Graham Swift Maine 4

4

„A te culca cu cineva”, ce expresie caraghioasă. Nu înseamnă ceea ce vrea să spună, deşi uneori se reduce doar la asta. De parcă cea mai mare apropiere de o altă fiinţă umană e să stai întins lângă acea persoană, inconştient că celălalt se află acolo măcar. M-am culcat cu tatăl vostru aproape treizeci de ani. Asta înseamnă cam zece ani, dacă staţi să vă gândiţi, de uitare reciprocă. Deşi uitaţi-vă la mine acum, trează de-a binelea. În noaptea asta nu dorm cu el.

Şi nici în noaptea aceea, în urmă cu treizeci de ani, n-a prea fost vorba despre dormit. Deşi nu asta contează, la bun început, credeţi-o pe mama voastră pe cuvânt. Discuţiile din pat contează. Veţi descoperi şi voi acelaşi lucru într-o bună zi, sper eu, deşi nici măcar nu aţi demarat procesul, din câte îmi dau seama, de a găsi pe cineva cu care să vă culcaţi. Iar eu, propria voastră mamă, nu prea pot să vă spun: hai, a sosit momentul s-o luaţi din loc, suntem în 1995, e momentul să începeţi şi voi să vă culcaţi cu cine s-o nimeri, e momentul să urmaţi exemplul nu prea recomandabil al mamei voastre. Până acum nu v-aţi culcat decât unul cu celălalt, cu multă vreme în urmă, când eraţi bebeluşi, şi apoi din nou, într-un mod cam subversiv, pe când de abia începuserăţi să umblaţi, lucru de care oricum nu veţi vrea să vă aduc aminte.

Dar ascultaţi-o pe mama voastră, vorbind în pat de una singură.

Ştiam că nu fusese la fel cu Linda, cel puţin: niciun fel de discuţii în pat în cazul ei. Camera sa era alături de a mea, iar peretele nu era prea discret. Mult zgomot, multe sunete din pat. Şi auzeam – ce ciudat să-mi aduc aminte asta acum – gâfâielile ascuţite şi accelerate ale Lindei. Dar nu auzeam prea multe cuvinte, nu auzeam nicio frântură de conversaţie. Şi după nu foarte mult timp, nu mai auzeam nimic: doar sunetul a doi oameni care dormeau în timp ce eu stăteam trează, sunetul a doi oameni care dormeau împreună în acelaşi pat şi chiar asta făceau: dormeau.

Dar Linda, dacă ar fi fost trează, când mi-a venit mie rândul, dacă ar fi ascultat cu vreun aparat special, poate un pahar lipit de perete, ne-ar fi auzit şoptind şi murmurând, până târziu în noapte. Ne-ar fi auzit cu siguranţă fremătând şi zvârcolindu-ne, iar apoi ar fi auzit un sunet mai lin, mai molcom, doar o unduire minunată şi regulată, din câte îmi amintesc eu, doar scârţâitul domol al patului meu. Dar, printre picături atunci şi mai târziu apoi, ar fi auzit, dacă ar fi ciulit bine urechea, murmurul poveştilor vieţilor noastre. Deşi, la o adică, nu sunt sigură, cunoscând-o pe Linda, că i-ar fi păsat chiar aşa de mult sau că s-ar fi deranjat să asculte, după ce o terminase cu tatăl vostru şi îşi văzuse mai departe de viaţa ei, lucru pe care îmi vine greu să-l înţeleg, însă pentru care trebuie să-i mulţumesc cu vârf şi îndesat.

Discuţiile în pat. Atunci îţi dai seama, atunci ştii că se întâmplă ceva deosebit, ceva special: că aceasta ar putea fi cea mai importantă noapte din viaţa ta. Într-o zi – într-o noapte – sper că veţi cunoaşte şi voi senzaţia aceasta, cu oricine s-o întâmplă să fie: dorinţa cuibărindu-se în voi, dorinţa nu doar de a vă contopi trupurile, ci tot ce aveţi, toţi anii voştri, toate amintirile voastre de până în acel moment. Şi de ce aţi simţi nevoia să faceţi asta, dacă nu pentru că aţi fi realizat deja că vă veţi împărţi viitorul cu acea persoană?

Eu aveam douăzeci de ani, el, douăzeci şi unu. La un moment dat, în toiul acelei nopţi, mi-a spus că, pe când avea douăzeci şi unu de ani, tatăl lui fusese prizonier de război, pe undeva prin Germania. De ce mi-a spus asta atunci? Nu prea voiam să ştiu nimic despre tatăl lui, nu încă. Îmi povestea, fireşte, despre bunicul vostru Pete. Dar presupun că m-a făcut să vreau să-l strâng şi mai tare în braţe – pe tatăl vostru, vreau să zic. Oare ar trebui să vă spun asta? Presupun că, în acea primă noapte, îl strângeam în braţe pe tatăl din tatăl vostru. Mi-l închipuiam pe tatăl vostru ca pe un prizonier de război care tocmai se întorsese acasă. Slavă Domnului! De parcă picioarele mele ar fi fost încolăcite în jurul bunicului vostru Pete. Care e mort acum. Ce-mi mai poate trece prin minte!

Ne născuserăm amândoi în 1945 – Mike în ianuarie, eu, în august – şi amândoi, după cum am aflat, eram singuri la părinţi. În ianuarie 1945, când s-a născut Mike, tatăl lui dârdâia îngheţat printr-un lagăr de prizonieri. Şi uite-ne pe noi acolo, la mare, având la dispoziţia noastră un campus universitar modern, în South Downs, bucurându-ne de cea mai frumoasă perioadă a vieţii noastre, de noaptea vieţii noastre mai bine zis.

De toate acestea ţine miracolul naşterii voastre.

Nici nu vreau să mă gândesc cât de îndepărtat şi de istoric trebuie să vi se pară vouă anul 1945. Până şi mie începe să mi se pară cam îndepărtat şi istoric. Nu-ţi trece niciodată prin cap că propria ta viaţă îţi va da sentimentul că „aceea era o altă epocă, o altă vreme, o altă lume”. Dar ţi se întâmplă, vă va veni şi vouă rândul. Poate chiar mai repede decât credeţi. Şi presupun că e un sentiment de care vom avea parte din ce în ce mai mult, dacă ajungem să trăim până la o sută de ani.

Mi-a spus că părinţii lui locuiau în Orpington[1]. Tatăl lui avea o mică fabrică în Sidcup – „Produse laminate Dean & Hook”, după cum ştiţi. Dar acestea erau lucruri asupra cărora nu voiam să se insiste, în timp ce stăteam acolo întinşi, pe patul din Osborne Street. Aşadar: el locuia în Orpington şi eu locuiam în Kensington[2]. Oare mai conta? Amândoi locuiam deja în Sussex, iar în curând aveam să locuim, nu doar să dormim, împreună. Şi Mike, după cum s-a dovedit, oricum era un fel de băiat din Sussex.

— Şi tatăl tău? m-a întrebat tatăl vostru.

Un schimb cinstit de informaţii şi o întrebare rezonabilă, chiar dacă nu a fost bine-venită şi a trebuit să trag adânc aer în piept. Una dintre primele noastre conversaţii a fost despre taţi. Tatăl meu – bunicul vostru Dougie, pe care nu l-aţi cunoscut niciodată – avea şaizeci şi şase de ani atunci. Pe mine mă avusese (şi doar pe mine) chiar mai târziu, mult mai târziu, decât v-am avut Mike şi cu mine pe voi. Tata avea patruzeci şi cinci de ani când m-am născut eu, fără câteva luni – era aproape la fel de bătrân ca secolul. Iar în 1944 se căsătorise cu o femeie cu douăzeci de ani mai tânără decât el, cu mama mea, Fiona, care acum are doar şaptezeci şi cinci. Nu ştiu de ce spun „doar”. Ea e, desigur, bunica voastră Fiona, pe care n-aţi cunoscut-o, din diferite motive. Nu cred că apelativul de „bunică” a fost vreodată unul dintre marile ei scopuri în viaţă. Tata îi spunea uneori Fifi.

Viaţa în familie – viaţa în familia mea, vreau să spun – e de pe acum o chestiune istorică, dar pe vremea când l-am cunoscut pe tatăl vostru era încă pe cale de a fi lămurită. Era ca unul dintre acele lucruri despre care se bârfeşte la şcoală. Părinţii mei se despărţiseră, după care divorţaseră. Fiona avea pe altcineva, pe viitorul meu tată vitreg, Alex. Şi, ca să nu rămână în urmă, şi tata avea pe cineva. Cu alte cuvinte, ca să fiu mai exactă, cineva îi dădea târcoale, gata să se năpustească asupra lui: viitoarea mea mamă vitregă, Margaret, care avea doar treizeci şi şase de ani.

Eram mai mică decât sunteţi voi acum când am aflat cum stăteau treburile în familia mea. Şi nu e deloc acelaşi lucru, v-o pot spune din experienţa mea prematură, în semn de solidaritate. Până în 1966, trăisem deja câţiva ani buni cu durerea familiară a acestei situaţii, dar nu eram prea dornică să arunc povara acestor complicaţii dezagreabile asupra tatălui vostru şi, după cum mi se părea mie, asupra micului său trio simplu din Orpington.

Însă aceea nu era chiar singura problemă din prima noastră noapte, altminteri cu adevărat fericită, credeţi-mă pe cuvânt.

Dar să ne întoarcem la acel dormitor din Osborne Street. Patul avea o tăblie cu şipci de lemn, cu un design comun şi deloc ademenitor, ca o porţiune de gard lustruit. Lângă pat se afla o veioză cu un abajur de pergament şi, în cealaltă parte a camerei, aveam o lampă obişnuită. Pe podea zăceau trei perne roşii imense, pe post de canapea şi fotolii asortate. O bună parte dintre lucrurile din camera aceea se aflau pe jos. Dar, pe un perete, parcă veghind asupra tatălui vostru şi a mea, se afla posterul albumului The Five Faces al celor de la Manfred Mann, deşi cu ambele veioze stinse mare lucru nu era de văzut. Cinci-patru-trei-doi-unu[3].

Nu voi uita camera aceea. Nu ştiu dacă în noaptea aceea se putea auzi (căci noi n-am ascultat cu atâta atenţie) freamătul mării nu prea îndepărtate. Pe de altă parte, ne lăsaserăm în voia unei mişcări minunate, domoale, unduioase ca valurile, o mişcare din care nu voiam să ne mai oprim. Făceam dragoste, dar ne şi prăbuşeam în abisul dragostei. E posibil, vă asigur, ca ambele lucruri să se întâmple în acelaşi timp. Eu sunt dovada vie. Altădată se obişnuia – sau cel puţin aşa se presupunea că se petrec lucrurile – să te îndrăgosteşti mai întâi şi abia apoi, după o vreme îndelungată şi chinuitoare de răbdare şi castitate, ajungeai să şi faci dragoste. Acum, îmi spun eu uneori, s-ar putea să fie exact invers. Faci dragoste şi abia apoi, doar foarte rar, poate, poate te mai şi îndrăgosteşti. Dar în acea noapte de martie de acum treizeci de ani, s-a întâmplat totul în acelaşi timp. Deşi ar fi un pic mai cinstit din partea mea să vă spun acum, din moment ce n-am făcut greşeala să o spun atunci, că mă îndrăgostisem un pic de tatăl vostru încă dinainte, cum tot trecea adesea pe la noi.

În orice caz, ne unduiam. Nu ne-am oprit la discuţiile din pat, trecuserăm la un fel de discuţii pe creasta valului, aţi putea zice, iar odată cu asta şi cu dezvăluirea poveştilor vieţilor noastre, s-ar putea chiar să-mi fi trecut prin faţa ochilor imaginea valurilor lungi şi ritmice care se încolăceau şi se spărgeau spumoase, dar nu pe plaja din Brighton, ci pe nisipul golfului semilunar din Craiginish, în Scoţia, unde îmi petrecusem vacanţele de vară ca o fetiţă nevinovată şi unde – da, Kate, nici nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva în noaptea aceea din Osborne Street – tatăl vostru avea să mă ceară în căsătorie, la modul cel mai practic, dacă nu chiar formal de-a dreptul, în mijlocul dunelor de nisip.

Deja abordasem problema scoţiană. Da, eram o Campbell, Paula Campbell, deşi veneam, de fapt, din Kensington. Şi mă aflam acolo, în Sussex, pe coasta sudică, la cea mai mare distanţă posibilă de Scoţia.

Dar unduirea, pentru o clipă, a întâmpinat un obstacol, o problemă iminentă şi inevitabilă. Nu aveam cum să i-o spun cu binişorul tatălui vostru. Şi-ar fi format o impresie greşită, s-ar fi panicat, ar fi putut chiar să simtă că fusese prins (nu, te rog) în toiul vreunei infracţiuni pentru care avea să fie pedepsit.

Nu voiam să întrerup ritmul suav şi ascendent al tatălui vostru, aşa că am spus-o cu toată blândeţea de care eram în stare.

— E judecător la Curtea Supremă.

5

Când tatăl vostru avea douăzeci şi unu de ani, nu purta haine de prizonier de război. Umbla, hai s-o zic de dragul amintirii stânjenitoare, cu pantaloni vişinii şi larg evazaţi de la genunchi în jos, cu o jachetă din piele peste tricourile acelea pe care le purta, prin rotaţie (turcoaz, portocaliu spălăcit, roz-somon), care aveau nasturi sus şi cărora li se zicea tricourile lu’ tata-mare – deşi pe atunci asta nu mi se părea deloc caraghios. Părul negru îi cădea până pe umeri aproape şi era niţel cârlionţat, ca de ţigan, la vârfuri. (Hai să nu intrăm în detalii cu garderoba mea de studentă.) Tatăl vostru arăta destul de bine, deloc stânjenitor în ochii mei.

Şi, înainte de mine, la fel arătase şi în ochii Lindei şi ai lui Judy, cu urmări diferite. Într-un fel sau altul, renunţaseră la revendicările lor. Nu exista nicio concurenţă la mijloc. Cu toate acestea, din moment ce amândouă se aflau în casă şi erau, cu siguranţă, foarte interesate, rămânea deschisă întrebarea referitoare la cum anume aveau să se desfăşoare lucrurile în dimineaţa de după noaptea aceea.

Bineînţeles că am mai şi dormit puţin: după ivirea zorilor, probabil, în timp ce lumina începea să se reverse, iar pescăruşii din Brighton se puseseră pe ţipat şi cârâit. Era o noapte de martie, o noapte de vineri spre sâmbătă, precum noaptea aceasta. Mi-a rămas gravată pentru totdeauna în almanahul meu mental şi tot mental am pus o plăcuţă de neşters pe peretele din faţă al casei de pe Osborne Street numărul 33: „Aici s-a culcat pentru prima oară Paula Campbell cu Mike Hook”.

Presupun că era încă posibil, cel puţin teoretic, atunci când ne-am făcut noi apariţia, cândva pe la ora prânzului, ca acea noapte să poată trece drept nimic mai mult decât o altă vizită. Nu, tatăl vostru nu venise să rămână peste noapte, să rămână cu mine pentru tot restul vieţii. Dar n-am crezut că trebuia să pun întrebarea, iar Linda şi Judy, cel puţin, n-aveau cum să conteste ceea ce vedeau cu ochii lor. Toţi studenţii se trezesc târziu, dar ele două lânceziseră o bună bucată de vreme prin bucătărie şi era limpede că n-aveau nicio intenţie să plece altundeva. Aşteptaseră să apărem noi şi să ne scruteze pe rând. Parcă le mai pot vedea încă privirile cam sticloase. Ia te uită, ia te uită, or fi zis ele. Ia te uită, ce avem aici? Dar tăcerile lor şi demonstraţiile agitate de lipsă de fantezie erau, poate, chiar şi mai elocvente.

Şi oare s-ar fi întâmplat toate acestea – e o întrebare pur teoretică, desigur – dacă el nu s-ar fi culcat cu ele mai întâi, dacă nu şi-ar fi încercat norocul înainte cu ele două?

Era o dimineaţă frumoasă şi umedă, iar soarele încerca să pătrundă printre norii sidefaţi. Fereastra de la bucătărie era deschisă, ca să intre aerul sau ca să iasă mirosul de ars de la pâinea prăjită. Stăteam toţi patru grupaţi în jurul mesei, care mai de care mai dezbrăcat – dar oare nu ne cunoşteam deja destul de bine cu toţii? Oare nu se formase deja o familiaritate destul de amplă între noi, de fapt?

Dar, pe de altă parte, să fi fost oare aceeaşi bucătărie sau poate chiar acelaşi Brighton din seara anterioară, cu sunetele sale molcome de sfârşit de săptămână strecurându-se lin pe fereastră în casă?

Presupun că încă era teoretic cu putinţă ca tatăl vostru să-şi fi ronţăit pâinea prăjită, să fi dat repede pe gât cafeaua, să-şi lângă buzele şi să spună: „Ei bine, mi-a făcut plăcere să vă cunosc, fetelor, trebuie s-o iau din loc”. Încă trei puncte câştigate (dacă despre asta ar fi fost vorba), o mână câştigătoare de full, ca să zic aşa. Nenorocitul ăla cu pantaloni vişinii.

Dar el fireşte că n-a făcut asta.

Şi hai să zicem că mai câştigase două puncte şi jumătate. Pe Osborne Street, vreau să zic. N-am ştiut niciodată precis care era punctajul lui total. Nu poţi întreba aşa ceva. Cred că se poate spune că niciun bărbat nu e sincer în această privinţă. Dar, ascultaţi-mă pe mine, tatăl vostru s-a culcat cu una şi cu alta până s-a oprit la mine. N-o spun ca să mă laud şi nici nu pretind puncte în plus pentru asta. Ba poate că o fac. În cazul meu, fuseseră şase. Cinstit vorbind. Unora li s-ar putea părea destul de mulţi, în doi ani, pentru alţii ar putea însemna cam puţini. Dar fusese de ajuns pentru mine, ca să pot spune că mă culcasem şi eu cu unul şi cu altul. Şi pentru a putea distinge bărbaţii ca Mike din rândul celorlalţi. Ce sunt programate să facă femeile? Biologii vă vor spune imediat, iar Mike era şi el biolog: sunt programate să-şi aleagă un partener.

Însă luaţi aminte la mine, în ultimul său an de facultate la Universitatea Sussex, tatăl vostru îşi pierduse, de la o vreme, interesul pentru studiul serios al biologiei, îl lăsase să treacă pe planul doi. Îşi lărgise orizonturile, descoperise noi domenii de interes. Oricare i-ar fi fost punctajul, punctase la greu înainte să mă cunoască pe mine. Asta nu era o problemă pentru el, pentru acest bărbat de cincizeci de ani, care acum zace letargic lângă mine.

Dar în seara asta, înainte să adoarmă, am făcut dragoste într-un fel special, sfâşietor, de rămas-bun. Veţi înţelege asta în curând.

Însă în bucătăria aceea din Osborne Street, pe care n-o voi uita niciodată, tatăl vostru ar fi putut foarte bine să-şi facă ieşirea din viaţa mea, a Lindei şi a lui Judy. Şi dintr-a voastră. Aş fi putut să devin doar un trist adaos la punctajul lui. Dar nu cred că asta ne era scris, iar ceea ce a făcut, de fapt, a fost ceva absolut minunat. M-am îndrăgostit şi mai mult de el, dacă aşa ceva mai era cu putinţă încă. Şi, dată fiind conversaţia noastră nocturnă, îmi puteam da seama cum trebuia să se simtă şi el. Uneori şi femeile pot simţi ce simt bărbaţii. Vedeţi voi, eu începusem deja să simt ce simţea tatăl vostru. Să ai douăzeci şi unu de ani şi să nu fii prizonier de război. Să te afli pe cele mai înalte culmi ale vieţii şi să nu faci niciun pas greşit.

Şi-a terminat cafeaua. Ne-a privit pe rând, imparţial, deşi, sub masă – îmi aduc bine aminte – îşi pusese mâna pe coapsa mea. Tricoul de tată-mare din acel weekend avea o nuanţă fucsia groaznică şi nu i-ar fi stricat să se spele pe cap, dar a vorbit ca un lord. În prezent, după cum bine ştiţi, meseria tatălui vostru îl obligă să se impună. Trebuie să ia cuvântul la toate acele şedinţe ale consiliului de conducere, să ţină discursuri mobilizatoare la conferinţe, să găsească mesajul potrivit, în general – mâine va avea nevoie de toată priceperea lui. N-aş fi putut prevedea aşa ceva cu treizeci de ani în urmă. Dar poate că acel mic cvorum adunat în jurul mesei din bucătăria de pe Osborne Street reprezenta un semn prematur.

— Doamnelor, a zis el. Doamnelor!

Cele trei chiriaşe din duplex.

— Doamnelor, vă mulţumesc pentru micul dejun. Fac eu cinste la prânz. Pe plajă, cu şampanie. Sunteţi invitate toate.

Acela a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai admirabile momente ale tatălui vostru – fără a mai pune la socoteală şi întreaga noapte trecută. Eram uimită de prezenţa lui de spirit atât de galantă. Până şi eu îmi dădeam seama că nu ne puteam aştepta ca Linda şi Judy să-şi ia tălpăşiţa, aşa pur şi simplu. Făceau parte din acea ocazie unică, trebuia să fie tratate cu respect, cu recunoştinţă chiar. În orice caz, nu aveau să refuze o asemenea invitaţie. Am rămas uimită de cum a reuşit tatăl vostru să ticluiască atât de bine totul în ziua aceea. În timp ce vorbea, soarele s-a ivit printre toţi norii aceia decoloraţi. Începuse deja să usuce şi să încălzească pietrişul. Şi ce face lumea în Brighton, într-o sâmbătă caldă şi însorită, prima asemenea sâmbătă a primăverii?

Dar şampanie! Asta era cu adevărat impresionant, mai ales într-o bucătărie de studente, în 1966. Şampanie pentru patru persoane. Chiar şi după ce am aflat că tatăl vostru avea deja şampania aceea, că nu l-a costat nimic, tot am rămas impresionată de inventivitatea şi de agerimea lui. Am fost impresionată, într-un mod diferit, de faptul că încă mai avea trei sticle puse deoparte.

Ne-a întrebat dacă îi puteam acorda douăzeci de minute ca să dea o fugă să „aducă” nişte şampanie. N-aveam niciun motiv să credem că nu voise să spună, de fapt, că mergea să „cumpere”. În orice caz, primul lucru care mi-a dat prin cap a fost că nu voiam să mă despart de tatăl vostru nici măcar douăzeci de minute. Douăzeci de minute păreau, dintr-odată, un abis. M-aş fi oferit să mă duc cu el, probabil insistând prosteşte să plătim împreună şampania, dar ceva din privirea lui îmi spunea, cu blândeţe, să n-o fac. Între timp, din propriile lor motive, Linda şi Judy ţineau morţiş să nu mă clintesc din loc. Douăzeci de minute! Mureau de nerăbdare, de abia aşteptau să iasă pe uşă tatăl vostru ca să mă poată încolţi: „Ei bine, şi?”.

Tatăl vostru avea o bicicletă, legată cu lanţul de grilajul gardului dintre noi şi casa vecină. Bicicleta Mike, care ajunsese să stea destul de multişor pe acolo. De obicei, mergea cu bicicleta într-un mod nebunesc, cu genunchii depărtaţi, ca să nu i se prindă pantalonii evazaţi în lanţ. Ca un bărbat adevărat ce era, dispreţuia curelele de la pedale. În acea sâmbătă, nu a pornit către cel mai apropiat magazin de băuturi alcoolice, ci a luat-o la goană, cât de repede putea, către camera lui din cealaltă parte a oraşului, unde mai avea, în mod remarcabil, încă trei sticle dintr-o ladă întreagă pe care tatăl lui i-o trimisese de ziua lui, când împlinise douăzeci şi unu de ani, în ianuarie, cu două luni în urmă. Probabil că afacerile mergeau binişor la Dean & Hook. Cu cele trei sticle bălăngănindu-se periculos într-un rucsac prins de ghidon, s-a întors zbârnâind – parcă-l văd şi acum, cu pantalonii aceia de un vişiniu turbat – respectându-şi întocmai cuvântul dat.

În ziua aceea, pe plaja din Brighton am băut şampanie oferită de tatăl vostru. Deşi provenea, de fapt, de la tatăl lui, bunicul vostru Pete. M-am întrebat adesea dacă el o fi aflat vreodată. Oare Mike i-o fi spus? Dintr-un motiv mai delicat, eu m-am ferit întotdeauna să-l întreb. Ar fi fost niţel cam jenant, probabil, dacă Mike i-ar fi povestit totul cu lux de amănunte, dar e posibil să-i fi dat totuşi puţin lustru, imediat după redarea esenţialului.

O dată chiar m-am gândit să-i spun eu însămi bunicului vostru Pete sau să verific măcar dacă ştia. Asta se întâmpla la nunta noastră sau la mica recepţie de după nuntă, în grădina din spatele casei din Kensington: o altă ocazie când şampania a curs în valuri. Tata mă asigurase că nu avea să fie „nimic prea pretenţios, ba chiar exact aşa cum îţi doreşti tu”. Însă şampania a fost din recolta Taittinger. Şampania de la tatăl lui Mike fusese Mumm’ Cordon Rouge. Trimisese o ladă întreagă, prin care încercase parcă să spună că putea face o glumiţă simpatică – Mike chiar a păstrat bileţelul: „Cu dragoste de la Mumm”[4].

Sunt sigură că nu asta m-a oprit: vreun moft al bunicului vostru Pete care s-ar fi simţit întrecut în alegerea unui sortiment de şampanie. Şi aşa arăta destul de înmuiat şi de cherchelit, ca şi mine, de altfel, de la băuturile tatălui meu, iar acela ar fi putut fi momentul ideal pentru a mai strânge legătura dintre noră şi socru. Eu eram mireasa îmbujorată şi l-aş fi putut face şi pe bunicul vostru Pete să roşească. Dintr-un motiv sau altul, momentul a trecut repede. Şi cred că n-a ştiut niciodată. Un secret mărunt.

Bunicul Pete nu avea nici cincizeci de ani atunci, la nunta noastră. Cât de ciudat! Vă veţi aminti cum, în ianuarie, când tatăl vostru a împlinit cincizeci de ani, tuturor ne-a fost milă de el. Doar la un an de la moartea tatălui său, survenită absolut pe neaşteptate şi într-un moment atât de prost: cu mai puţin de două săptămâni înainte ca tatăl vostru să împlinească patruzeci şi nouă de ani. Nu şi-a mai sărbătorit ziua de naştere în acel an, deşi vârsta lui nu ajungea la un număr rotund. Dar acum, la fiecare aniversare, an de an, va trebui să sară şanţul acela trist mai întâi, comemorarea morţii tatălui său. Iar anul acesta a împlinit chiar cincizeci de ani, iar tatăl lui nu mai era acolo ca să-l vadă.

Bunicul Pete: primul mort din viaţa voastră. Credeaţi, şi pe bună dreptate chiar, că de ziua lui, atunci când a împlinit cincizeci de ani, tatăl vostru era cam abătut, şi nu atât din cauza faptului că îmbătrânea (oare la cincizeci de ani eşti deja bătrân?), ci pentru că se gândea la tatăl său. Aşa a fost. Dar eu ştiu că se gândea la încă ceva, la ceva ce avea să vină. A fost o aniversare de cincizeci de ani liniştită, totuşi. Iar tatălui vostru îi place să sărbătorească, hai s-o recunoaştem, are o apetenţă pentru aniversări. Nimic nu-i place mai mult decât să deschidă o sticlă de şampanie, iar în ultimii ani, datorită succesului cu Living World, a avut ocazia să facă asta chiar destul de des. Poate că acea zi la Brighton constituia un precedent.

Dar uite că intervine o complicaţie. Se apropie un prilej de sărbătoare, după cum bine ştiţi, cât de curând, în numai o săptămână. E aniversarea nunţii noastre şi nu orice aniversare – cea de a douăzeci şi cincea. Nunta de argint. Se prea poate ca voi să ne fi cumpărat deja vreun cadou potrivit pentru ocazie (mă necăjeşte gândul acesta) şi se prea poate să vă fi întrebat deja de ce nu s-a spus nimic pe această temă până acum. Şi poate că aţi presupus că tatăl vostru are pregătită vreo surpriză specială.

Ei bine, chiar are o surpriză, dar nu pentru mine. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat să fie: e un an de numere rotunde şi totodată un an de momente inoportune. Şi veţi înţelege, cât de curând, de ce aniversarea aceasta a devenit o problemă atât de spinoasă pentru noi doi. Ce e de făcut?

Tatăl vostru e de părere că trebuie s-o sărbătorim, asta e pornirea lui firească. E vorba despre noi, zice el, suntem încă un cuplu. Vrea să plecăm undeva în weekend, aşa cum fac de obicei cuplurile la asemenea ocazii, ca să ne sărbătorim pe noi. Iar asta ar însemna, fireşte, să vă lăsăm aici singuri. Nicio problemă, aţi putea spune voi, ce mare scofală! Doar că, anul acesta, s-ar putea să nu mai fiţi de aceeaşi părere.

Tatăl vostru zice că ar fi bine să plecăm, totuşi. Asta v-ar da puţin răgaz să vă gândiţi, să discutaţi şi să întoarceţi problema pe toate părţile, să staţi un timp nestingheriţi. Dar eu nu sunt chiar aşa de sigură. Mie mi se pare ca un fel de fugă de răspundere, ca o eschivare, ca şi când mi-aş părăsi copilaşii. Da, ştiu, ştiu: aveţi şaisprezece ani.

Însă nu cu multă vreme în urmă, Mike mi-a spus că a făcut oricum rezervare la un hotel, ba chiar încă de acum câteva luni – la ţară, la un hotel de cinci stele. Hotelul Gifford Park. Ne-am certat destul de serios. Presupun că a fost urât din partea mea, că a fost o nebunie să mă cert cu soţul meu din cauza unui plan generos pentru această aniversare specială a nunţii noastre. Dar ar putea fi urât faţă de voi, vă veţi da seama – să dispărem aşa, dintr-odată, în paşi de vals.

Mă rog, rezervarea o putem anula oricând, în orice moment, a zis el. O uşoară nuanţă de şantaj. Şi, vai, îmi dădeam şi eu seama încotro bătea: un plan de rezervă, portiţa lui de scăpare – faptul că nu am terminat încă lucrările la „vizuina” din Franţa. În fine, hai să mai vedem, a zis el, hai să păstrăm rezervarea şi să vedem mai încolo.

Nu sunt sigură nici că ar fi trebuit să facă rezervarea aceea fără să-mi spună şi mie înainte. Anul acesta nu ar fi putut să fie, sub nicio formă, un fel de surpriză simplă şi încântătoare. Dar aşa e el, se dă în vânt după gesturile mărinimoase, în stil mare. Veţi înţelege voi.

---

[1] Fost district din sud-estul Angliei, în Kent.

[2] District bine cotat din zona metropolitană londoneză.

[3] Manfred Mann – formaţie britanică de R&B şi pop din anii ’60, care a avut succes în 1964 cu albumul The Five Faces of Manfred Mann, pe coperta căruia apăreau cei cinci componenţi ai trupei. Mai târziu, aveau să scoată single-ul „5-4-3-2-1”, care s-a transformat imediat într-un hit.

[4] Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe omofonia cuvintelor „Mumm” (marcă de şampanie) şi „mum” („mamă”, în engl.).