16
Doamna Lambert de la
numărul douăzeci şi trei a fost cea care ne-a tot dat ghes s-o facem sau, mai
bine zis, cea care l-a tras pe sfoară pe tatăl vostru. Pe vremea aceea, orice
străduţă liniştită dintr-o suburbie îşi avea contingentul său de doamne în vârstă,
binevoitoare şi îndrăzneţe, care trăiau singure singurele în casele lor cu trei
dormitoare, de parcă niciodată n-ar fi făcut altfel, dar cărora le scăpărau
ochii de interes faţă de cuplurile tinere ca mine şi Mike. Mă întreb ce s-o fi
ales de ele.
De fapt, doamna Lambert
nu locuia chiar singură. Avea două pisici, pe Toby şi pe Nancy, iar într-o bună
zi l-a încolţit pe tatăl vostru în faţa porţii ei, zicându-i că domnul Nokes,
veterinarul de pe Wells Road, avea o fermecătoare pisică neagră, adunată de pe
stradă, o frumoasă pisicuţă neagră. Cine ar vrea să părăsească o asemenea
creatură? Ea doar ducea vorba mai departe, dar nu-i aşa că nu i-ar strica să
dea o fugă până acolo şi să arunce o privire?
Nu cred că linguşelile de
bună vecină ale doamnei Lambert ar fi funcţionat la fel de bine cu mine. Dar
poftim, pe la douăzeci şi ceva de ani, tatăl vostru avea o slăbiciune pentru
doamnele în vârstă. Ar fi putut să n-o bage în seamă, dar mi-a spus şi mie, de
parcă ar fi avut datoria de a-i face pe plac doamnei Lambert. Mi-a zis că
doamna Lambert îi spusese că dacă nu se găsea cineva care să adopte cât mai
curând pisica, atunci, în fine, înţelegeţi ce avea să se întâmple… Şi, spunând
asta, ne făcea să părem de-a dreptul nişte ucigaşi nemiloşi dacă nu mergeam să
aruncăm o privire.
Eu am spus:
— Pentru numele lui
Dumnezeu, Mikey, o pisică? O pisică?
Dar tot ne-am dus să
aruncăm o privire. Şi ne-am lăsat convinşi.
Acesta este adevărul
adevărat, pe care nu cred că tatăl vostru îl va pomeni mâine, deşi e posibil ca
Mike să fi investit în el mai mult decât mine. Înainte să vă avem pe voi, am
avut o pisică. Dar lucrurile merg chiar şi mai departe, căci ar fi destul de
adevărat să spunem că existenţa voastră, simpla voastră venire pe lume s-a
datorat unei pisici. V-a adus o pisică neagră pe nume Otis. Un remarcabil
concurs de împrejurări, căci Otis, asemeni multor altor pisici, fusese castrat
de-a binelea şi de-adevăratelea. Dar fără Otis poate că n-aţi mai fi venit pe
lumea asta.
Poftim, m-a luat gura pe
dinainte, am spus-o. Un secret care n-ar fi trebuit niciodată să fie un secret
– mă refer la existenţa lui Otis – dar pe care l-am păstrat sub tăcere, totuşi.
Nici măcar nu ne-aţi auzit, cel puţin până de curând, pronunţându-i numele. A
murit înainte să apăreţi voi. Însă a trăit cu noi în casa de pe Davenport Road,
chiar până înainte să vă naşteţi voi şi ne-am mutat de acolo de abia când
aveaţi trei ani. Încă mă mai miră faptul că vă mai amintiţi câte ceva din
apartamentul acela. Poate că mâine veţi încerca să mai scormoniţi prin minte
după alte amintiri.
Otis. Botezat astfel după
Otis Redding[1], regretatul şi minunatul
Otis Redding, al cărui cântecel vesel My
Girl plutise pe deasupra plajei din Brighton în primăvara anului 1966. Şi a
cărui baladă dulce-amăruie, dar ciudat de optimistă, Dock of the Bay, plutise mai târziu, într-o vară, pe deasupra
Londrei – peste Earl’s Court, peste demisolul nostru cu tot cu acea cuvertură
roşie, peste melcii lui Mike din laboratorul de la Imperial, unde adusese pe
furiş un aparat radio cu tranzistori – şi devenise, dintr-un motiv oarecare,
cântecul nostru, cântecul lui Mikey
şi Paulie, cântecul legăturii noastre, al coexistenţei noastre, al viitorului
nostru.
Poftim, încă un mic
secret. De ce-ar trebui să devină un cântec de mâhnire şi de despărţire cântecul
fericirii şi al legăturii dintre noi? Nu ştiu de ce, dar pur şi simplu aşa s-a
întâmplat. Poate că a fost pentru că era un cântec despre ţărmul mării, iar noi
ne cunoscuserăm în Brighton, sau poate datorită rezonanţei sale involuntar
plină de înţeles, până şi pentru noi, care pe atunci aveam douăzeci şi ceva de
ani. Era un cântec de lebădă, la urma urmei, un hit postum. Otis însuşi murise
la douăzeci şi şase de ani, acea voce tulburătoare implorând de dincolo de
mormânt: încearcă şi cu puţină blândeţe…
Viaţa e scurtă, dragii
mei, sau poate fi scurtă. Profitaţi de ea, preţuiţi-o, ocrotiţi-o. Dar poate că
nu v-a dat prin cap niciodată aşa ceva la vârsta de şaisprezece ani.
Oricum, odată ce-am ajuns
acasă şi ne-am dat seama că trebuia să-i punem un nume, nici nu s-a pus măcar
problema că pe Otis avea să-l cheme Otis.
O pisică. Ştiu că e
evident – bătător la ochi de-a dreptul şi poate chiar caraghios de evident – dar
noi nu vedeam lucrurile aşa cum vă imaginaţi voi. Pe Otis l-am avut, după cum
avea să se dovedească, înaintea voastră şi nu „în locul” vostru. N-am spus
niciodată aşa ceva şi nici nu ne-a trecut prin cap un asemenea gând. Cum am fi
putut s-o facem când nici măcar nu vă cunoşteam? Pur şi simplu ne-am dus, cam
stingheriţi, să-l vedem pe Otis. Slavă Domnului că ne-am dus acolo. Cred că
i-am adus slavă şi doamnei Lambert pentru asta.
Aşa că am devenit, după
cum ne-am dat seama, iubitori de pisici. Se spune că oamenii se împart în două
categorii: iubitorii de pisici şi iubitorii de câini. Şi alţii care nu află
niciodată din ce categorie fac parte. Asta a zis şi veterinarul nostru, nu
Nokes, ci veterinarul cel nou.
— Unii oameni, din
păcate, nu află niciodată, ne-a spus, strecurând cu delicateţe acel „din păcate”.
Dar presupun că spunea
asta tuturor.
Eu nu mă trăgeam dintr-o
familie care să fi avut animale de companie, nici eu nici tatăl vostru nu
avuseserăm animale în casă – lucru ciudat, probabil, pentru un viitor biolog.
Dar aş zice că tata era un iubitor de pisici, până în măduva oaselor chiar.
Poate că nu vreau să spun decât că el însuşi era un motănel. Iar Fiona era o
iubitoare de câini. Şi poate că, în cazul ei, nu vreau să spun decât că există
un alt cuvânt, mult mai precis şi mai corect pe care nu prea reuşesc să-l
folosesc când vine vorba despre propria mea mamă. Sunt dură cu ea, ştiu bine.
Poate că totul mi se trage din perioada când nu credeam că îmi va veni şi mie
rândul vreodată să devin mamă. M-am simţit de două ori trădată ca femeie.
Însă se poate spune
categoric că bunicul vostru Pete era un iubitor de câini, dat fiind că a
devenit un fel de legendă în familie. Anul trecut, când a murit, era un câine
cu el, labradorul lui negru, Nelson. Din câte zice tatăl vostru, această latură
a bunicului Pete nu ieşise niciodată la iveală în toţi anii petrecuţi în
Orpington, dar când s-a mutat cu bunica Helen la Coombe Cottage, totul a ţâşnit
la lumină de parcă ar fi făcut parte dintr-o procedură dinainte convenită. Ce
să facă după ieşirea la pensie? Să-şi ia o casă la ţară şi un câine, care să-l
însoţească în plimbări lungi şi înviorătoare pe dealurile din South Downs.
Şi exact asta a făcut.
Mike spunea adesea că era un proiect dus la capăt cu atâta rigurozitate încât
se întreba dacă nu cumva avusese loc vreo stranie înlocuire. La început erau
doar el împreună cu mama şi tatăl lui, apoi au rămas numai părinţii săi şi un
câine. Unchiul Eddie, care locuise în aceeaşi casă, nu avusese niciodată un
câine şi în loc s-o ia pe jos mersese cu bicicleta însă bunicul Pete s-a
dovedit a fi un iubitor de câini. Iar tatăl vostru s-a dovedit a fi un iubitor
de pisici (şi ciclist, pe deasupra). Pur şi simplu aşa s-a întâmplat.
De ce pe Nelson l-a
chemat Nelson dacă bunicul Pete făcuse parte din forţele aeriene e o altă
treabă ciudată, dar e cât se poate de adevărat că Nelson a stat cu bunicul
Pete, în toate sensurile, exact până la sfârşit. Ba chiar şi mai departe. Căci,
după cum ştiţi şi voi, când bietul Pete Hook a dat ortul popii, într-o
dimineaţă îngheţată de ianuarie, în toiul plimbării sale obişnuite, Nelson nu
doar că se afla cu el, ci i-a şi rămas alături, răbdător şi supus, pentru o
bună bucată de vreme până când a fost găsit cadavrul, crezând poate că bunicul
vostru se va ridica în curând şi îşi vor vedea împreună de drum.
Poate că ironia crudă a
sorţii a făcut ca bunicul Pete să fie doborât de un infarct în asemenea
împrejurări sănătoase şi într-o dimineaţă atât de strălucitoare. Pe de altă
parte, dacă tot trebuie să dai ortul popii aşa dintr-odată, există şi moduri
mai urâte de-a o face. Iar un câine credincios, care să-ţi rămână alături,
gâfâind neîntrerupt în aerul îngheţat, nu face altceva decât să completeze
tabloul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mormântul lui, aşezat între
ceilalţi membri ai familiei Hook, în acel cimitir arhetipic de biserică: cu
greu l-ai fi putut aşeza mai bine de-atât.
Însă poate că ironia
sorţii nu e chiar aşa de crudă, la urma urmei. Pe vremuri, când avea numai
douăzeci şi ceva de ani şi de abia se însurase, bunicul Pete a trebuit să sară
în cerul nopţii dintr-un avion în flăcări şi pesemne că atunci şi-o fi spus că
mai mult ca sigur avea să moară. Dar n-a fost nimeni acolo ca să-i spună că se
înşela, nimeni care să-i spună că avea să moară, într-o bună zi, ca om de
afaceri pensionat, plimbându-şi câinele pe dealurile din South Downs. Nici
măcar bunica Helen nu şi-ar fi putut închipui aşa ceva.
Vouă amândurora v-a
plăcut întotdeauna de Nelson. Tu, Kate, îi spuneai „Nellie”, dar o ziceai cu
toată dragostea. Şi totuşi, eu cred că aţi fost copii iubitori de pisici şi că
aţi devenit oameni iubitori de pisici.
Câinii sunt înzestraţi cu
acel potenţial de a fi dresaţi, credincioşi şi cei mai buni prieteni ai omului,
ceea ce uneori îţi poate smulge chiar şi câte o lacrimă. Nu există nicio
atestare a vreunei pisici stând neclintită lângă stăpânul ei mort, nu-i aşa? Cu
toate astea, acea tenacitate de câine are în ea ceva slugarnic, dacă nu chiar
prostesc (îmi pare rău, Nelson, n-am nimic cu tine). Şezi. La pas. Pe loc. O
pisică are mai multă minte, pisicile îşi păstrează integritatea animalică, vin
şi pleacă după cum au ele chef. Pisicile ţi se ghemuiesc în poală, pisoindu-se
în moliciunea lor, apoi fac câte ceva la care nu te-aştepţi niciodată. Pisicile
au o viaţă a lor pe care n-o poţi vedea. Dar Otis şi-a împărţit viaţa cu noi –
ba încă şi mai mult.
Miezul secret al
problemei (doar am promis c-o să fiu sinceră): Otis nu făcea parte doar din
cuplul nostru consolidat, ci chiar şi din cuplările noastre. Niciodată nu
avuseserăm prea mare nevoie de vreun îndemn ca să trecem la acţiune, iar din
ziua în care doctorul Chivers ne-a dictat sentinţa, am putut să renunţăm la
orice măsuri de precauţie. Eram liberi s-o facem oricând. Uite, nici pic de
spermă. Tristeţea ia forme şi mai triste. Dar gata cu pedepsirea asta de sine
şi cu nesocotinţa asta.
Aşa că Otis, cel puţin,
era martorul nostru.
Aşa stăteau lucrurile.
Dacă preferaţi, puteţi să nu mai ascultaţi. Otis îşi avea dormitorul lui,
într-un coş cu o pernă veche, aşezat în colţul bucătăriei, însă adeseori –
adică de obicei – refuza să ţină seama de asta. I-am făcut o portiţă în uşa din
dos. Noaptea se strecura afară, să-şi vadă de viaţa lui de pisică, iar apoi, cu
puţin înainte să se crape de ziuă, se furişa din nou înăuntru. Doar din când în
când se ducea la coşul lui, însă de cele mai multe ori o lua pe scări în sus,
până în dormitorul nostru (aveam grijă să lăsăm mereu uşa întredeschisă) şi,
dintr-un salt mlădios, trăgând de aşternuturi într-un mod neaşteptat şi încântător
şi punându-se pe tors, ne spunea că vrea să stea cu noi.
De obicei, mormăiam şi
oftam, enervaţi, pe jumătate treji. Chiar trebuie s-o facă? Aşa de devreme?
Iarăşi, nu se poate…
Fireşte, ne prefăceam, de
fapt ne făcea plăcere. Adevărul pur şi de netăgăduit era că ne stârnea. Era ca
un fel de completare de un erotism incontestabil să-i simţim blana pufoasă
între noi, uneori mulţumindu-se să ne privească, asemeni unui sfinx şi cu un
aer de voyeur – castrat fiind. Oare
pisicile castrate nu-şi păstrează intuiţia? Era ca şi cum, prin torsul lui
profund, pufăind ca o basculantă de ciment în miniatură, spunea, de fapt: Ei,
hai, curaj, voi doi, făceţi-vă treaba.
Un catalizator. Povestea
nespusă a stăpânilor de pisici, poate. Câinii sunt ascultători şi serviabili, plini
de virtuţi nobile, dar pisicile… Nu-i nicio nevoie să intru în detalii despre
subtilităţile blănii – neagră şi lucioasă în cazul lui Otis – lipite de pielea
despuiată. Aruncaţi o privire la Venus a lui Tiţian din galeria Uffizi, la acel
splendid flagrant de nuduri. Încolăcit în pat, pe aşternuturile şifonate, se
vede un căţeluş, însă ar fi trebuit să fie o pisică, ba chiar arată mai degrabă
ca o pisică, iar Tiţian cu siguranţă că l-a pus acolo dintr-un motiv întemeiat.
Cred că tatăl vostru era
un iubitor de pisici încă de pe vremea când era mai ales un iubitor de melci.
Acoperiţi-vă urechile dacă vreţi, dar a fost odată o vreme, pe când eu încă
lucram la Christie’s, când tatăl vostru mă suna uneori de la Imperial numai ca
să-mi spună că se gândea la mine, că se gândea intens la mine. Mintea nu-i
stătea la melcii lui, se gândea la mine atât de mult, de fapt, încât mă întreba
dacă m-ar fi deranjat să treacă de îndată pe la mine, cu bicicleta Mike? Şi
între timp nu s-ar fi putut ca Christie’s să ne găsească repede un ungher, un
şifonier pe undeva, un locşor prin vreo magazie, printre operele de artă
depozitate, un cotlon în care să ţinem un congres sexual imediat şi urgent?
N-o să vă spun care era
continuarea acestor conversaţii, v-am zis deja prea mult. Dar dacă tot suntem
la acest subiect general, daţi-mi voie să vă spun că întotdeauna ne-a plăcut
s-o facem dimineaţa devreme. Adică acasă, în pat, nu în magazii, ci în
dormitorul părintesc bine pus la punct sau – aşa cum era pe vremuri – în dormitorul
non-părintesc. Orice moment era prielnic, iar odinioară ne simţeam destul de
bine în orice loc, până şi între dunele de nisip, după cum ştiţi de-acum. Însă,
fără îndoială că de pe vremea lui Otis, am găsit mereu pe placul nostru – de
parcă fantoma lui s-ar înfiripa tocmai la acea oră – acele prime ceasuri pale
din zori, când lumina începe să se strecoare, iar păsările, chiar şi cu o
pisică prin preajmă, se pun pe cântat.
Adică tocmai ceasul care
se apropie acum. Însă poate că ploaia asta, de parcă ar şti, va ascunde
licărirea zorilor încă puţin, întârziind şi înăbuşind cântecele acelea. Va
prelungi astfel acest întuneric fragil de vară. Şi presupun că nu vom face
dragoste în dimineaţa asta.
Viaţa în casa de pe Davenport
Road. Noi doi şi o pisică. Să fi fost asta exact ceea ce urmărise doamna
Lambert? „Arătaţi bine amândoi în dimineaţa asta.” Oare înainte arătaserăm rău?
„Arătaţi plini de viaţă şi de voie bună.” Pe vremuri fuseserăm studenţi la
Universitatea Sussex, în năvalnicii ani ’60, atât de plini de voie bună. Dar
uite la noi, pe la treizeci şi ceva de ani un cuplu stabil şi aşezat, în casa
lor de pe o terasă din Herne Hill. Au chiar şi o pisică.
Însă poate că toate
casele, toate cuplurile, toate familiile au o viaţă pe care n-o poţi vedea
niciodată.
Câteodată, în timpul sau
după ce făceam dragoste pe lumina aceea ştearsă, auzeam afară ceva ce aducea
puţin cu torsul lui Otis: huruitul furgonetei lăptarului şi apoi acel sunet
satisfăcător şi mângâietor – zăngănitul unei sticle de lapte aşezate pe
verandă. Ce ciudat – şi descumpănitor pentru voi – când te gândeşti că liniştea
aceea de la revărsatul zorilor avea să fie spulberată, într-o bună zi, de larma
şi zbieretele voastre (nu mă plâng câtuşi de puţin, nicidecum nu v-o reproşez
vouă). Pe atunci mă făceaţi să mă gândesc la pescăruşii din Brighton, deşi îi
depăşeaţi cu câţiva decibeli buni. Asta când îmi lăsaţi măcar un moment de gândire.
Sau mai auzeam, în
preajma acelei ore, sunetul aspru, înviorător şi totuşi liniştitor al ziarului
de dimineaţă îndesat în cutia poştală. Toate bune şi frumoase pe lume, zău aşa,
păreau să spună acele sunete, indiferent de ce ar fi avut să-ţi spună, de fapt,
ziarul acela. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, pur şi simplu, fiţi recunoscători.
Iar toate astea au
continuat aşa ani la rând, până când, într-o zi nefastă, Otis a dispărut.
17
O nenorocire nu vine
niciodată singură, aşa se zice. Tata a murit în februarie 1978. Eu îi spun
bunicul vostru Dougie, dar nu era bunicul vostru atunci când a murit şi
câteodată mă întreb dacă, în cazul în care v-ar fi cunoscut pe voi, şi-ar mai
fi exprimat intenţia aia formală şi masochistă de a fi înmormântat la
Invercullen. Morţii, presupun eu, nu pot fi masochişti, însă pot face ca totul
să fie anevoios pentru cei vii.
Nu l-am văzut niciodată
pe tata purtând kilt, numai ideea în sine m-ar fi făcut să râd. Însă, pe de altă
parte, l-am văzut în ziua aceea, îmbrăcat în robă roşie şi cu perucă, de care
chiar nu se putea râde, şi se pare că ceea ce a contat pentru el, în cele din
urmă, a fost stofa ecosez din kilturile familiei Campbell, în carouri verzi,
negre şi albastre.
Negre şi albastre,
fireşte. Nu l-aţi apucat pe bunicul Dougie, dar cel puţin aşa aţi fost scutiţi
de înmormântarea lui. Ultimul an din viaţa bunicului Pete a fost o nimica toată
în comparaţie cu sfârşitul bunicului Dougie.
— Pregăteşte-te, o
să fie şi un cimpoiaş, i-am spus lui Mike. Cu siguranţă că se va ocupa cineva
de asta, trebuie s-o facă.
Şi aşa a şi fost. E o
vorbă care zice că, dacă tot trebuie să auzi tânguiala unui cimpoi, măcar să
fie la un prohod, la o înmormântare, unde cântecul lui funebru şi ascuţit îţi
merge la suflet. (Aşa s-a şi întâmplat.) Iar dacă la asta se nimereşte şi o
vreme ploioasă şi furtunoasă, cu atât mai bine. V-aţi putea spune, totuşi, că
vremea ploioasă şi furtunoasă poate atinge un grad care ar nărui până şi
strădaniile unui cimpoi. Ca să nu mai vorbim de bietele păsărele, chinuindu-se
să cânte în ploaie.
Însă potopul meu de jale
nu prea reuşea să înăbuşe bănuiala că aceea era un fel de vicleană glumă de pe
urmă a tatei, care zâmbea satisfăcut de pe undeva, privind întreaga scenă, că
doar el dăduse vremea peste cap. Şi poate că totul era din vina mea. Cum nu
reuşisem să-i dau nepoţi, dacă măcar aş fi vorbit deschis cu el şi i-aş fi spus
cum stăteau lucrurile, în realitate – tată, n-o să fii niciodată bunic – atunci
conştiinţa mea ar fi fost împăcată în ceea ce-l privea. Dar cum i-ar fi
înveselit aşa ceva ultimii ani de viaţă? În schimb, s-a înveselit singur, cu o
a treia soţie tânără, pe care o chema Georgina York şi care nu avea pic de
sânge scoţian, aşa cum s-ar fi zis după nume.
I-am spus atunci tatălui
vostru:
— Va trebui să faci
cunoştinţă cu câţiva membri ai familiei Campbell şi tare mi-e teamă că va
trebui să faci cunoştinţă cu Fiona.
Dar poate că totul era
pur şi simplu ceva moştenit din moşi-strămoşi. Poate că era doar îndemnul
(există oare vreun fundament real pentru aşa ceva în biologie?) sângelui din
venele lor. Tatăl meu, moşierul scoţian cu oi miţoase. Vă rog, duceţi-mă acolo
de unde am venit. În orice caz, am simţit împunsătura trădării, amestecată cu o
împunsătură stranie de mândrie: eu, fiica lui şi singurul lui copil, vedeta,
într-un anumit sens, a acelui spectacol, alături de acele trei – hai să folosim
acest cuvânt dacă nu-l putem întrebuinţa pe celălalt – zgripţuroaice.
În orice caz, m-am simţit
părăsită.
Tata îşi făcea călătoria
în sicriul lui, urcat în dric, în faţa noastră. Ne-am înfrânat toate intenţiile
de a călători cu el (cu siguranţă că n-ar fi avut pretenţia să facem aşa ceva),
opt sute de kilometri, înşiruiţi într-un convoi. Am mers în maşină separaţi de
ceilalţi, hotărându-ne, în acea situaţie îndurerată, să nu încercăm să facem
tot drumul într-o singură zi, ci să ne oprim şi să petrecem noaptea într-un
hotel cu vedere la Lacul Windermere. N-a fost una dintre cele mai fericite
experienţe pe care le-am trăit vreodată într-un hotel. În timpul nopţii,
ferestrele au început să trosnească, iar patul parcă ar fi fost o plută. Era
februarie, dar până atunci vremea fusese mohorâtă şi blândă. A doua zi, apele
învolburate ale lacului ne-au dat de veste că ne aşteptau condiţii din ce în ce
mai rele, mai departe, către nord.
Însă înainte de toate
acestea fuseserăm nevoiţi să ne ocupăm de o altă cazare temporară, departe de
casă. E unul dintre dezavantajele vinovate cu care se confruntă stăpânii de
pisici şi e chiar mai rău, iar mustrările de conştiinţă sunt şi mai crunte,
dacă se întâmplă să pleci într-o călătorie din pură plăcere. Pe de altă parte
însă, dacă motivul plecării este înmormântarea tatălui tău…
Pe Otis îl duceam de
obicei într-un loc pe care îl găsiserăm, în Carshalton, cu un nume caraghios,
Vizuina lui Felix, care se folosea de ideea că şi pisica ta s-ar putea bucura
cu adevărat să ia o pauză de la viaţa de zi cu zi, retrăgându-se într-un loc de
categoria întâi, un fel de country club felin. De fapt, erau doar câteva
rânduri de cuşti încăpătoare din sârmă, aşezate printre copaci, cu câteva
ghivece cu plante presărate pe ici, pe colo. Tatăl vostru mi-a spus, după
moartea lui Otis, că acel loc l-a făcut întotdeauna să se gândească la perioada
de captivitate a tatălui său, în timpul războiului.
A-l lăsa pe Otis acolo cu
un asemenea prilej mi-a dat mai multe strângeri de inimă decât oricând. Nu cred
că Otis ştia ce se întâmpla, dar nici nu sunt aşa de sigură, ţinând cont de
comportamentul lui de mai târziu. Cine ştie ce ştiu animalele? Oare lui Nelson
îi e dor de bunicul Pete? Eu ştiu că atunci când l-am lăsat pe Otis la adăpost,
în ziua aceea, văzându-i ochişorii verzi fixaţi asupra noastră din spatele
sârmei, nu mi-am mai putut reţine potopul de lacrimi care aşteptau înăuntrul meu.
Lacrimile mele nu se înfiripaseră cu adevărat încă, nu-şi găsiseră momentul.
Vizuina lui Felix era un nume deplorabil.
Când te gândeşti că
lucrurile cele mai neînsemnate îţi pot stârni sentimente puternice. Nu vreau să
minimalizez rolul lui Otis, adesea m-am întrebat cât de multe se strânseseră în
privirea sfredelitoare din ochişorii lui verzi. Apropo, ochii bunicului Dougie
erau de un cafeniu închis, cu numai o nuanţă, o picătură de verde. La fel ca
ochii voştri şi ai mei. Tatăl vostru m-a privit o dată în ochi şi mi-a spus că
aveau culoarea algelor marine. M-am înfiorat din cap până în picioare. Mai
spunea şi asemenea lucruri, din când în când. Nu e doar un om de ştiinţă sau un
editor.
Oricum, în acea zi, ochii
mei chiar aveau culoarea algelor marine. Am vărsat lacrimi sărate pe tot drumul
de întoarcere la Herne Hill. Mike a trebuit să tragă pe dreapta la un moment
dat, ca să mă liniştească. Bietul Mikey, în ce s-a băgat atunci când a rămas
peste noapte în casa din Osborne Street. Stătea pe scaunul şoferului, ţinând în
mână o cutie de şerveţele Kleenex, iar pe bancheta din spate, cuşca de
călătorie, cu grilaj alb, a lui Otis, rămânea elocventă în tăcerea ci. Am plâns
destul la înmormântarea tatălui meu, în vântul şi în ploaia aceea, dar nu cred
că am plâns vreodată atât de sfâşietor aşa cum am făcut-o atunci, pe marginea
drumului, undeva între Beddington şi Mitcham.
Bunica voastră Fiona nu a
plâns la Invercullen. Cel puţin a fost de faţă, iar toate problemele adevărate
rămăseseră cu mult în urmă. N-a plâns nici tatăl meu vitreg, Alex, care nici
n-avea vreun motiv special s-o facă, stând acolo şi arătând de parcă ar fi
picurat din el un fel de bogăţie texană din Aberdeen, derivată din petrol. Era
cu douăzeci de ani mai tânăr decât tata.
Presupun că dacă mama ar
fi plâns, eu n-aş fi făcut altceva decât să-i detest şi mai mult ipocrizia. Deşi
cred că scenariul era altul, şi anume ca noi două să plângem împreună. Să ne
îmbrăţişăm şi să urlăm în acel moment îngrozitor şi înduioşător al împăcării.
Pe un ger de crăpau pietrele? Astfel, aţi fi ajuns s-o cunoaşteţi şi voi. Iar
Mike, bietul de el, ar fi trebuit să-i facă faţă mai tot timpul. De fapt, i-a
făcut faţă cu destul curaj în acea situaţie şi aşa îndeajuns de solicitantă.
— The Living World? O revistă ştiinţifică?
Vai, dar ce interesant, Michael…
Şi dacă aţi fi fost şi
voi acolo – adică deja acolo, sau nici măcar literalmente, ci lăsaţi în
siguranţă pe undeva, ca Otis, cu toată consideraţia pentru micul vostru rang –
oare asta ar fi schimbat cu ceva lucrurile? Ar fi înmuiat-o în făţărnicia ei şi
l-ar fi făcut cumva pe Alex să se răsucească pe călcâie, stânjenit? N-o să ştim
niciodată, pentru că nu s-a întâmplat aşa. Bunica voastră, o zână. Slavă Domnului
că nu i-am spus că aveam o pisică.
Fără îndoială că cel mai
frumos moment al acelui îngrozitor început de an a fost când ne-am întors în
Carshalton (o zonă însorită, presărată cu brânduşe, ba chiar primăvăratică, mă
bucur s-o spun) pentru a-l recupera pe Otis. Dar partea cea mai urâtă nu sosise
încă. După vreo şase săptămâni, când de abia începeam să mă deprind cu lipsa
tatălui meu, a dispărut şi Otis. A ieşit într-o seară, după obiceiul lui
pisicesc, dar nu s-a mai întors ca să ne sară în pat a doua zi de dimineaţă şi
nici a treia zi după aceea. Ori a patra.
Am spus „partea cea mai
urâtă”. Mai urâtă decât moartea tatălui meu? Bineînţeles că nu vreau să spun
asta în adevăratul sens al cuvântului. Cea de-a doua lipsă era oare un fel de
ecou inoportun, la o scală mai mică, al celei dintâi? Da, însă nici asta nu e
ceea ce vreau să spun. Vreau să spun că dispariţia lui Otis, simpla lui
dispariţie, era în sine ca un motiv de mâhnire. N-ar fi trebuit să fie, dar aşa
era şi poate că aşa ar fi fost chiar şi dacă tatăl meu ar mai fi trăit încă.
Era ca o durere distinctă şi, da, era poate ceva mai mult de-atât, ceva ce aţi
putea chiar începe să înţelegeţi. La urma urmei, dragii mei, scumpul meu tată
avea şaptezeci şi şapte de ani, iar taţii chiar mor la asemenea vârste.
Voi trebuie să ne
judecaţi, îngeraşii mei. Nu l-aţi cunoscut niciodată, însă mâine va cam trebui
să împrumutaţi niţel din spiritul bunicului vostru, plecat de mult dintre noi.
Veţi avea destule de judecat în numai câteva ore.
Întâmplarea a făcut,
atunci când a dispărut Otis, ca Walker’s să se ocupe de nişte schiţe recent
descoperite cu teme rustice, inclusiv câteva animale, atribuite nici mai mult,
nici mai puţin decât lui Jacopo Bassano[2].
Lumea artei trăieşte, în parte, pentru asemenea descoperiri neaşteptate, doar
pentru a fi prinsă mai apoi în mrejele problemelor de autenticitate, fireşte.
Şi chiar şi atunci când descoperirile sunt apreciate drept originale, tot mai
rămâne un gând secundar şi, în mod ciudat, neliniştitor: că acele lucrări s-ar
fi putut pierde pentru totdeauna, că, de fapt, până de curând lumea artei, care
acum umblă cu mănuşi cu aceste preţioase opere, era absolut fericită fără ele.
E un cu totul altfel de
gând, probabil, dar mi-a trecut şi mie prin cap: pe lângă pierderea unui tată,
ce mai contează aceste mici desene?
Niciun profesionist nu ar
trebui să dea glas unei asemenea întrebări, dar eu am făcut-o (şi asta cu toate
că îl ador pe Bassano). E o întrebare pe care chiar am dus-o cu un pas absurd
mai departe. Pe lângă o pisică vie, ce mai contează aceste simple desene, ale
unui miel, iepure, cocoşel? Oare aş fi protestat sau aş fi regretat dacă,
pentru a-mi asigura întoarcerea lui Otis, desenele acelea ar fi fost făcute
bucăţi şi încredinţate uitării din care de abia ieşiseră? Sau să spunem că
Simon mi-ar fi zis, dacă aş putea să-l distribui într-un rol atât de
improbabil: Paula, mă tem că dreptul de posesie temporară al lui Walker’s şi
cel de proprietate permanentă al lumii asupra acestor schiţe depinde de o
singură condiţie – ca tu să-ţi sacrifici pisica. Oare aş fi spus eu: Nicio
problemă, Simon, lasă totul în seama mea? Fără nicio ceartă, fără nicio
obiecţie?
Desigur, Simon nu ar fi
venit niciodată cu o asemenea pretenţie bizară. (Sau ar fi făcut-o, oare?) În
orice caz, nu i-am spus niciodată despre Otis. Însă ceea ce ştia cu siguranţă
era că tatăl meu murise şi, în acea perioadă, îmi arunca adesea nişte priviri
pline de o îngrijorare adevărată (şi uşor părintească), un fel de versiune mai
încărcată a privirii lui de ieri-dimineaţă, de parcă, măcar de data asta, ar fi
putut să renunţe la acea tactică a lui, fragilă şi ridicolă: Bon, şi acum
spune-mi toate necazurile tale.
E o întrebare ce se poate
ivi, uneori, insinuant în cazul unei slujbe care ţine cu totul de punerea unui
preţ pe nişte simple obiecte neînsufleţite: ce preţ are o fiinţă umană vie?
Face cât un Tiţian? Cât zece? Şi ce preţ are o pisică? Face cât o mică schiţă,
oricât de splendidă, a vreunui vechi maestru, mai puţin ilustru? Dar pisicile
chiar intră oare în discuţie?
E o problemă care devine
din ce în ce mai dificilă dacă munceşti din pasiune şi e o problemă care m-a
măcinat, cumva după dispariţia lui Otis, chiar dacă mi-am spus, fără mari rezultate:
Pentru numele lui Dumnezeu, revino-ţi!
Voi înşivă v-aţi putea
spune, acum că aţi fost puşi întru câtva la curent, că în toţi acei ani în care
„am hotărât să nu vă avem”, eu am avut, în definitiv, o a doua dragoste în care
să-mi găsesc un punct de sprijin. Iar această dragoste de-a doua înflorea sub
tutela lui Simon – sau mai degrabă, după cum aţi putea să presupuneţi voi – începea
să prindă rădăcini sărace în lipsa voastră. Mama voastră se putea consola cu
tablourile ei sau, spunând-o mai pe şleau, avea o carieră la care trebuia să se
gândească (cu atât mai mult cu cât tatăl vostru nu părea să aibă vreo carieră).
Pur şi simplu făcea şi ea parte dintre nenumăratele femei care, în orice caz,
au acest motiv sincer şi tăios pentru a se lipsi de progenituri. Păi chiar aşa,
cu voi prin preajmă, cum aş fi putut să mai plec în acele expediţii pe urma
operelor de artă din străinătate? Sau unde aş mai fi găsit timpul (şi liniştea)
să învăţ italiana?
Însă voi probabil că vă
spuneţi: ei, hai, zău aşa, mamă, n-o mai da cotită, nu te mai ascunde după
deget, că doar n-oi fi ajuns tu acolo unde eşti acum în lumea afacerilor cu
obiecte de artă fără ceva hotărâre neînduplecată.
Dar nu „să-mi găsesc un
punct de sprijin”. Şi nici măcar „să mă consolez”. Dragostea e dragoste. Nu mă
transformaţi acum într-o jumătate de femeie. V-aş schimba eu pe douăzeci de
pânze de Tiţian? Nu. Şi nici vorbă de hotărârea neînduplecată, încercaţi numai
să v-o închipuiţi pe mama voastră pentru o clipă, mergând la Walker’s în
fiecare zi, încă abătută din cauza dispariţiei animalului de casă: nu e tocmai
o imagine înviorătoare sau edificatoare.
Dar acum e rândul vostru
să judecaţi, să evaluaţi şi să stabiliţi autenticitatea acestei duble imagini:
cei doi părinţi ai voştri, consternaţi de lipsa unei pisici. Vouă vi se va
părea, fără îndoială, un spectacol foarte copilăresc, o scenă menită să scoată
la suprafaţă latura latentă, dezaprobatoare, de adult din voi. Dar să nu fiţi
prea severi cu propriile voastre începuturi.
— O să se întoarcă,
a zis Mike. Pisicile fac tot timpul chestii de-astea, au şi ele vieţile lor,
dar o să se întoarcă.
Tatăl vostru, biologul,
marele expert în comportamentul animalelor. Însă zilele treceau, iar tatăl
vostru, ştiu eu, îşi tot spunea, se ruga, la fel de mult ca mine: să dea
Dumnezeu să nu fi murit Otis, să nu zacă zdrobit pe undeva, să nu fi ajuns un
terci de sânge şi ţărână pe marginea drumului.
Reacţii şi repercusiuni.
Şase ani trecuseră deja de la acele zile destul de proaste în care fuseserăm la
consultaţie la doctorul Chivers, dar de-acum ne trezeam reconstituind
împrejurările de atunci – minţind încă o dată, mă tem, dintr-o cauză
psihosomatică şi mai puţin limpede, întorcându-ne spatele unul celuilalt, cu
răceală, în timp ce patul nostru tânjea după acea bufnitură uşoară din fiecare
dimineaţă. Nu doar consternare, abstinenţă, şi nu doar abstinenţă, ci şi vină. Trebuia
să fie vina cuiva. Dacă n-am fi mers niciodată să-l luăm pe Otis… Şi oare nu ne
duseserăm din vina lui Mike? (Mike, care fusese principalul meu reazem de la
moartea tatei.) Mike şi femeia aceea cu pisicile, doamna Lambert.
Judecaţi-ne, cu asprime
dacă vreţi. Ce copilăreşte ne-am purtat, probabil, amândoi! Dar gândiţi-vă
bine, căci mai sunt multe explicaţii de dat. Dacă puteţi, probabil c-ar fi mai
bine s-o luaţi ca pe o învăţătură cu efect de duş cu apă rece: aveţi deja
şaisprezece ani şi, din când în când, pesemne că încă mai simţiţi copilăria cum
vă trage înapoi şi vă face să vă simţiţi ca nişte ţânci smiorcăiţi, tocmai când
nu vreţi să vă simţiţi astfel. Însă părinţii voştri aveau de două ori vârsta
voastră şi încă un pic atunci când o pisică a reuşit să le dea viaţa peste cap.
Asta dacă nu cumva mă
înşel în privinţa voastră. Asta numai dacă voi chiar trăiţi în lumea aceea
blazată, indiferentă şi insensibilă în care ziua de mâine nu ar fi decât o
zdruncinătură trecătoare pentru voi. Dar de ce ar trebui să-mi fie aşa de teamă
de asta? O lume mai dură, într-un fel pe care eu nu pot să-l înţeleg. Desigur,
ideea ar fi ca, cel puţin în locuri precum Putney – sau mai ales în Putney –
viaţa să devină din ce în ce mai blândă. Cu siguranţă că aşa s-a şi întâmplat. Dar
poate că voi faceţi parte dintr-o nouă generaţie, mai rezistentă, al cărei
viitor vă va solicita lucruri dificile, în feluri pe care voi nici nu le
cunoaşteţi încă. Totuşi, această aşteptare, pe care o simt şi eu uneori, s-a
infiltrat deja în micile voastre trupuri (eu una încă le mai cred mici). Sunteţi
echipaţi şi instruiţi, chiar şi acum, în timp ce dormiţi.
Mie mi se pare că-i de
ajuns că trebuie să faceţi faţă zilei de mâine. Viitorul, în acest moment, se
reduce pur şi simplu la ziua de mâine, iar prin asta vreau să zic, deşi uit tot
timpul, ziua de azi. Vom vedea în curând din ce aluat sunteţi făcuţi şi cum vă
duce mintea. Şi cred că tocmai aceasta-i expresia potrivită. Suferinţa noastră
ridicolă din cauza unei pisici: la ce ne-o fi fost oare mintea? Trebuie să vă
spun mai multe despre Otis, însă cel puţin să nu vă închipuiţi că ne-am gândit
vreodată la voi aşa cum ne-am gândit odinioară la el – că dacă n-aţi fi pătruns
niciodată în casa noastră, n-am mai fi suferit toate chinurile spaimei de a vă
pierde.
18
Închipuiţi-vă cum arătam –
şi râdeţi de noi, dacă vreţi – în dormitorul nostru din casa din Herne Hill, în
lumina slabă a zorilor, întorcându-ne spatele unul celuilalt cu înverşunare,
aşteptând, sperând să vină acel mic salt brusc, care să se adâncească în pilota
noastră. După a cincea sau a şasea zi, până şi această scenă jalnică a devenit
şi mai deplorabilă. Adevărul este că, pe lângă faptul că Otis nu mai era, nici
tatăl vostru nu se afla acolo. Aţi fi văzut-o pe mama voastră întinsă de una
singură în pat, doar cu o mică scobitură în cearşafuri în locul unde stătuse
tatăl vostru.
Eu nu l-am obligat
niciodată s-o facă. Pe de altă parte, nici nu i-am spus vreodată să n-o facă.
Nu i-am spus niciodată: nu te comporta prosteşte. Tatăl vostru, care
bineînţeles că nu se putea învinui mai deloc pentru dispariţia lui Otis, a
considerat totuşi, după o vreme, că era de datoria lui, că era cumva obligaţia
lui de pocăinţă să-l aducă pe Otis înapoi. În acele zile pornea cu noaptea-n
cap în căutarea lui.
Eu mă prefăceam că încă
dormeam sau cel puţin niciodată nu dădeam vreun semn că mi-aş fi dat seama când
se dădea jos din pat. Pesemne dădeam impresia că doar la acest fel de comportament
mă aşteptam sau chiar că l-aş fi pretins. Poate că există un cuvânt pentru
comportamentul meu. Îmi dădeam seama
când se scula şi traversa camera cu grijă. Puţin mai târziu, auzeam uşa de la
intrare închizându-se în urma lui. Nici nu mă mişcăm.
Vouă s-ar putea să vă
vină greu să vi-l închipuiţi pe tatăl vostru – deşi aceasta s-ar putea să
devină imaginea dominantă a zilei de mâine – în postura unui vagabond fără un
acoperiş. Şi asta când el conduce în prezent un Saab care e cel mai bun model
din serie şi, în orice caz, uneori chiar are la dispoziţie un şofer, care vine
să-l ia de-acasă într-o jachetă gri deschis şi cu o şapcă cu cozoroc (mă lua
adesea şi pe mine) şi îl duce cu maşina încoace şi încolo. (Desigur, vorbesc
despre Tony, tipul cu Mercedesul negru, cel care a încetat să mai ameninţe că
v-ar duce până la şcoală şi pe voi doi, ştiu că vouă vi s-ar părea că n-ar da
bine.) S-ar putea să vă vină greu să vi-l închipuiţi pe tatăl vostru
cutreierând străzile din Herne Hill, ca un suflet rătăcit. Însă eu încă îl mai
văd făcând-o, iar asta îmi dă de fiecare dată mustrări de conştiinţă.
Îl văd făcând-o chiar
acum, deşi se află aici, lângă mine, de parcă tot fenomenul acela lamentabil ar
putea fi transpus, într-un mod ciudat, chiar acum, în Putney. Şi cred că Mike
încă mai visează asta, în acele vise, pe care le avem cu toţii, despre căutări
imposibile şi munci interminabile. S-ar putea să viseze asta chiar în acest
minut: e din nou acolo, în noaptea asta, pe străzile acelea în lumina zorilor,
căutându-l iarăşi pe Otis.
Eu nu l-am silit s-o
facă, dar odată ce s-a creat obiceiul, n-a mai putut renunţa la el, a devenit
un fel de ritual sau de superstiţie. Tatăl vostru, omul de ştiinţă, şi mama
voastră, cu inima ei împietrită. S-ar fi putut ca pisica noastră să fi murit
deja, însă dacă tatăl vostru îşi rata vreun raid de dimineaţă, atunci Otis era
cu siguranţă condamnat.
Nu ştiu ce făcea, de
fapt, dar presupun că făcea ceea ce-ar fi făcut orice altă persoană care şi-ar
fi asumat obligaţia de a duce la capăt o asemenea acţiune disperată. Căsca bine
ochii, umbla pe lângă fiecare rigolă şi bordură. Se uita sub maşinile parcate
sau printre lăzile de gunoi scoase afară. Îşi ciulea urechile, probabil, după
eventualele hopuri prin pungi de plastic. Şi, fireşte, îl chema – poate mai
şovăielnic şi mai domol la început, simţindu-se ridicol şi nevrând să se
trezească vecinii, în paturile lor, şi să audă strigătele unui nebun, dar apoi
începea mai tare şi fără pic de ruşine: „Otis! Otis!”. O chemare cu care ne
obişnuiserăm amândoi, însoţită uneori de zgomotul cutiei de pernuţe crocante
pentru pisici pe care o scuturam ca să ne-audă, urmat de sunetul aspru al unei
căderi în gol.
Ideea era că, în zorii
zilei, pisicile vagaboande – sau cele care se întorc, şontâc-şontâc, acasă –
ne-ar fi sărit în ochi, ceea ce era o idee destul de rezonabilă. Cam cu o oră
înainte să se dezlănţuie traficul oamenilor, pisicile sunt stăpânele străzilor.
Iar tatăl vostru desigur că le-a văzut: fără îndoială c-o fi văzut pisici negre
şi cum, de la o anumită distanţă, mai toate pisicile negre arată la fel, probabil
că inima i-a luat-o la galop uneori… Dar nu, nu era Otis.
Închipuiţi-vi-l pe tatăl
vostru în trening şi în adidaşi – acum rareori îl mai vedeţi aşa, dar nu uitaţi
că pe atunci avea treizeci şi trei de ani şi, la ora aceea, ce altceva să fi
purtat? La ora aceea, în afară de pisici, singurele fiinţe vii din jur nu erau
probabil decât grupurile răzleţe de alergători devotaţi joggingului de
dimineaţă.
Şi vă mărturisesc că eu
şi tatăl vostru, după ce am trecut de treizeci de ani, am fost cuprinşi de
febra menţinerii în formă, care se abate asupra cuplurilor cam pe la acea
vârstă şi care în prezent chiar pare să se fi transformat într-o normă. Să nu
vă imaginaţi, micuţii mei creveţi, că voi veţi fi imuni. Nu că vreunul dintre
noi doi, cu toate că o spun tocmai eu, n-ar fi fost în formă, însă, în cazul
nostru, aţi putea zice că nu era ceva mai mult decât obişnuita stare proastă. Cred
că motivul nostru nerostit cu voce tare era cam aşa: dacă e să fim numai noi
doi, atunci hai să fim un cuplu model, hai să fim dichisiţi şi exemplari, ca
nişte reclame ale unor lucruri lipsite de importanţă. Iertaţi-ne. Totuşi, în
cazul tatălui vostru nu era chiar aşa de simplu, ba tocmai invers. Eu cred că
tatăl vostru (biologul competent) s-ar putea să-şi fi spus că, dacă făcea exerciţii
şi transpira şi îşi umfla, în general, virilitatea, atunci poate – cine ştie? –
spermograma lui şleampătă…
În cele din urmă, am
început şi eu să merg la o sală de gimnastică şi, după cum bine ştiţi, încă mă
mai duc. Tatăl vostru, având doar banii primiţi de la Tim Harvey, s-a apucat de
jogging (sau, ca să folosim expresia lui, de „alergat”), iar eforturile lui au
durat cam o lună. Însă şi-a păstrat treningul şi adidaşii, care încă mai arătau
aproape noi-nouţi şi pe care i-a scos la plimbare pentru incursiunile în
căutarea lui Otis. Un alibi perfect, de fapt: nu era un vagabond dubios şi
poate chiar nebun, ci un om care ieşise la alergat dis-de-dimineaţă. Dacă holba
ochii sub un Volkswagen, era pur şi simplu din întâmplare.
Şi, bineînţeles, se
furişa înapoi acasă după aceste căutări zadarnice, oarecum strecurându-se el
însuşi ca o pisică şi sperând, de fiecare dată, că Otis i-a luat-o înainte şi a
intrat deja în casă, aşa cum făcea mereu, pe uşa din spate. Spera ca atunci
când se întorcea în dormitor, în timp ce-şi descheia fermoarul de la trening,
eu să fiu trează şi să-i spun zâmbitoare:
— Ia uite cine-i
aici.
Şi eu doream acelaşi
lucru, credeţi-mă. Însă adevărul e că atunci când se strecura înapoi, eu eram
deja trează, dar încă mă prefăceam, cu îndârjire, că dormeam, de parcă nici nu
mi-aş fi dat seama că a ieşit măcar din cameră. Îşi dădea jos treningul şi se
băga din nou în pat lângă mine, îi simţeam pielea rece bucurându-se de căldură
şi mai că-l auzeam meditând asupra ideii chibzuite sau absolut nebuneşti de a
se apropia încetişor de mine şi de a-mi şopti în ureche vreo minciună
îmbietoare: nu-i nimic, l-am văzut pe Winterbourne Road. N-am putut să-l prind,
dar l-am văzut, e bine. O să se întoarcă atunci când o să vrea el.
Parcă-l mai văd acolo încă
– pe bietul vostru tată, vreau să spun. În imaginaţia mea, străzile sunt
ridicol de liniştite, aşa cum ar trebui să fie la ora aceea. Casele încă
moţăie, cu perdelele trase, iar cerul are o nuanţă de gri trandafiriu. Nu e
chiar un moment atât de prost al zilei ca să te scoli şi să umbli prin casă,
din când în când. Şi era primăvară. O pâclă verde prin copaci, un zumzăit în
văzduh, chiar şi în Herne Hill. Probabil că păsările începeau să ciripească. Nu
chiar atât de multă linişte, de fapt, ceea ce făcea ca totul să fie şi mai
ridicol: era tocmai perioada împerecherii. Iar printre numeroasele teorii
despre fuga lui Otis, trasate cam pe bâjbâite, se afla şi motivul intrării în
călduri. Şi totuşi, cum ar fi fost cu putinţă aşa ceva, ţinând cont de trista
lui situaţie anatomică?
Închipuiţi-vă din nou cum
arătam noi amândoi întinşi în pat, spate în spate, ca doi fetuşi chirciţi
întorcându-şi spinarea, de parcă adineauri n-ar fi avut loc nicio expediţie
stranie.
Însă adevărul e că tatăl
vostru oricum prinsese obiceiul să dispară din când în când. Şi acum o mai
face, uneori. Poate că şi voi aţi observat şi v-aţi întrebat (deşi sper că nu
prea mult) ce se întâmplă exact. Pe de altă parte, amândoi sunteţi, de obicei,
într-o stare câtuşi de puţin lucidă în ceasurile dintâi ale dimineţii. Sper că
aşa sunteţi şi acum.
Vreau să spun că tatăl
vostru se trezea şi se scula din pat – nu ca să colinde străzile, ci doar ca să
se scoale din pat şi mai apoi să se întoarcă. Vreme de numai vreo douăzeci de
minute. Îşi punea halatul şi se plimba tăcut prin casă sau se aşeza în linişte
undeva, de parcă ar fi intrat în comuniune cu casa, ascultând scârţâiturile, pârâiturile
şi foşnetele pe care le face orice locuinţă atunci când totul zace în tăcere.
Presupun că tu, Kate, ai fi spus acum câţiva ani că tatăl vostru intra în
comuniune cu Edward. Cine ar fi fost însă în cazul casei de pe Davenport Road?
Dave?
Astăzi, fireşte, are
biroul acela bine aranjat în care se poate retrage – uneori îmi spun că e
aproape ca o altă casă înăuntrul casei noastre. Adesea intră acolo la
revărsatul zorilor (dar nu-mi imaginez că o va face şi în dimineaţa asta) pentru
o porţie de dimineaţă din munca de la Living World, ceea ce pentru voi poate fi
la fel de ciudat ca hoinăreala lui pe străzi. Povara succesului e la mijloc
aici, e vorba despre timpul preţios pe care trebuie să ţi-l găseşti. Numai că
el tot mai găseşte timp (mă bucur s-o zic) să se întoarcă încă puţin în pat.
Însă acest obicei al
tatălui vostru a început cu multă vreme în urmă, înainte să existe vreo povară
a succesului, în perioada când ne-am mutat în casa din Herne Hill şi am
cumpărat acea proprietate inedită, dar oarecum cumpătată: o casă. Să fi fost un
obicei sau un joc? În orice caz, se scula foarte devreme, doar din „pura
plăcere” de a se întoarce în pat, după cum zicea el. Aşa-i viaţa conjugală şi
aşa se comportă adulţii. Jocul presupunea că, dacă eram trează, trebuia să mă
prefac că dormeam în vreme ce el se îndepărta tiptil. Pe de altă parte, dacă eu
chiar dormeam, simpla lui absenţă, oricât de silenţios şi-ar fi dus la capăt
dispariţia, mă făcea adeseori să mă trezesc, de parcă aş fi ştiut că ceva nu
era în regulă. Întindeam mâna şi dădeam peste un loc gol. Eram singură! Şi dacă
voiam, mă puteam lăsa în voia unui frison de panică, de groază, de abandon,
deşi ştiam că nu era adevărat.
Destul de uşor pe atunci,
dar nu prea uşor acum. Era un joc sau oare nu chiar un joc? Există toate acele
presupuse „jocuri” ale animalelor, care, după cum vă va spune profesorul Mike,
par a fi jocuri, dar de fapt se bazează pe o instrucţie şi o pregătire
serioase. Oare Otis se juca cu noi?
O mică disimulare
inofensivă, precum bucuria de a te trezi dintr-un coşmar ca să-ţi dai seama că
n-a fost decât un vis. O mică absenţă şi dezertare delicioasă şi prefăcută. Oricum,
dimineaţa a devenit momentul nostru preferat, ba chiar dinainte să-l avem pe
Otis care să ne dea ghes. Tatăl vostru se întorcea pur şi simplu din falsa lui
dispariţie de pe undeva prin ungherele îndepărtate ale casei. Eu mă prefăceam
uneori că de-abia mă trezisem. Sau rămâneam cu ochii pironiţi în acea
adâncitură din aşternut.
El se cuibărea în pat şi
îşi freca nasul de mine. Uite-mă aici, la urma urmei nu am dispărut, n-am
plecat niciunde. Uite-mă, eu sunt, cât se poate de prezent şi corect.
Şi asta se mai întâmplă
încă, în zorii zilei, când se aud primele glasuri ale păsărilor. Cât de
frumoasă-i viaţa!
No comments:
Post a Comment