vostru?
În orice caz, nu-i niciun
secret cum a fost făcut totul sau cum se face. Niţică gândire mecanică vă va
conduce la răspunsul potrivit. Din păcate, trebuie să vă spun că nu e niciun
secret, misterios sau romantic, nu mai mult decât o simplă vizită la dentist.
Mai întâi de toate, a trebuit să ne ocupăm de o anumită cantitate de hârţogărie
birocratică plictisitoare, să completăm formulare şi să răspundem la întrebări.
În primul rând, ne-am dus amândoi, ca nişte viitori părinţi responsabili, la un
cabinet specializat în asemenea lucruri, iar acolo am discutat despre asta, la
modul strict confidenţial, fireşte.
Am descoperit regula
fundamentală, adică regula anonimatului, care vi se aplică şi vouă, dragii mei,
iar în ceea ce ne priveşte pe noi, va trebui să lămurim asta mâine. N-ai cum să
ştii, nici măcar voi n-aveţi cum să ştiţi. Aţi fost concepuţi în anonimat – sau
în semianonimat, ca să fiu mai exactă. Totuşi, în limitele anonimatului, se
puteau face anumite alegeri, fără a exagera prea mult culoarea pielii, a
ochilor şi a părului. Se putea încerca un fel de potrivire sumară. Nu vreau să
par neruşinată, însă se putea face o comandă.
În acel moment, tatăl
vostru, în ciuda hotărârii şi a resemnării sale, s-a simţit uşor stânjenit,
când „El” a început să prindă contur, să pară dintr-odată apropiat şi real, ca
o persoană care ar fi putut să fie informată despre noi şi lăsata în aşteptare.
Însă eu aveam nervii
tari, doar fusesem la Gifford Park cu veterinarul nostru.
Apoi am semnat
formularele, după care eu am fost supusă la nişte analize standard. Mi s-a
fixat o primă intervenţie, ţinând seama de ciclul meu menstrual. Cu puţină
vreme înainte de operaţie, am plecat cu tatăl vostru la Veneţia. Apoi, într-o
dimineaţă frumoasă şi însorită, la sfârşit de iunie, m-am dus din nou la
clinică şi am fost condusă într-o încăpere specială. Tatăl vostru a mers cu
mine. Nu era obligat s-o facă – şi nu vreau să spun că a intrat până şi în acea
încăpere specială – dar m-a dus cu maşina la clinică, de parcă aş fi fost un
bolnav ambulatoriu, cu sănătatea încă şubredă, care urma să fie supus unei
intervenţii ce s-ar fi putut dovedi neplăcută. Am râs amândoi de această
analogie nepotrivită, însă n-am prea reuşit să ne-o scoatem din minte.
Nu ştiu ce-a făcut Mike,
câtă vreme eu am fost… ocupată. O fi citit ziarul? O fi băut o cafea dintr-un
pahar de polistiren de la automat? O fi dat o raită în jurul clinicii? Sau o fi
aşteptat, nu înăuntrul clădirii, ci în parcare, în maşină. Asta îmi spusese: că
o să stea în maşină, nu înăuntru, unde îşi putea uşura aşteptarea şezând pe un
scaun şi răsfoind reviste. Prea bine. Când am ieşit pe uşile de sticlă, s-a dat
jos din maşină şi s-a îndreptat către mine de parcă aş fi avut nevoie de
ajutor. Bietul Mikey, ce putea să-mi spună: cum a fost?
Nu durează prea mult.
Chestia propriu-zisă, în fond şi la urma urmei, n-a luat prea mult. Amintirile
mă năpădesc, din nou, în această noapte: acea banalitate ridicolă şi puternic
luminată. Ca o simplă injecţie, o împunsătură înainte să pleci în vacanţă. N-a
avut nimic din însemnătatea zilei de mâine. Ştiam că putea să nu dea niciun
rezultat. Nici măcar n-aveam idee dacă să mă gândesc la asta ca la ceva special
sau pur şi simplu util. Amândouă posibilităţile mi se păreau oarecum
înşelătoare. De fapt, am încercat să nu mă gândesc deloc. La urma urmei, asta e
ceea ce se întâmplă, în mod normal, cu chestia propriu-zisă. Se numeşte
concepţie, dar de fapt cine e atât de conceptual?
E ca un simplu control
vaginal. Din câte ştiu eu, tu n-ai trecut încă prin aşa ceva, Kate: e o plăcere
de care nu vei fi scutită. Un fel de specul. Numai că se introduce altceva,
bineînţeles. O asistentă medicală s-a ocupat de asta, o asistentă cu părul
blond ca spicul grâului, cam de aceeaşi vârstă cu mine (lucru care mi-a picat
bine) şi care s-a prezentat drept Becky. Ce ciudat, încă îmi mai amintesc
chipul ei, de aproape, în detalii aproape fizionomice: un nas cam prea ascuţit,
nişte buze cam prea subţiri. Să fi fost şi ea mamă sau era necăsătorită? Şi cum
anume trebuia să mă gândesc la ea? Trebuia s-o văd ca pe o asistentă medicală?
Ca pe o moaşă? Nu prea era cazul. Poate mai degrabă ca pe cineva care dădea o
mână de ajutor… Şi ce-ar trebui să faci: să iei totul în glumă sau cu
seriozitate? Părea totuşi de la sine înţeles că prea mult haz era nepotrivit.
Zâmbete şi eficienţă binevoitoare, da, însă nu era chiar o treabă hazlie. Chiar
dacă chestia propriu-zisă poate fi nostimă uneori.
Neutralitatea clinică –
fără doar şi poate, nici vorbă de vreo lumină slabă şi sexy ori vreo muzică
lină pe fundal. Şi, peste toate astea, punând oricum interdicţie glumelor,
rămânea sentimentul că făceai ceva greşit, ilicit sau poate chiar dăunător, ca
şi când ai face, de fapt, un avort. Îmi pare rău, dar nu spun decât adevărul.
După aceea ţi se cere
doar să stai întinsă şi „să te odihneşti” puţin. Nu ştiu dacă e pentru a
favoriza procesele naturale sau pentru că ei chiar cred că ai putea fi obosită.
Fără nicio ceşcuţă de ceai cu biscuiţi – deşi nici eu n-am cerut aşa ceva – şi,
fireşte, fără nicio ţigară după. Pe vremea aceea, chiar fumam puţin, ce-i
drept. Vă veţi bucura să aflaţi că m-am lăsat când am rămas însărcinată. Aş fi
putut să mestec în ceai, să-mi târşâi picioarele şi să stau la taclale cu
Becky: să ştii că mă aflu aici din cauza unei pisici, pe nume Otis.
Aşadar n-a fost chiar o
eprubetă. Deşi presupun că, la un moment dat, a intervenit un fel de eprubetă,
iar cineva, ca să zic aşa, s-a aflat înăuntru, în ziua aceea, un străin s-a
strecurat în viaţa noastră – ce formulare proastă, căci tocmai asta e ceea ce
nu s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat chiar aşa, da şi nu. Când tatăl vostru
m-a văzut îndreptându-mă către încăperea aceea specială, nu mă însoţea nimeni,
dar, când am ieşit prin uşile acelea de sticlă, aţi putea spune că, într-un
anume sens, nu mai eram singură.
Un străin a intrat în
viaţa noastră – nici asta nu-i o formulare prea nimerită. Şi nu era vorba
despre un absolut necunoscut oricum, tocmai din cauza acelui experiment
preliminar. Se pare că nu reuşesc să mă abţin de la jocuri ciudate de cuvinte.
În perioada de
„discuţii”, în timpul acelor zile şi săptămâni de după întoarcerea lui Otis, şi
apoi din nou când ne-am hotărât şi am luat legătura cu cei de la clinică, eu
luam, de obicei, trenul ca să merg la muncă, apoi metroul de la Victoria la Green
Park, şi mă uitam întotdeauna, cu coada ochiului, la bărbaţii din jurul meu.
Poate că n-o făceam chiar atât de discret pe cât credeam eu şi poate că, dacă
le atrăgeam atenţia, şi-ar fi făcut idei greşite. Asemenea lucruri, la urma
urmei, se întâmplă tot timpul. Însă ei n-ar fi putut mai deloc să bănuiască de
ce natură era interesul meu. N-ar fi putut mai deloc să bănuiască atunci că eu
nu îi priveam doar, ci căutam.
Am continuat să mă uit
după bărbaţi chiar şi după ce am rămas însărcinată. Adevărul e că până şi acum
mă mai uit uneori. N-am încetat niciodată să mă uit sau să caut, deşi în aceşti
şaisprezece ani au mai fost şi perioade îndelungate în care nu m-am surprins
făcând-o. Mă tem însă că mama voastră a prins obiceiul esenţial şi incurabil de
a se uita după alţi bărbaţi. Anul acesta, în ultimele luni, am simţit nevoia
să-i privesc mai mult. Chiar şi atunci când nu mă uit după ei, tot mă mai
gândesc la asta. Cu cât s-au scurs mai mulţi ani, de fapt, cu atât sunt mai multe
motive s-o fac. Să zicem că drumurile ni s-ar fi întâlnit, să zicem că ne-am fi
uitat unul la celălalt, fără să ne dăm seama. Ce şanse am fi avut? Dincolo de
orice estimare? Acum îmi trece prin cap câteodată un gând neobişnuit de frapant:
să zicem că el nu mai trăieşte.
Însă, presupunând că mai
trăieşte, trebuie să fie pe aici pe undeva. Chiar acum.
Ştiu că asta e cea mai
exotică dintre toate justificările posibile, dar înţelegeţi de ce am avut
nevoie de aventura (dacă acesta o fi cuvântul potrivit) cu Alan Fraser? Nu că
povestea aia ar fi întrerupt, de fapt, tot lanţul meu de presupuneri. Nu că aş
fi reuşit astfel să exorcizez acel duh. Şi, bineînţeles, nu mă pot abţine să
gândesc exact lucrul opus, gândul lui, al acelei fiinţe fantomatice, deşi îmi
dau seama că e absurd: că el e interesat de mine. Sau de noi, s-ar cuveni să
spun.
De parcă numai în acest
caz (căci, la urma urmei, pe câte alte biete mame le-o fi deservit?) ar fi fost
încălcată regula de neclintit şi el ar fi avut privilegiul să afle cine suntem
noi. Şi în tot acest timp ne-a urmărit, dintr-o sală specială, fără a se face
văzut. Ştie până şi că mâine e ziua cea mare. Ne-a spionat în toţi anii
aceştia, a stat cu ochii pe familia asta fericită. A spionat şi, probabil, a aşteptat.
Totodată, a numărat şi „ultimele daţi”: „ultimul” Crăciun, cea de-a cincizecea
aniversare a tatălui vostru – ultima zi de naştere a unui impostor care s-a bucurat
de succes, până acum. A rămas afară, în faţa restaurantului în care l-am dus pe
tatăl vostru în ianuarie, trăgând cu ochiul, prin geam, la masa noastră. E pe
aici pe afară chiar şi în acest moment, bietul de el, făcându-se ciuciulete în
ploaie şi aşteptând zorii acestei zile: marea lui zi, într-un fel. Mâine
probabil că va trage cu ochiul la noi, prin ferestrele glisante, din spatele
tufişului de călin. Sau, Doamne fereşte, ar putea să se arunce prin ferestrele
glisante şi să-şi facă intrarea neaşteptată, dramatic şi ud leoarcă.
Tatăl vostru adevărat şi
amantul meu demonic.
Presupun că şi lui Mike
i-au trecut prin cap asemenea idei. Cu siguranţă că s-a gândit şi el la asta,
sunt ferm convinsă. Şi ce-ar face ei doi dacă s-ar afla vreodată faţă în faţă?
Voi ce-aţi vrea să facă? Să-şi dea mâna, să se ia în braţe? Să încerce să-şi
tragă una?
Şi, bineînţeles, când am
terminat cu privitul în metrou, în timp ce merg pe Piccadilly sau indiferent
unde, m-am obişnuit să mă uit în mod conştient într-un anume fel – dat fiind
acel proces de examinare – după dublura lui Mike sau ceva apropiat de asta. Un
alt Mikey, un pseudo-Mikey, un semi-Mikey, atrăgându-mi atenţia pentru o
fracţiune de secundă, dar fără să mă recunoască măcar.
Nu vi se pare
surprinzător că tatăl vostru mai doarme încă?
O terţă persoană a intrat
în viaţa noastră, cu puţină vreme înainte de voi. Apoi s-a transformat, la
momentul cuvenit, într-o a cincea persoană. Mâine i se va recunoaşte oficial
acest statut, ca la un botez. De mâine încolo îl veţi cunoaşte şi voi aproape
la fel de bine pe cât l-am cunoscut şi noi vreodată, însă va depinde de voi,
trebuie să ramână la latitudinea voastră, să hotărâţi ce atitudine ar trebui să
adoptăm în privinţa lui.
O terţă persoană a intrat
în viaţa părinţilor voştri. O a patra persoană, dacă îl puneţi la socoteală şi
pe Otis, de care eu n-am uitat. Şi, la fel ca în cazul lui Otis, a trebuit să-i
găsim un nume, adică un nume simbolic şi folositor, din moment ce a sosit sub
acel înveliş simplu al anonimatului. Nu aveam nici măcar un număr. Nu că am fi
vrut sau am fi avut nevoie, în perioada aceea de la început, să facem prea
multe aluzii la el.
Decât, poate, pentru a-i
mulţumi.
Da, pentru a-i mulţumi.
Oare mâine veţi putea vedea şi voi astfel lucrurile? Ba chiar să luaţi în
considerare, câtuşi de puţin, că v-ar plăcea să-i mulţumiţi voi înşivă?
Problema e că asta duce inevitabil la cealaltă chestiune uriaşă, dar lesne de
înţeles: că v-ar plăcea să-l cunoaşteţi, ceea ce e cu neputinţă, chiar dacă
asta nu vă poate face să n-o mai doriţi. E cu neputinţă, la fel de mult acum ca
şi atunci, să faceţi să-i parvină un simplu mesaj de mulţumiri. Nu există
niciun canal de comunicare cu el. Şi, în orice caz, cum să-i mulţumiţi cuiva
dacă nici măcar numele nu i-l cunoaşteţi?
Mâine s-ar putea să
simţiţi nevoia de a-i da voi înşivă un nume. Nu e o chestiune chiar atât de
neînsemnată, căci veţi folosi acel nume pentru tot restul vieţii voastre. Poate
că nici măcar n-ar trebui să vă pomenim numele pe care l-am folosit noi. Ne-am
gândit să-i spunem în nenumărate feluri: „Domnul D”, spre exemplu, de la
„Domnul Donator”. Deşi era mai complicat cu litera asta, pentru că putea veni
şi de la „Tată”[3]. Tatăl vostru (ce culmi
ascunde acest cuvinţel!) a făcut şi el nişte propuneri ingenioase şi
necruţătoare, care vouă nu vi s-ar părea prea amuzante. Nume precum „Marele
Inseminator” şi „Jim cel Curajos”. Dar, în cele din urmă, ne-am oprit asupra
unei formule care era precisă şi absolut la obiect: Domnul S, prescurtare de la
Domnul Spermă.
No comments:
Post a Comment