Graham Swift Maine 13

28

Aveaţi nouă ani. Eraţi prea mici atunci ca să înţelegeţi că valul uriaş de furie care s-a stârnit înăuntrul meu, ca o senzaţie de greaţă, la numai câteva clipe după aceea, nu era ceea ce părea. Era chiar contrariul. Era o izbucnire de uşurare, nu o pedeapsă. Să vă pedepsesc? Pentru că aţi fost salvaţi?

— Ce Dumnezeu credeaţi că faceţi?! Exact ce credeaţi că faceţi?!

M-am surprins pe mine însămi, ba chiar şi pe Mike, cu furia mea incontrolabilă. Iar voi eraţi prea mici ca să nu vă spuneţi că acel curent în sine fusese ca un fel de pedeapsă venită anume pentru voi – ce mai conta furia mamei voastre. Dar tu nu trebuia să mărturiseşti, Kate, nu în măsura în care ai făcut-o. Ai fi putut să ne spui doar că fusese o provocare, o aventură, să înotaţi către ţărm în jurul promontoriului, dar că totul o luase razna. Şi da, în primul rând, nici n-ar fi trebuit să plecaţi aşa de lângă noi, încât să nu vă mai zărim deloc.

Încă nu deprinseseşi arta secretelor şi a lucrurilor nespuse. Noi, în schimb, o practicam de nouă ani întregi. Cuvintele au început să curgă singure din tine, aşa cum puţin mai lipsise să nu se scurgă apa, în ziua aceea, din plămânii voştri inerţi. Şi numai tu ţi-ai asumat responsabilitatea destăinuirii, Nick a rămas mut. La fel şi Mike. Ieşise deja din apă şi stătea ghemuit şi extenuat, iar eu am observat că tremura puţin. Ar fi putut să fie şi el unul dintre vinovaţi. Totul era din vina ta, fusese ideea ta, ne-ai zis. Iar Nick s-a luat pur şi simplu după tine. Of, Kate, de parcă nu te-aş fi văzut înotând înnebunită în jurul fratelui tău, ca o raţă în jurul unei răţuşte aflate la ananghie.

Iar totul pornise de la ascunzişuri. Aţi vrut să vă ascundeţi. Aţi găsit o grotă micuţă, ne-ai spus tu, o spărtură aflată la capătul acelui canal dintre stânci. Ba chiar ne-ai arătat-o cu degetul, de parcă grota însăşi ar fi fost de vină. Era destul de mare ca să încăpeţi amândoi şi puteaţi intra mergând târâş şi apoi croindu-vă drum prin ceea ce era, în acel moment, doar o baltă lungă şi neprimejdioasă. Şi ţie îţi venise ideea – adică fusese ideea ta – să staţi acolo şi să aşteptaţi până când ne vedeaţi venind pe stânci, căutându-vă şi strigând după voi. Moment în care, bineînţeles, urma să vă faceţi brusc apariţia şi să ne luaţi prin surprindere: Bau-bau! Uite-ne!

Dar noi n-am venit. Voi aţi mai aşteptat o vreme. Se pare că n-am fost prea cooperanţi în jocul vostru de-a v-aţi ascunselea. Iar voi nu v-aţi dat seama cât de repede va creşte fluxul şi cum va începe să curgă apa în băltoaca aceea şi să umple toată grota. Nu puteaţi rămâne acolo, dar nici nu mai puteaţi să vă întoarceţi pe stâncile abrupte pe care veniserăţi. Singura soluţie era să înotaţi mai departe, de-a lungul promontoriului, până dădeaţi de stânci mai netede – adică spre locul unde stăteam noi, în timp ce eu îmi roteam privirea după voi, chiar în acel moment. Dar a intervenit acel curent neaşteptat.

Pe urmă jocul vostru s-a transformat în realitate. Asta-i partea pe care n-a mai trebuit s-o menţionezi. Că nu era doar un joc. Aţi vrut să ne faceţi să credem, chiar şi pentru o scurtă vreme, că eraţi pierduţi, că dispăruserăţi. Aţi vrut să ne vedeţi şi să ne auziţi panica – Nick! Kate! – s-o măsuraţi. Cât o să mai treacă până vin după noi? De asta aţi zăbovit şi voi atât de mult, ba chiar prea mult, în acea grotă.

Aş fi putut să te pocnesc pe loc, Kate, chiar acolo, pe platforma aceea de stâncă, însorită, fericită şi călduţă. Cred că ţi-ai dat şi tu seama că în acel moment, mai mult decât oricând în trecut, am fost cât pe-aci să-ţi trag o palmă sănătoasă, maternă sau nematernă. Aţi vrut să ne puneţi la încercare, să vedeţi cât de mult vă iubeam, cât de mult ne păsa, cât de mult contaţi pentru noi. Poate că v-aţi spus: să zicem că s-ar trezi dintr-odată fără noi, să zicem că n-am mai fi aici. Ce faţă ar pune? Cum s-ar comporta?

Mă rog, deja aflaseşi cum. Poftim şi rezultatele experimentului tău. Uite-o pe mama ta, pe punctul de a te lovi, cu toată intensitatea iubirii ei. Uite-l şi pe tatăl tău, care tocmai v-a salvat viaţa, uită-te la chipul lui, transformat într-o imagine stranie a suferinţei.

Ai început să bolboroseşti, să ne torni pe un ton plângăreţ toată destăinuirea, deşi nimeni nu te obliga s-o faci. Ai fi putut foarte bine să spui că-ţi părea rău şi să recunoşti, cu ocazia asta, că erai bucuroasă că scăpaseşi cu viaţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă ne-am fi hotărât să pornim mai întâi în direcţia opusă?

Şi totuşi te-am admirat, Kate. Eram copleşită de un sentiment de respect pentru tine, tocmai când ai început să te smiorcăi, iar eu am vrut să te lovesc. Erau atâtea lucruri pe care nu le spuseseşi. Mă înşel cumva? Că indiferent dacă era din vina ta sau nu, tu fuseseşi cea care luase acea hotărâre în ultimul moment, în timp ce apa năvălea şiroind în grotă, iar Nick intrase în panică sau rămăsese paralizat de frică.

— Hai odată! Hai să mergem!

Şi v-aţi avântat cu trupşoarele voastre zvârcolindu-se, dând piept cu valurile, tu cu o fracţiune de secundă înaintea fratelui tău.

Iar după numai câteva clipe – mă înşel cumva? – probabil că tot tu ai luat altă hotărâre înfricoşătoare: că n-aveai să-l părăseşti pe fratele tău, deşi ai fi putut foarte bine s-o faci în acel moment.

Exact atunci am ajuns în vârful stâncii şi v-am zărit căpşoarele ivindu-se din apă:

— Uite-i acolo! Sunt bine! Ba nu, nu sunt!

Hotărârea ta devenise deja lucrul cel mai important. Mi-am dat seama, iar Mike a înţeles şi el, deşi niciunul dintre noi n-a dat glas vreodată acestui gând. Ştiai şi tu că n-aveaţi cum să reuşiţi, nu amândoi, în orice caz. De-acum, singura ta îndatorire era să-l faci pe Nick să creadă că puteaţi s-o faceţi şi, când clipa avea să sosească, să te duci la fund cu el.

Şi sunt sigură că dacă lucrurile ar fi stat tocmai invers, Nick, dacă tu ţi-ai fi descoperit dintr-odată puterea de băiat pe care sora ta n-o avea, ai fi făcut exact la fel, te-ai fi dus tu la fund cu ea. Kate ar fi luat-o înainte, iar tu ai fi urmat-o.

Nu te-am lovit, Kate, ci te-am strâns în braţe. Probabil că mi-ai văzut furia scurgându-se din mine ca picăturile care se scurg în apă. Te-am strâns în braţe atât de tare încât probabil ţi-ai spus că, după ce fuseseşi la un pas de înec, acum mama ta era cea care te sufoca.

Dintre toate întrebările de genul „Ce-ar fi fost dacă” din ziua aceea, una singură întrece imaginaţia mai mult decât toate celelalte la un loc, nici nu ştiu dacă o pot rosti măcar, dar e mai de neconceput decât gândul că am fi putut să vă pierdem pe amândoi. Ce-ar fi fost dacă am fi pierdut, adică dacă Mike nu l-ar fi salvat decât pe unul dintre voi? Ce-ar fi fost dacă, chiar şi acum, în această noapte, n-ar mai fi existat decât un Nick fără Kate sau o Kate fără Nick?

Atunci familia asta ar fi avut un trecut irecuperabil.

Eu nu sunt decât mama voastră, de unde să ştiu cum funcţionează lucrurile astea între voi? Sunteţi un mister, sunteţi o bucurie, sunteţi un motiv neîncetat de îngrijorare. Până la urmă e o binecuvântare sau un blestem că sunteţi aşa cum sunteţi: cununaţi, dacă aşa stau lucrurile, încă de la naştere? E mai uşor pentru voi, aveţi totul de-a gata? Nu va mai trebui să căutaţi, niciunul dintre voi, acel partener de viaţă care să vă completeze? Sau, fiind ceea ce sunteţi, vă va fi şi mai greu? Vă e puţin teamă, chiar şi acum, să începeţi? Niciunul dintre acei parteneri de viaţă nu va fi vreodată destul de bun sau nu va fi nici măcar pe-aproape. Voi nu veţi avea parte niciodată de o plajă ca plaja noastră din Brighton.

Aţi ştiut de la bun început regula nemiloasă a vieţii într-un cuplu: că într-o bună zi va rămâne doar unul dintre voi. Dar în acea zi, cel puţin, o veţi sfida.

Mă tem că ziua de mâine nu va face altceva decât să vă poarte înapoi, în ziua aceea. Nu că veţi putea scăpa vreodată de ea. Mă tem însă că ziua de mâine va fi doar ca acea coardă invizibilă care se întinde, tot mai presantă, între voi doi (cine oare o va tăia primul?), dar care v-ar fi putut târî atunci, negreşit şi degrabă, unul după altul, sub acele valuri.

La înmormântarea bunicului Pete probabil că aţi simţit şi voi, în măsura în care se poate aşa ceva, un junghi adolescentin pentru bunica Helen. Biata de ea! Şi apoi, probabil, un junghi prevestitor pentru mine şi pentru Mike: într-o bună zi, se va duce şi unul dintre ei. Şi apoi, probabil, gândindu-vă la ziua aceea de pe plaja din Cornwall, un junghi dublu, pentru voi înşivă.

Prima voastră întâlnire cu moartea? Bineînţeles că nu. V-aţi purtat cu atâta demnitate şi cu atâta înţelepciune de parcă aţi fi avut multă experienţă şi aţi fi trecut prin multe asemenea încercări. Uite, tata se străduieşte să nu plângă, iar mama îl ţine de braţ. O umezeală vâscoasă şi rece plutea deasupra cimitirului. Pe fiecare copac se prelingeau picături de apă. Chiciura de dimineaţă se topise, transformându-se într-o rouă lipicioasă şi iarba de sub picioarele noastre era umedă şi scârţâia. Era o zi ca răsuflarea aburindă a unei cirezi de vite. Vârfurile colinelor din Downs, unde murise bunicul Pete, erau ascunse într-un soi de abur.

L-am apucat strâns de braţ pe tatăl vostru, amintindu-mi de mâna lui pe braţul meu la Invercullen. Dacă bunica Helen ar fi izbucnit în lacrimi atunci, ar fi trebuit să cedez, să mă dau la o parte, să fiu nora plină de tact şi de respect. Dar tatăl vostru a fost cel care a plâns. Bunica Helen a rămas în picioare, pe iarba aceea mustind de apă, cu ochii uscaţi. Iar atunci mi-a dat prin cap un gând neaşteptat (din moment ce acel secret fusese deja divulgat): Helen stă acum în locul în care se va afla, într-o zi, ea. Şi atunci mi-a trecut prin minte un alt gând, venit de nicăieri: există cumva cimitire, există cumva cazuri (bănuiesc că trebuie să fie) în care gemenii sunt aşezaţi unul lângă altul?

La gemeni e oarecum insuportabil, de parcă cea de-a doua inimă trebuie să înceteze şi ea să mai bată.

Câteodată mă tem pentru voi, mă tem pentru viitorul vostru. Viitorul vostru? Viitorurile voastre? Nici nu ştiu măcar cum ar fi mai bine să zic. Vreau ca fiecare dintre voi să aibă parte, să cunoască ceva la fel de bun cum am avut eu şi Mike. Cum mai avem încă. Oare mama voastră se transformă deja într-o mamă cu greutate – într-o mamă lipicioasă, copleşitoare, sufocantă? Mă rog, tatăl vostru, după cum veţi afla în curând, nici că putea fi mai uşor, mai degajat.

Cred că tu eşti încă virgină, Kate, şi mai cred că fratele tău n-o să facă acest pas înaintea ta. Dar ce-i nou în asta? Şi totuşi, din câte ştiu eu, fiecare dintre voi a avut deja parte de seria sa de peripeţii, ba chiar s-ar putea să fi făcut deja un sincer schimb de impresii între voi. Eu nu prea sunt decât rareori în preajma voastră la ora aceea care trebuie să fie ora magică pentru voi – imediat după terminarea cursurilor şi poate că în prezent nu vă prea convine că tatăl vostru este pe aproape, din moment ce lucrează de-acasă, din biroul lui. Pe de altă parte însă, poate că pentru voi doi factorul cu adevărat inhibitor este prezenţa celuilalt. Schimb de impresii? Nici pomeneală.

În orice caz, am fost atentă la semnalele care v-ar fi dat de gol şi nu cred că vreunul dintre voi are deja un prieten special, un prieten cu adevărat special, la care să poată apela şi să-i destăinuie ceea ce veţi afla în curând. Sau faţă de care i-ar fi greu să n-o facă. Poate că eu şi Mike ar trebui să fim recunoscători. S-ar zice că, dintr-un oarecare motiv, sunteţi nişte începători întârziaţi şi prudenţi. Şi totuşi ce ştim noi? La urma urmei, ziua de mâine v-ar putea aduce un impuls destul de zdravăn. Dacă mama voastră a putut s-o facă cu o eprubetă, ce vă mai reţine pe voi?

Mă tem pentru voi amândoi. Mamele îşi fac sânge rău, îşi pun întrebări şi stau treze la ora trei noaptea. N-aveţi decât să-mi spuneţi că sunt ridicolă. Mă tem pentru voi în atâtea feluri care n-au nicio legătură cu ziua de mâine. De parcă această zi de mâine nu vă va fi îndeajuns ca să perseveraţi.

29

Tatăl vostru se întoarce pe partea cealaltă în somn. Nu te trezi încă, Mikey, nu încă. Mai poate fi încă „tatăl vostru” doar pentru puţin timp. Sforăie uşor, ca un animal scurmând pământul. Cât de mult îmi doresc să-l strâng tare în braţe, dar mi-e teamă să nu-l trezesc. Peste câteva ceasuri se va afla în mâinile voastre. Va trebui să vi-l încredinţez.

Pe urmă voi veţi decide cum să-i spuneţi. Am senzaţia că o să vă vorbească, pentru ultima oară, dintr-o postură părintească mai pronunţată decât până acum, o să fie un tătic mândru, sever şi serios. Să-l ascultaţi pe tatăl vostru, are ceva important să vă spună. Iar după aceea va fi un tată anulat, un nimeni, va fi ceea ce veţi face voi din el. Dacă vreţi, puteţi să-i spuneţi să şi plece chiar.

Însă sper că ştiţi: dacă el pleacă, plec şi eu. Aşa stau lucrurile. Eu sunt mama voastră, el nu e tatăl vostru, dar noi doi suntem totuşi un cuplu, la fel ca şi voi doi. M-am făcut înţeleasă? Când va sosi ceasul hotărâtor, aşa va fi. Sunt mama voastră, dar aveţi deja şaisprezece ani: cât timp veţi mai avea nevoie să vă fiu alături? Acel neobosit instinct matern al meu şi-a pus amprenta asupra voastră, în cele din urmă, însă nu sunt sigură că biologia se poate impune. Să fie asta o erezie? Tatăl vostru n-a fost niciodată tatăl vostru biologic. Dar îl descalifică asta în vreun fel? Câţi taţi adevăraţi sunt oare biologi calificaţi?

Dacă verdictul vostru de mâine îi va fi favorabil, veţi consimţi să-l faceţi, în mod artificial, tatăl vostru, aşa cum şi noi am consimţit să vă facem, tot în mod artificial (dacă e să folosim aceeaşi expresie urâtă) copiii noştri. Pe de altă parte însă, veţi descoperi cât de curând că artificiul nu se reduce doar la asta. Mâine nu veţi căpăta doar adevărul, ci întreaga chestiune a făţărniciei.

Problema minoră a weekendului viitor, la hotelul Gifford Park, dacă ne veţi lăsa să mergem sau nu, va părea praf în ochi în comparaţie cu asta. Totuşi, eu mi-am închipuit deja cum ar putea fi – dacă lucrurile iau această întorsătură, care ar fi căile voastre simple de răzbunare. Iertaţi-mă. Parcă vă şi văd, sâmbăta viitoare, de dimineaţă, după o săptămână excepţional de liniştită şi deloc catastrofală (însă o săptămână în care aţi avut timp să uneltiţi), stând în faţa uşii de la intrare şi făcându-ne cu mâna, în timp ce noi plecăm în weekendul nostru de argint. De fapt, daţi dovadă de aceeaşi bunăvoinţă reverenţioasă ca şi la înmormântarea bunicului Pete. Ba chiar îmi imaginez cum eu şi Mike ne simţim, pentru o clipă, ca nişte copii răsfăţaţi (dar supuşi), în vreme ce voi rămâneţi pironiţi acolo, de parcă aţi fi mărinimoşii proprietari ai casei din Rutherford Road, numărul 14.

Numai că, în închipuirea mea, atunci când ne-am întoarce duminica viitoare seara, nu v-am mai găsi. Casa ar fi răvăşită, întoarsă cu susul în jos. Chiar aţi putea să fiţi aşa de vicleni? Prefăcătorie şi ipocrizie de la un capăt la altul. Mica mea amăgire cu tatăl vostru într-un hotel de cinci stele, într-un pat cu baldachin în inima Sussexului, ar deveni cea mai neînsemnată dintre grijile mele.

Dar unde se termină acea mascaradă mai mare (dacă presupunem că după weekendul viitor am fi toţi aici, într-un fel sau altul, sub acest acoperiş)? Ia gândiţi-vă la asta. Tatăl vostru are dreptate, se prea poate să vă vină bine următorul weekend doar ca să vă gândiţi. Am fi putut să le spunem adevărul şi bunicului Pete şi bunicii Helen, cu mulţi ani în urmă (ia gândiţi-vă la asta) şi, bineînţeles, ar fi fost un gest corect din partea noastră. Dar astfel i-am fi lăsat fără doi nepoţei şi i-am fi împovărat cu o parte din făţărnicia noastră, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Acum e rândul vostru să decideţi dacă să fiţi corecţi sau nu.

Copiii sunt învăţaţi să nu spună minciuni. Oare noi v-am bătut atât de mult la cap cu asta? Măcar luaţi în considerare un mic factor atenuant: ignoranţa celorlalţi şi uimitoarea lor credulitate n-au făcut altceva decât să ne uşureze înfăptuirea minciunii. Complotul naiv al celorlalţi n-a reuşit decât să facă să ne fie mai uşor să credem (aveţi puţină milă faţă de noi) că minciuna s-ar fi putut transforma în adevăr.

Cred că se înteţeşte ploaia. Veţi avea posibilitatea, dreptul de a alege să spuneţi la toată lumea, dacă vreţi. Începând chiar de luni, cu toţi prietenii voştri de la şcoală. Deşi ce rost are să mai aşteptaţi până atunci? Când puteţi să daţi câteva telefoane chiar mâine după-amiază. Să răspândiţi vorba. Noi nu suntem deloc în măsură să vă oprim de la asta. Numai gândiţi-vă ce valuri aţi putea stârni în doar câteva clipe, după şaisprezece ani. Dar măcar să ţineţi cont de cât de departe s-ar putea împrăştia valurile acelea şi să nu uitaţi că nu veţi mai putea să le întoarceţi din drum, oricât de mult aţi vrea asta mai târziu.

Uite o cugetare pentru voi, care s-ar putea nici să nu vă treacă prin cap în weekendul acesta şi nici măcar în viitorul apropiat, dar la care fireşte că m-am gândit eu şi pentru voi. Să zicem că, într-o bună zi, aveţi copii. Vreau să zic (gata cu gluma aia veche din copilărie) că fiecare dintre voi sau oricare dintre voi va avea copii, într-o bună zi. Veţi fi fericiţi ştiind că îl consideră bunicul lor pe bărbatul acesta care zace adormit lângă mine? Dacă nu el, atunci cine? Va fi asta o hotărâre uşoară pentru voi, pe care o s-o luaţi fără să staţi măcar pe gânduri, sau o să vă spuneţi că, într-o zi, când vor mai creşte, va fi nevoie să ştie adevărul? Că şi lor va trebui să li se spună o poveste, precum cea pe care v-o spun eu acum, dar care ar include, bineînţeles, un weekend ploios de iunie, petrecut odată ca niciodată, pe când aveaţi şaisprezece ani?

Bunicul Mikey! Fie-vă milă de noi, bietul om n-are decât cincizeci de ani. În ochii mei n-arată deloc ca un bunic. Dar nu asta-i ideea. Vedeţi voi, totul se reflectă în viitor şi se ajunge la simpla întrebare: veţi avea şi voi copii, într-o zi – fiecare dintre voi, oricare dintre voi? Cred că până acum nu v-aţi gândit nici măcar o clipă la aşa ceva, dar e unul dintre lucrurile la care vă veţi trezi gândindu-vă serios dintr-odată, după ziua de mâine: linia filiaţiei prelungindu-se în viitor, cu mai mulţi micuţi Hook pe ea, pesemne.

Iar asta ne conduce la o altă întrebare, mult mai importantă, care pur şi simplu ar putea s-o cuprindă şi pe prima. De ce să mai faci copii măcar? Fireşte că mi-am pus şi eu, cândva, această întrebare mult mai importantă şi tot atunci am găsit un răspuns care, după cum bine ştiţi, a durat atât cât a durat. Puteam trăi şi fără copii. Însă fără voi doi – asta-i cu totul altceva.

Pe de altă parte, nu-mi amintesc – şi n-o spun nici măcar ca să-mi întăresc poziţia şi aşa cam neobişnuită – să fi pus vreodată problema astfel: de ce să aduci copii pe lume? E cumva lumea asta un loc atât de bun şi de neprimejdios? Sau va fi oare vreodată? Din câte îmi aduc aminte, nici Mike nu a folosit acest argument, deşi pentru el probabil că ar fi reprezentat o cale şi mai tentantă de a bate în retragere. Dar era cumva lumea un loc atât de minunat şi de neprimejdios în 1972, când doctorul Chivers i-a dat acea veste? Eu poate că mă temeam pentru viitorul nostru, însă nu şi pentru viitorul lumii.

În ziua de azi, tatălui vostru îi place să spună în glumă că revista lui ar trebui să se numească The Perishing World[1], deşi acest titlu s-ar potrivi şi cărţilor pe care le publică. Pare-se că din ce în ce mai multe pagini prezintă o lume decăzută, sleită, ca să nu zic de-a dreptul o lume stinsă, cu natura dată peste cap de la relele care i se fac, o lume în care ne mai pasc multe dezastre. Se pare că există nenumăraţi cititori care se delectează cu aceste ameninţări cumplite. Totuşi, încă mai sunt şi cititori care, după cum spune tatăl vostru, vor doar să afle mai multe despre broaşte.

Majoritatea cărţilor publicate de editura Living World sunt încă doar „cărţi despre natură”: e o plăcere să te uiţi la ele, au desene în culori vii, sunt un echivalent modern al cărţii despre moluşte a unchiului Edward, ceea ce îl îngrijorează uneori pe tatăl vostru. S-ar zice că nu se simte bine fără un ghimpe în coastă. Îşi face griji că aceste materiale „doar despre natură” nu sunt decât praf în ochi, că nici măcar nu sunt bune din punct de vedere ştiinţific. Acele ameninţări cumplite nu sunt nişte născociri, planeta chiar e la mare ananghie. Pe vremuri, tatăl vostru încă mai alerga de colo până colo prin Sussex, în pantaloni scurţi, fără să ştie măcar despre existenţa ADN-ului. Nici eu nu ştiam.

Dar numai uitaţi-vă la mama voastră. Planeta e la mare ananghie, iar ea se ocupă de afaceri cu obiecte de artă. O parte din ea e încă în perioada Renaşterii.

Lumea era cumva mai bună în 1972, când, după cum bine ştiţi, voi nici măcar nu făceaţi parte din planurile noastre? Poate că v-aţi spus dintotdeauna că, asemenea părinţilor voştri, aţi venit la momentul potrivit, ca doi copii concepuţi în timpul războiului rece, făcându-vă apariţia, atunci când aţi fost pregătiţi să vă faceţi apariţia, într-o lume care nu mai era rece: pretutindeni, aceeaşi climă mai favorabilă, mai plăcută. Dacă te gândeşti acum la cum va fi clima peste câţiva ani, lucrurile nu arată prea bine. Ba chiar ni se spune că o să se încălzească prea tare.

Viitorurile voastre? Viitorul vostru? Cum va fi lumea peste doar cinci ani, în anul 2000, când veţi avea douăzeci şi unu de ani? Şi cum va fi oare peste alţi şaisprezece ani, când voi veţi avea treizeci şi doi, adică aceeaşi vârstă pe care o aveam eu când m-am hotărât să devin mamă? Cum va fi când veţi avea cincizeci de ani, adică vârsta de acum a tatălui vostru? N-o să-mi mulţumiţi fiindcă am fost prea obsedată uneori de genul ăsta de aritmetică (mai ales în noaptea asta) şi nici pentru că alteori am tras concluzia că tatăl vostru şi cu mine, fiind născuţi în 1945, s-ar putea să fi nimerit tocmai în cel mai bun loc pe care istoria l-a scos vreodată la ofertă. Dar poate că orice generaţie îşi spune acelaşi lucru.

Planeta e la mare ananghie? Trăim în 1995, la sfârşitul unui mileniu, suntem cu toţii pe punctul de a depăşi orice limită? Acum când stau să ascult ploaia asta benefică pentru grădina noastră, nu ştiu dacă planeta e la mare ananghie. Mai degrabă cred că această casă de pe Rutherford Road, numărul 14 e la mare ananghie. Acestea ar putea fi ceasurile de noapte ale Zilei Judecăţii de Apoi. Oare aşa o să-i spunem când o să privim în urmă? „Ziua Judecăţii de Apoi.” Sau „Ziua bombei”? O să-şi găsească ziua asta, cândva, un loc precis în calendarul nostru, în analele noastre personale? Acea zi, acea zi din iunie. Ne vom referi la ea liniştiţi şi sinceri – deşi, fireşte, doar între noi – cu o urmă de respect şi solidaritate, ba chiar cu o urmă de umor. „Ziua bombei”, sub formă de glumă, căci de fapt n-a explodat nicio bombă. „Ziua Judecăţii de Apoi”, căci n-a fost de fapt ziua sfârşitului lumii, ci doar o sâmbătă ploioasă din iunie. O altă zi specială, la o săptămână după ziua voastră, care va fi remarcată în fiecare an, la modul discret, dar totuşi cu zâmbetul pe buze?

Am impresia că, peste câteva ore, tot ce se află în casa aceasta va arăta absolut la fel ca întotdeauna. Văd totul aşternându-se în faţa ochilor mei – fiecare obiect, fiecare tablou de pe perete, fiecare suvenir neînsemnat, fiecare lucruşor care face dovada traiului nostru bun şi a norocului nostru – totul arată artificial şi lipsit de conţinut. Pe de altă parte însă, niciuna dintre chestiile astea (aşa cum le spuneţi voi cu atâta sensibilitate) n-ar mai conta, nu în comparaţie cu voi, credeţi-ne. I-am spus-o lui Mike de atâtea ori încât fără îndoială că am ajuns s-o cred şi eu: că el n-are de ce să se teamă, nu în ceea ce priveşte chestiunea fundamentală.

— Au avut cumva un tată mai bun?

Ei bine, aţi avut un tată mai bun? I-am spus-o de atâtea ori încât probabil că l-am convins, în cele din urmă. Uite-l cât de profund doarme acum. Însă în orice caz, trebuie să mă credeţi când vă spun că tatăl vostru, care în ultimii ani a căpătat porecla neaşteptată de „Domnul Living World”, indiferent cum i se va spune mâine, ar renunţa cu dragă inimă la tot, ar da întreaga lume dacă voi aţi putea fi, cu adevărat, ai lui.

Dacă n-ar fi fost ploaia asta, cred că s-ar fi zărit deja primele licăriri ale zorilor. Nu mai ropoteşte şi nu mai picură, a început să plouă cu găleata, de parcă un nor imens şi neclintit s-ar fi abătut deasupra caselor din Putney. Să fie doar o sâmbătă ploioasă din iunie sau să fie momentul să construim o arcă?

Printre toate bunurile şi ilustraţiile din casa asta se află, totuşi, chiar dacă voi nu ştiţi, şi o micuţă colecţie valoroasă, cu desenele pe care le-aţi făcut în şcoala primară, pe când aveaţi şase, şapte ani. Le-am pus în cutia mea specială. Dar, dacă vă mai amintiţi, odinioară au fost expuse toate, pe peretele din bucătărie. O bună bucată de vreme din viaţa voastră, acolo se desfăşura o expoziţie în continuă schimbare. Pe atunci de-abia ştiaţi că eu lucram în domeniul „artei”, că vindeam şi cumpăram tablouri, iar când desenele voastre erau date jos pentru a fi înlocuite cu ultimele voastre opere, voi credeaţi că le luam pe cele vechi şi mă duceam să le vând. Prin această nobilă contribuţie, o ajutaţi pe mama voastră să-şi câştige traiul. Niciodată nu v-aţi arătat prea doritori să ştiţi mai multe şi niciodată n-a părut să vă deranjeze că nu primeaţi şi voi un procent din vânzări. Ce negustor hrăpăreţ era mama voastră. Însă o să vă facă plăcere să aflaţi că nu le-am aruncat pe toate, ci le-am păstrat pe cele mai bune. Iar dacă ar trebui să dau vreun premiu, nu mai încape nicio îndoială că l-aş da pentru Arcele lui Noe desenate de voi.

Aveam reguli stricte pentru galeria de artă din bucătărie, în aşa fel încât să nu fie favorizat niciunul dintre voi, şi oricum n-am spus niciodată, chiar dacă aveam un ochi de profesionist, care dintre voi credeam că era mai priceput la acuarele – deşi, în realitate, cred că tu erai acela, Nick: poftim un domeniu în care o depăşeai pe sora ta. Dar, cum mergeaţi amândoi la aceeaşi şcoală primară şi cum eraţi în aceeaşi clasă, adesea pictaţi amândoi acelaşi lucru. Cel puţin în privinţa asta, eraţi la egalitate.

În orice caz, desenul cu Arca lui Noe ar trebui să fie un câştigător sigur, favoritul inegalabil al orelor de pictură din clasele primare. Există oare vreun copil căruia nu i s-a cerut să deseneze asta? O după-amiază ploioasă, toţi adunaţi în clasă, cu lumina aprinsă, se scot trusele de desen. Învăţătoarea vă spune mai întâi povestea, apoi pensulele se pun pe treabă. În cazul vostru, fireşte, tocmai expresia memorabilă „două câte două” v-a atins o coardă sensibilă şi plină de inspiraţie. Animalele intrau în arcă două câte două şi vi s-a dat de înţeles că o făceau pentru ca lumea să fie salvată. Indiferent dacă voi aţi priceput sau nu ce însemna asta, e limpede că v-aţi spus, fiind ceea ce sunteţi, că salvarea voastră era garantată. În vremea aceea, vi se spunea, de obicei, „gemenii Hook”, nume pe care nu-l puteţi suferi acum.

Însă e totodată la fel de limpede că nu vă era prea clar dacă Arca şi Potopul erau lucruri care se întâmplaseră, care s-ar fi putut întâmpla sau care aveau să se întâmple. Asta ieşea la iveală din faptul că amândoi, în complicitate sau nu, v-aţi inclus în rând cu elefanţii, cămilele, girafele inevitabil impozante şi, în cazul tău, Nick, în rând cu o pereche neaşteptată de urşi polari destul de încântători (neaşteptată pentru că aceste animale ştiu să înoate).

Dar, în ambele cazuri, vă aflaţi şi voi acolo: nu sunteţi uşor de recunoscut, însă Kate e cea cu părul mai lung şi cu fusta triunghiulară şi băţoasă. V-aţi rezervat în mod tranşant locul pe Arca lui Noe. De fapt, tot în ambele cazuri, Noe şi nevasta lui nu se văd deloc şi s-ar părea că voi doi v-aţi asumat aceste roluri venerabile şi nu vă mai aflaţi printre norocoşii călători, ci aţi trecut la cârma corăbiei.

Nu v-am mai dat şi noi peste cap întrebându-vă dacă nu exista nicio posibilitate ca eu şi tatăl vostru să fim salvaţi la rândul nostru şi să primim un loc la bord, iar voi eraţi prea mici pentru a gusta gluma că tatăl vostru, fără îndoială, ar fi trebuit să fie Noe, din moment ce se afla deja la cârmă, la The Living World. Însă măcar acele desene şi-au găsit salvarea. Se află în casa asta, chiar şi acum, în cutia mea. În amândouă, uluitoare panglici albastre de ploaie atârnă din cer, deşi în cazul tău, Nick, e un cer de furtună, întunecat şi destul de convingător. Iar după cum veţi pricepe acum, acea cutie, plină cum e de mormane de lucruri, din care un număr surprinzător e sortat în seturi de câte două, a ajuns să pară ea însăşi ca o arcă în miniatură, în aşteptarea unei zile deosebit de ploioase.

30

Dar cred că acum pot să zăresc de-a binelea prima picătură cenuşie de lumină în jurul marginii perdelelor. De-acum e azi, nu mâine, nu mă mai pot preface: prima zi din cea de-a doua viaţă a voastră.

Tatăl vostru mi-a povestit cândva despre momentul când bunica Helen i-a spus despre vremea dinainte să se nască el. Uite-mă şi pe mine, făcând acelaşi lucru pentru voi doi. Însă ştiu, Kate, că de-abia la Crăciunul de anul trecut ţi-a zis şi ţie acelaşi lucru, ţi-a vorbit despre un alt Crăciun, petrecut cu mult timp în urmă, când mama lui l-a luat la o discuţie. Iar tu probabil că ţi-ai dat seama că vorbea despre anul când ne-am cunoscut noi doi, acel an în care, din punctul meu de vedere, a început a doua mea viaţă. A fost, poate, o altă piesă din acel puzzle căruia ai încercat să-i dai de cap chiar de când ţi-am vorbit despre expresia „cerere în căsătorie”. Totuşi, probabil că nu te mai interesa de mult să vezi situaţia în ansamblu şi nu mai gândeai ca o fetiţă, cum că ar trebui să ţi se întâmple şi ţie ceva asemănător (chiar şi cu Nick). însă ţi-ai dat seama că el vorbea despre Crăciunul din 1966. Poate că oricum ţi-a spus, a exagerat totul, ba chiar a zis:

— A fost anul în care am cunoscut-o pe mama ta.

De Crăciun, el s-a dus acasă, în Orpington. Eu eram în Kensington. Până în acel moment, dădusem ochii cu părinţii tatălui vostru doar de vreo două ori, iar povestea din duna de nisip era categoric doar un secret între mine şi Mike. Însă cred că mama lui ştia. Nu mă refer la duna de nisip. Cred că ştia că relaţia mea cu Mike nu era o legătură temporară. Mamele îşi dau seama de anumite lucruri. Probabil că mai ştia, fără nicio nevoie să cunoască mai multe amănunte, şi că modul în care mă combinasem cu Mike era tare diferit de felul în care ea şi bunicul Pete se apucaseră să-şi împartă viaţa. Se întâmpla în 1966, într-o lume diferită. Probabil că şi-a şi spus: copiii din zilele noastre, au totul de-a gata. Cu toate acestea, s-a hotărât să-i povestească lui Mike, iar el s-a hotărât să-ţi spună ţie, Kate, tot de Crăciun, dar după mulţi ani, despre vremea când tatăl său nu le fusese alături.

Şi, bineînţeles, nu le era alături nici atunci, la Crăciunul de anul trecut. Primul Crăciun fără el, cu prima comemorare a dispariţiei lui, fără să mai punem la socoteală aniversarea de cincizeci de ani a tatălui vostru, abia cu o săptămână mai târziu. O perioadă complicată a anului, din toate punctele de vedere. Tatăl vostru ţi-a spus:

— Vino cu mine, Katesy, hai să spălăm vasele.

Sau ţi-o fi şoptit-o. Bunica Helen adormise.Poate că-l visa pe bunicul Pete. Însă în vocea lui, în acea şoaptă (nu ştiu dacă ţi s-a părut şi ţie) era ceva ce te făcea să crezi că voise să-ţi spună, de fapt: Hai să vorbim puţin între patru ochi, Kate, hai să avem o discuţie intimă.

Iar eu am avut un moment de ezitare. De-acum ştii la ce mă refer. Am crezut că poate avea de gând să-ţi spună, să fure startul, ca să zic aşa, şi, dintr-un anume motiv, s-o facă în timp ce spăla vasele, aşa cum, dintr-un anume motiv, te alesese doar pe tine, nu şi pe Nick. A fost un semn că situaţia era din ce în ce mai încordată (vorbeam deja despre „anul viitor” de-acum, iar „anul viitor” se apropia) dacă am putut crede asta. Ar fi fost un mod ciudat de a proceda. Adevărul e că, încă de la moartea bunicului Pete, o parte din mine rămăsese tot timpul în alertă. Credeam că tatăl vostru avea să divulge marele nostru secret în orice moment.

S-a dovedit că nu voia decât să-şi aducă aminte, alături de tine, de acel Crăciun, deşi tu, Kate, ai putea crede mâine, privind înapoi, că atunci s-a apropiat destul de mult de cealaltă chestiune. Era un mic pas pregătitor.

Însă în 1966, bunicul Pete fusese cel care adormise în faţa focului, ghiftuit după cina de Crăciun. Şi, după cum ştii, Kate, bunica Helen a fost cea care i-a spus tatălui vostru, atunci, să nu spele vasele, ci să o însoţească într-o plimbare, în vreme ce tatăl lui dormea dus. Chestia ciudată e că, la ultimul Crăciun, ţi-am spus aproape acelaşi lucru şi ţie, Nick.

— Mă rog, dacă se ocupă ei de spălatul vaselor, hai să dăm o raită pe afară.

Nu mi-a dat prin cap că o imitam pe bunica Helen. Eu încercam să scap de senzaţia că Mike era pe punctul de a da totul în vileag (desigur că n-a făcut-o), însă totodată mă gândeam pur şi simplu la Nelson.

Aveam încă un motiv să ieşim la plimbare, la primul Crăciun după moartea bunicului Pete, pe care nu prea-l puteam petrece la Coombe Cottage. Bunica Helen a venit la noi, ceea ce a însemnat că a venit şi Nelson. Şi ea era cea care dormea dusă acum, în camera noastră de zi. Dormind dusă, n-avea cum să afle nimic din ce-ţi spunea în bucătărie tatăl tău, Kate. Pe de altă parte însă, nu sunt chiar aşa de sigură. Bunica Helen e o femeie pe care n-o păcăleşti uşor. Probabil că şi-a dat seama atunci, cu mulţi ani în urmă, că era momentul potrivit să deschidă gura.

În orice caz, i-a povestit tatălui vostru despre un alt Crăciun, cel din 1944, când tatăl lui nu se aflase alături de ea pentru că îşi petrecea Crăciunul într-un lagăr de prizonieri de război. Cel puţin nu mai era doar dat dispărut. Bunica Helen făcea Crăciunul acasă, în Dartford. Iar tatăl vostru nu era nici el de faţă – nu chiar. Sau poate s-ar zice că era de faţă, într-un fel: bunica Helen era în ultima lună de sarcină, iar el îi ţinea companie.

Însă ceea ce voia să-i ofere ea tatălui vostru era un soi de scuză: ţinuse secretul destul de mult şi poate că ar fi continuat s-o facă, dar Mike avea deja douăzeci şi unu de ani, adică aceeaşi vârstă pe care o avusese şi tatăl lui pe atunci, iar ăsta poate că fusese un alt motiv care o îndemnase să spună adevărul. Ceea ce voia să clarifice bunica Helen era că Mike s-a născut pe când bunicul Pete era încă prizonier, lucru pe care nu i-l pomenise niciodată lui Mike. Nu-i vorbise niciodată de propriul lui tată.

Desigur, Mike era pe atunci doar un bebeluş, ce-ar fi înţeles el? Pe de altă parte, majoritatea mamelor care au un soţ dispărut în felul ăsta, un soţ ce s-ar putea întoarce acasă într-o bună zi, ar fi vorbit despre el, ba poate chiar foarte mult, pentru a-i compensa absenţa. Ar fi făcut vâlvă în jurul lui, ar fi sporovăit despre el în faţa acelor urechiuşe noi, măcar pentru a-şi ridica moralul. Şi cine ştie ce n-ar fi reţinut, printr-un proces instinctual, chiar şi un bebeluş?

Dar ce ştiu eu, la urma urmei, despre o asemenea situaţie? Când s-a născut Mike, nimeni n-avea de unde să ştie că războiul avea să se termine în şase luni, iar bunica Helen adoptase o poziţie mai drastică: n-a vrut să-i spună tatălui vostru ceva ce mai târziu i s-ar fi părut ei înseşi prostesc şi regretabil. Chiar dacă el nu pricepea o iotă, nu voia să-i înşire vrute şi nevrute, să-i trântească o versiune de poveste, numai pentru a se vedea nevoită să retragă totul, mai târziu. Sunt şi eu mamă, pot înţelege asta. Într-o anume privinţă, eu şi bunica Helen suntem pe aceeaşi lungime de undă, ceea ce nu mă face să-mi fie mai puţin frică de ea.

Adevărul e că, deşi bunica Helen ştia că bunicul Pete era în viaţă şi fusese luat prizonier, n-avea nicio garanţie că îl va mai vedea vreodată. Presupun că asta denota o atitudine realistă şi presupun că s-ar putea zice că avea destul antrenament cu acest mod de gândire. Singurul antrenament de care am avut eu vreodată parte la asemenea lucruri a fost cu tatăl vostru – când se trezeşte devreme dimineaţa (deşi sper că n-o va face şi azi de dimineaţă) şi, pentru o vreme, lasă acea bucată de aşternut goală şi rece, lângă mine.

Însă bunica Helen probabil că a deprins obiceiul şi mai aspru de a-şi feri sentimentele de cel mai rău lucru care s-ar fi putut întâmpla. Când auzise că bunicul Pete fusese dat dispărut, pornise de la presupunerea că era deja mort. Asta i-a şi spus tatălui vostru, pentru că asta şi voia să spună. Nu nutrise speranţe deşarte: suna dur, însă i-a spus că i se păruse că astfel avea să sufere mai puţin, în ultimă instanţă.

Dacă n-ar fi avut un copil în pântecele ei, lucrurile ar fi stat altfel. Însă acesta era, la urma urmei, unul dintre motivele pentru care îşi dorise – îşi doriseră – acel copil în pântecele ei. E doar bănuiala mamei voastre, dar cred că acesta a fost şi motivul pentru care Mike a rămas singur la părinţi. În orice caz, din moment ce avea un copil în pântece, era nevoită să fie destul de realistă şi pragmatică.

I-a spus toate astea tatălui vostru, i-a spus până şi că, pe când era însărcinată, iar tatăl lui era dat dispărut, se gândise serios să-şi găsească pe altcineva, care să-i fie tată lui Mike. Dar aşa au fost nevoite să gândească, pe vremea aceea, multe femei aflate în astfel de situaţii, în afară de cele care chiar ştiau că soţii lor muriseră. În orice caz, la acel Crăciun, după atâţia ani, voia să-şi ceară iertare pentru că trebuise să adopte acea atitudine şi pentru că-l ţinuse în întuneric chiar şi după ce venise pe lume. Chiar dacă el oricum se afla în întuneric.

Tatăl vostru mi-a zis că, atunci când mama lui i-a povestit toate astea, îl străfulgerase gândul că ea chiar avusese un alt bărbat la rând sau că fusese poate mai mult de-atât şi că la asta voia să ajungă mama lui. Însă bunica Helen i-a citit gândul şi l-a lămurit imediat.

— Nu-ţi face griji, Mikey, n-aveam de gând să mă mărit cu unchiul Eddie, i-a spus ea.

Din câte se părea, simţea doar nevoia să-şi ceară iertare, după atâta vreme, doar pentru lucrurile la care se gândise atunci, de parcă gândurile ar fi fost o formă de trădare. Probabil că era pur şi simplu bucuroasă, poate şi puţin geloasă, că totul era mult mai uşor pentru mine şi pentru Mike, ca nişte copii norocoşi ce eram, deşi născuţi în timpul războiului. Poate că, într-un fel duios ce ţinea de atmosfera de Crăciun, sub inspiraţia faptului că el părea să aibă o prietenă stabilă de aproape un an întreg (n-am idee ce anume ştia despre toate celelalte prietene), nu voia decât să-i spună fiului ei cât de mult îl iubise pe tatăl lui, cât de mult îi dusese cândva dorul şi cât se temuse pentru el, adică pentru bărbatul care dormea fix în acel moment, teafăr şi nevătămat, cu burta plină, în faţa focului de Crăciun.

Dacă e s-o luăm altfel, poate că totul era un soi de antrenament prematur, chiar dacă n-avea cum să ştie asta pe atunci, pentru clipa când ea însăşi avea să doarmă în faţa focului de Crăciun şi bunicul Pete ar fi fost dat dispărut pe vecie. Poate că asta, Kate, i s-a întâmplat tatălui vostru anul trecut, de Crăciun.

În orice caz, i-a zis că, până când nu s-a terminat războiul şi încă puţină vreme după aceea, n-a îndrăznit să-i spună, indiferent dacă el pricepuse sau nu despre ce era vorba, că da, avea un tătic şi că da, tăticul lui urma să se întoarcă acasă în curând. Urma să-l vadă cât de curând.

Nu ştiu exact cât de mult din toate astea ţi-o fi povestit ţie, Kate, sau din ce punct de vedere o fi abordat problema. Mai târziu, mi-a zis şi mie că-ţi spusese, în timp ce spălaţi vasele, despre ziua aceea în care discutase cu mama lui, iar eu mi-am zis că era mai bine să nu mă bag. Însă, în vreme ce el vorbea cu tine, eu şi Nick aveam parte de propria noastră discuţie sinceră.

Tu şi cu mine, Nick, şi Nelson, bineînţeles, căci Nelson ar fi putut să tragă cu urechea la noi, de-ar fi vrut. La urma urmei, ce ştiu câinii? N-a părut să-i pese prea mult dacă acel Crăciun avea în el ceva diferit sau straniu. Însă eu cred că noi doi, Nick, am fost mânaţi de acelaşi gând – că, de fapt, ieşiserăm să-l scoatem pe bunicul Pete la o plimbare.

Cu toate astea, mi-ai spus dintr-odată, uitându-te la Nelson cum mergea pe lângă noi:

— Tu şi tata aţi avut vreodată un câine?

Iar eu ţi-am răspuns:

— Nu.

După care am făcut câţiva paşi în tăcere, iar eu am zis, pe urmă:

— Însă am avut o pisică.

Iar tu mi-ai spus, după o altă pauză:

— Da, ştiu.

Eşti o persoană cu talente nebănuite, Nick. În ziua de azi, nu mai eşti un frăţior chiar aşa de prudent şi de rezervat.

— Ştii? Dar s-a întâmplat înainte să te naşti tu. A fost în Davenport Road.

— Da. Acolo era un copac de liliac, nu-i aşa? Kate mi-a spus odată că tata îi zisese că sub liliac era o pisică, aşa că o tot căutase, dar fără să dea de ea. Crezuse că tata îi juca o festă. Kate e cam bătută în cap uneori, nu-i aşa?

— Kate n-avea cum să aibă mai mult de trei ani, Nick. Sunt uimită că şi-a amintit de asta.

— Da, dar era o pisică adevărată, nu? O pisică moartă. Aţi îngropat-o sub copacul de liliac.

— Şi tu ţi-ai dat seama singur de asta? Pe când aveai trei ani?

— Mai încolo, dar nu asta-i ideea. Ideea e: de ce nu ne-aţi spus niciodată? De ce nu ne-aţi spus şi nouă că aţi avut o pisică?

— Tocmai ţi-am spus, Nick.

— Mda, după o grămadă de ani.

— E chiar aşa de important?

Te ţineam de braţ. Străzile erau pustii şi liniştite, ca într-o stare de asediu, aşa cum nu sunt decât de Crăciun. Beculeţele colorate ale vecinilor licăreau către noi, prin întuneric. Pentru prima oară în viaţă, mi-am spus: sunt o mamă care se sprijină pe fiul său.

— Şi ce nume i-aţi pus? ai întrebat tu.

— Otis. Îl chema Otis.

Nelson mergea mai departe, pe lângă noi.

— De la Otis Redding?

— Da, Nick. Sunt uimită că ai auzit măcar de Otis Redding.

— Păi n-am auzit de niciun alt Otis. Până acum. Tu şi tata aveaţi o pasiune pentru Otis Redding?

— A fost o pisică grozavă, Nick, o superbă pisică neagră. A murit cu o lună înainte să vă naşteţi tu şi Kate. Cred că din cauza asta nici nu v-am spus vreodată.

Era ca un fel de tradiţie ca tatăl vostru şi bunicul Pete să spele vasele de Crăciun. Au făcut-o, pentru ultima dată, cu numai două săptămâni înainte să moară bunicul Pete. A fost cea din urmă conversaţie de la tată la fiu pe care au avut-o vreodată. Desigur că tu te gândeai la asta, Kate, în timp ce Mike vorbea cu tine.

Îmi închipui că Nick ţi-a spus despre Otis, deşi tu n-ai deschis niciodată subiectul. Însă presupun că ţi-ai adus aminte povestea cu copacul de liliac, iar mâine – astăzi – o să-ţi spui: poftim, în cele din urmă trecutul a ieşit la lumină.

Însă nu ştiu dacă Mike ţi-a spus şi ultima parte din ceea ce i-a povestit mama lui, cu mulţi ani în urmă, de Crăciun. Poate că nu. Sau poate resturile de curcan zăcând printre toate rămăşiţele de pe masa din bucătărie l-or fi îndemnat să-ţi spună. Bunica Helen i-a zis că până şi atunci când ştia deja că bunicul Pete urma să se întoarcă, ba chiar şi atunci când s-a întors, ea a crezut că ar fi fost o greşeală să facă prea multă tevatură dinainte.

Ceea ce se întâmplă e că prizonierii de război nu stăteau pur şi simplu în lagărele lor, aşteptând plini de voioşie să fie eliberaţi, în bună parte mai şi încercau să evadeze. Bunicul Pete fusese nevoit să pornească în marş forţat, în toiul iernii, împreună cu mii de alţi prizonieri, dintre care mulţi au murit. Fusese la un pas de moarte, într-un spital, pe când se afla încă în Germania. La fel şi Charlie Dean. N-au vorbit niciodată despre asta, însă eu cred că s-au ajutat reciproc ca să supravieţuiască.

Chiar şi atunci când era destul de întremat pentru a fi trimis acasă, nu prea mai era bărbatul pe care bunica Helen îl văzuse pentru ultima oară cu un an înainte. Asta se întâmpla la sfârşitul lunii iunie 1945, acum aproape cincizeci de ani. Iunie e o lună atât de plină de evenimente! Din bunicul Pete mai rămăsese doar o umbră de om. S-a întors în sfârşit acasă, dar, după cum i-a spus bunica Helen tatălui vostru în Orpington, de Crăciun:

— Doamne fereşte, Mikey, nu mai rămăsese nimic din el. Trebuia pus la îngrăşat, era numai piele şi os.

31

Acum sunteţi pe punctul de a afla că nici măcar n-a fost bunicul vostru, lucru pe care el unul n-a apucat să-l afle niciodată. Vedeţi cât de departe pot ajunge undele valurilor? Pe vremea dinainte să vă naşteţi voi, a trebuit să pretindem niţel că eram Dumnezeu. Cum va fi lumea în şaisprezece ani? Adică în 1995. Pete şi Helen vor ajunge la şaptezeci de ani până atunci…

Odinioară, acum mai bine de şaisprezece ani, tatăl vostru a trebuit să mai facă un anunţ important, despre care s-ar putea zice că era tocmai opusul veştii pe care o să v-o dea azi. Poate că azi o să vă treziţi minunându-vă de asta. A trebuit să le dea un telefon tatălui şi mamei lui pentru a le transmite un mesaj simplu şi fericit, iar ei probabil că se şi întrebaseră deja dacă momentul acelui mesaj avea să mai sosească vreodată. Eu stăteam şi-l ascultam în timp ce vorbea la telefon. Voia să-i fiu alături. Iar Otis se afla şi el cu noi, încolăcit în poala mea.

Ceea ce urmează, fireşte, e că şi voi eraţi de faţă, deşi nu s-ar putea spune că şi ascultaţi, deşi convorbirea telefonică era, în mare parte, despre voi. Iar Otis se prea poate să fi ştiut deja ce altceva se mai ascundea în poala mea, căci, deşi îl tot mângâiam, nu torcea. Urma să vină un moment, la puţină vreme după aceea, când Otis avea să devină foarte bolnăvicios, fără să mai vrea să stea la mine în poală. Însă ar trebui să ştiţi că, deşi nu l-aţi văzut niciodată, aţi fost cândva foarte aproape de Otis, extrem de aproape, suficient de aproape încât să-l fi auzit torcând înfundat, dacă ar fi avut chef să toarcă.

Însă poate că în ziua aceea nu torcea pentru că asculta, ca şi mine, ceea ce spunea tatăl vostru la telefon.

— Paula e însărcinată, aşa a spus-o, asta-i formula pe care a ales-o el. Nu era o minciună, dar de ce să nu pună totul pe seama meritelor mamei?

Însă ceea ce tatăl vostru nu le-a spus părinţilor săi, în niciun moment, aşa cum ar face orice persoană care dă un asemenea telefon, a fost: Voi fi tătic. Sau: veţi fi bunici. A avut foarte mare grijă să nu folosească deloc cuvintele „bu- nici” sau „nepoţi”, deşi avea să le folosească mai târziu, fără să mai stea pe gânduri.

Asta se întâmpla, pesemne, în toamna anului 1978. Însă tatăl vostru dăduse un telefon fals, s-ar putea zice că fusese o convorbire necinstită, deşi nu chiar mincinoasă, prin nimic din ceea ce am auzit eu. Iar ceea ce ar trebui să ştiţi negreşit e că, atunci când şi-a sunat părinţii, tatăl vostru era într-adevăr sincer emoţionat. Nicio altă persoană aflată la celălalt capăt al firului n-ar fi avut vreun motiv să se îndoiască, aşa că de ce s-o facă bunicii voştri? Cui i-ar veni să spună sau măcar să se gândească, după o asemenea declaraţie: Ah, şi tatăl cine e?

Tatăl vostru s-a prefăcut de minune, şi-a jucat foarte convingător rolul, care, în acelaşi timp, nu era deloc un rol. Era ca acel prim moment când v-am „văzut” pe voi. Atunci nu s-a prefăcut. Adevărul e că, deşi îmi făcusem griji în privinţa modului în care avea să se descurce cu acel telefon, când a sosit momentul, am fost geloasă chiar. Adică geloasă pentru că eu una n-aş fi niciodată în stare să-mi joc rolul aşa de bine.

Cum bunicul Pete a fost cel care a răspuns la telefon (bunica voastră Fiona era deja pierdută în ţara basmelor), primele cuvinte ale tatălui vostru au fost:

— Bună, tată.

Bunicul Pete a primit vestea primul. Bineînţeles, chiar dacă stăteam aşa de aproape, n-aveam cum să aud ce-a spus şi cu atât mai puţin să văd cum a reacţionat – eram cam în aceeaşi situaţie în care sunteţi voi cu Otis – însă vă pot garanta că a fost şi el foarte emoţionat. Nu numai că a fost luat prin surprindere de ceea ce i-a spus fiul său, ci a fost chiar puţin copleşit. De fapt, a urmat o tăcere destul de lungă, în care am putut să descopăr, aşa cum fără îndoială că a făcut şi Mike, cu urechea lipită de receptor, sunetul transformării unui om într-un bunic. E un sunet aparte, probabil, ca şi cum bunicul Pete, la celălalt capăt al firului, ar fi trebuit să lase jos receptorul, să se răsucească pe călcâie, să tragă adânc aer în piept şi apoi să revină la telefon ca un cu totul alt om.

Iar asta m-a făcut să fiu de două ori geloasă, cu toate că mai simţeam ceva: ei bine, Mikey, asta chiar i-a pus capac, de-acum nu mai e nicio cale de întoarcere. Treaba e pecetluită. De-acum nu prea mai ai cum să spui: De fapt, mai e ceva ce-ar trebui să ştiţi.

Însă gelozia mea nu s-a oprit acolo. Căci după o vreme, tatăl vostru a mai trebuit să dea un telefon, iar atunci tot bunicul Pete a fost cel care i-a răspuns.

— Mai am să-ţi spun ceva, tată. E o veste şi mai bună. O să avem gemeni.

A evitat şi atunci cuvântul „nepoţi”. Dar eu tot am fost de două ori geloasă şi încă pe-atât.

Când bunica Helen şi-a dat seama că rămăsese însărcinată, nici ea şi nici bunicul Pete n-aveau vreun motiv special să-şi spună: cum va fi lumea când copilul nostru va avea şaisprezece ani? În ce fel de lume va creşte? Lumea lor era şi aşa destul de apăsătoare la acea vreme şi ar fi fost oare cu putinţă să se înrăutăţească şi mai mult? Iar când, puţin mai târziu, bunicul Pete fusese împuşcat prin Germania şi apoi luat prizonier, trebuie să fi fost o alinare pentru el să ştie că urma să aibă un copil. Trebuie să fi fost ceva cu totul deosebit. Şi cu toate că n-avea nici cea mai vagă idee când şi dacă şi-ar mai fi văzut casa vreodată, probabil că pentru el a însemnat nespus de mult atunci când, în cele din urmă, a primit vestea, în lagărul de prizonieri: copilul său venise pe lume teafăr şi era băiat.

Poate că în timpul acelei convorbiri telefonice cu Mike sau la scurtă vreme după aceea, bunicul Pete o fi vărsat vreo câteva lacrimi. Poate că i s-or fi perindat prin faţa ochilor nişte amintiri destul de înfiorătoare. Când a sărit din acel avion în flăcări, n-ar fi avut cum să bănuiască măcar că, într-o bună zi, avea să-i trimită fiului său, încă nenăscut pe atunci, o ladă de şampanie la împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani şi cu atât mai puţin şi-ar fi putut închipui că, într-o altă zi, acelaşi fiu avea să-l sune ca să-i dea de ştire, chiar dacă nu cu aceste cuvinte, că urma să devină bunic. Biologia e un lucru ciudat (dar mai bine întrebaţi-l pe tatăl vostru), iroseşte milioane de spermatozoizi, de parcă cifrele n-ar mai conta, însă câteodată, din câte se pare, ne poate prinde din urmă pe fiecare dintre noi, ca să ne zguduie din străfunduri.

O să înţelegeţi acum că lacrimile pe care le-a vărsat tatăl vostru la înmormântarea tatălui său, sub ochii voştri, nu erau nişte simple lacrimi, aşa cum aţi crezut, asta dacă lacrimile la pierderea unui tată ar putea fi vreodată aşa de simple. O să înţelegeţi acum că acest bărbat care doarme aici, lângă mine, este cu adevărat ultimul din familia Hook, sfârşitul neamului, ultimul din Dinastia Sussex. La fel cum bunicul Dougie, adevăratul vostru bunic, s-a dovedit a fi, cu cele trei căsnicii ale lui cu tot, ultimul din neamul Campbell sau cel puţin ultimul dintr-o viţă aparte a acestei familii, lucru pe care a şi vrut să-l sublinieze, de altfel, la propria sa înmormântare.

Ultimul Hook. Ultimul Campbell. Mai contează oare? Ultimul mohican… Totul pare destul de măreţ şi de eroic – şi poate puţin cam masculin, ţie nu ţi se pare, Kate? Ultimul dront… Ultimul celacant… Când totul se va face după principiile donării şi ale ingineriei genetice, cine va avea mai mult de pierdut: bărbaţii, care vor duce mai tare dorul vechii predări de ştafetă a paternităţii sau femeile, care vor duce dorul gustului autentic al maternităţii?

Se luminează, se luminează de-a binelea.

„Unchiul” Charlie şi „mătuşa” Grace au fost şi ei la înmormântarea bunicului Pete. Aţi ştiut dintotdeauna, fireşte, că nu erau de-adevăratelea unchiul şi mătuşa voastră, dar, cu toate astea, trebuiau să-l conducă pe bunicul vostru pe ultimul drum. Veniseră cu avionul din Spania de îndată ce primiseră vestea şi aşa cum stăteau acolo, cu chipurile bronzate în miez de ianuarie, în cimitir, păreau mai degrabă un cuplu plecat în vacanţă care se urcase din greşeală în alt avion.

Când Charlie a sărit din acelaşi avion în flăcări, în 1944, n-ar fi avut cum să bănuiască nici el că, într-o bună zi, după o carieră profitabilă în industria uşoară, o să se retragă într-o vilă cu piscină din apropiere de Malaga – „Vila Sidcup[2]” îi spunea el, în glumă. Însă fără îndoială că şi-a spus în sinea lui, în timp ce stătea printre morminte, că nu mai rămăsese decât el, că era ultimul membru al acelui echipaj, care probabil că a fost, chiar dacă numai pentru scurt timp (chiar dacă numai pentru o singură noapte) ca o familie anume închegată.

Ştiţi amândoi povestea: bunicul Pete, navigatorul, şi Charlie, artileristul de la coada avionului („Ce altceva era să fiu, la numele pe care-l am?”), singurii care supravieţuiseră, dintr-un echipaj de şapte oameni, pentru a se reîntâlni, mai apoi, în acelaşi lagăr de prizonieri. Era normal să se creeze o legătură, ba chiar o legătură trainică, aşa cum s-a şi întâmplat. Dean & Hook. De-acum nu mai exista decât Dean. Bruma se topise, însă pe capul lui Charlie se vedea încă glazura brumărie a părului tuns scurt, aproape alb.

Desigur, Charlie o avea alături pe Grace, care-l ţinea de braţ: un cu totul alt parteneriat. Însă, indiferent ce s-ar întâmpla, nu e oare cel mai rău lucru cu putinţă să fii ultimul rămas în viaţă, singurul rămas din doar doi? Nu e oare mai rău decât să fii capătul neamului tău?

Însă Charlie n-o avea doar pe Grace, ci şi pe Nelson, după cum vă veţi aminti. Date fiind împrejurările morţii bunicului Pete, Nelson trebuia neapărat să fie şi el la înmormântare. Ba chiar mai mult, date fiind acele împrejurări şi evidenta înclinaţie spre devotament a lui Nelson, s-ar fi zis că bietul de el ar fi trebuit să se ataşeze, de-acum, de bunica Helen sau de Mike. Însă el s-a lipit, spre mirarea şi jena celorlalţi, de Charlie. Iar Charlie a stat în faţa mormântului fostului său camarad, flancat dintr-o parte de Grace, iar din cealaltă de un câine care se lipise de pământ.

Vouă v-a fost dor de bunicul vostru, v-a îndurerat moartea lui? O să vă îndurereze acum? N-aţi plâns. Aveaţi paisprezece ani. Nici Charlie n-a plâns, nici măcar cu Nelson alături care să-i stârnească lacrimile. A stat nemişcat. Doar tatăl vostru a plâns. Până şi bunica Helen şi-a contenit lacrimile, după cum probabil că aţi băgat şi voi de seamă, deşi ea avea cele mai multe motive să plângă, când însuşi fiul ei plângea alături. O generaţie mai puternică? Doar avusese parte de tot antrenamentul acela prematur.

Dacă mi-ar plăcea să fiu bunică? Nu vă faceţi griji, e o întrebare retorică. E totuşi o întrebare îndreptăţită, pe cât de îndreptăţită poate fi o asemenea întrebare din partea unei femei de treizeci şi doi de ani: o să fiu mamă oare? Şi totuşi, pentru numele lui Dumnezeu, n-am decât patruzeci şi nouă de ani, adică încă sunt cu o decadă întreagă înaintea tatălui vostru. Iar „bunica Paulie” sună de-a dreptul îngrozitor.

În orice caz, ca să vă răspund pe scurt, însuşi cuvântul îmi dă fiori, cuvântul în sine mă sperie. De parcă următorul cuvânt nu poate fi decât „văduvă”. Mă conformez deocamdată cu statutul de mamă. Soţia lui Mike şi mamă, acesta-i statutul meu complet în viaţă.

Dar oare bunica Helen, intrată deja în cel de-al doilea an de văduvie, îşi găseşte alinare şi tărie în statutul ei de bunică, în faptul că ştie că bunicul Pete a fost bunic până la moarte? Acum pricepeţi cu ce vă confruntaţi? O să înţelegeţi cum, după înmormântarea tatălui său, atât eu cât şi Mike, în ciuda hotărârii noastre de a vă spune totul când împliniţi şaisprezece ani, am intrat într-o pasă frenetică, spunându-ne că acela ar fi fost momentul potrivit, ba chiar momentul cel mai prielnic, fără să ne mai pese de propriile embargouri seci. În fond, la înmormântare v-aţi comportat într-un fel atât de matur încât ce altceva s-ar fi cuvenit mai mult, după moartea unui tată?

Însă într-un asemenea moment ar fi fost prea brusc, prea necruţător. Iar Mike voia să vă păstreze încă un an şi jumătate – nu ştiu dacă pot s-o spun aşa şi nu ştiu dacă i-o veţi lua în nume de rău tatălui vostru. Voia să vă „păstreze”, în orice caz, ce-ar fi fost dacă, printr-un lanţ de reacţii regretabile, totul ar fi ajuns la urechile mamei lui, la acea vreme şi aşa destul de apăsătoare? Ce lovitură ar fi fost pentru ea. Şi ce nedreptate ca tatăl lui Mike să fi părăsit această lume crezându-se bunic, iar mama lui să rămână cu povara dublă a cunoaşterii adevărului. Vă daţi seama ce vă aşteaptă? Pe atunci încă mai aveam acea prelungire oficială de încă optsprezece luni.

Dar acestea s-au scurs deja sau, altfel spus, au mai rămas doar câteva ceasuri: mijesc zorii zilei de şaptesprezece iunie, nişte zori ploioşi şi mohorâţi, nişte zori potrivnici. Aşa ar şi trebui să fie. Iar bărbatul acesta care sforăie uşor lângă mine, cu trăsăturile lui bine cunoscute recăpătându-şi contururile prin întuneric, doarme încă dus – cât de uimitor – de parcă ar fi ferm hotărât să nu se trezească. „Bărbatul acesta” – oare asta-i tot ce mai este el de-acum? Odinioară, am fost Bob de Muştar, dragii mei, am fost micul ajutor al Titaniei. Ah, cât te iubesc! Cât de mult te ador!

Cât de uimitor – afară e o pasăre, care-şi înalţă trilul cristalin, în ciuda ploii aprige, făcând ceea ce trebuie să facă păsările la revărsatul zorilor, în iunie. Nu cred că e o mierlă. Să fie un sturz? Un măcăleandru? Mike ar şti, el se pricepe la lucrurile astea. Aş putea să-l trezesc şi să-l întreb.

Mi-e frică de bunica Helen. Mi-a fost frică de ea la înmormântare. Nu v-a fost şi vouă puţin teamă s-o priviţi în ochi, de-aproape? Nu ştiam cum s-o consolez, iar modelul mamei mele nu mi-a fost de niciun folos. Însă bineînţeles că bunica Helen v-a aruncat multe priviri, dese şi sfredelitoare. Voi aţi băgat de seamă? Ca şi cum voi aţi fi fost adevărata şi cea mai bună mângâiere a ei în acea zi sau de parcă v-ar fi admirat nespus pe amândoi. Cât de mari eraţi de-acum, cât de mult vă înălţaserăţi, nu mai eraţi nişte copilaşi. Asta-i o particularitate a ultimilor şaisprezece ani, care vouă poate că vi s-au părut din cale-afară de lungi, că doar sunt toată viaţa voastră, la urma urmei: nouă ni s-a părut, uneori, că trecerea fulgerătoare a timpului v-a grăbit, de parcă fiecare lună ar fi produs o nouă versiune a voastră. Am găsit în asta o anumită alinare nebunească, chiar dacă ne îngrozea în acelaşi timp: toată disponibilitatea voastră pentru schimbare.

Însă mi-e frică de bunica Helen, care la şaptezeci şi doi de ani, am putea zice pe bună dreptate că a încetat să mai crească şi să se schimbe şi a rămas exact aşa cum este. Mi-e frică de cuvântul „văduvă”. Cred că şi ea stă trează acum, în Coombe Cottage (sunt sigură că aşa este), privind lumina cenuşie a zorilor şi ascultând ropotul ploii. Mi-e pur şi simplu teamă că Mike, aici de faţă acum, ar putea să nu mai fie aici: asta-i frica vieţii mele. Ştiu că acesta nu-i momentul să mă gândesc la mine şi ştiu că depinde de voi, dar vă rog să nu-l luaţi de lângă mine astăzi.

Însă îmi mai e frică şi altfel de bunica Helen. Trebuie să v-o spun şi vouă. Am mai văzut-o uitându-se intens la voi şi alteori. Prea bine, doar e bunica voastră, sau cel puţin ea încă nu ştie că nu e bunica voastră. Am văzut-o uitându-se la voi şi pe urmă la Mike, apoi iarăşi la voi. Prea bine, doar e şi ea mamă. Însă mamele ştiu anumite lucruri, le simt pur şi simplu.

Cred că la înmormântarea bunicului Pete, la care nu a plâns, poate că se gândea la cât de bine izbutise să-şi ocrotească soţul. Acum poate că îl ocroteşte pe fiul ei, deşi nu chiar în acelaşi fel. Mamele vor doar ce e mai bun pentru copiii lor. Se prea poate ca, de azi încolo, să vă ocrotească şi pe voi de minciuna pe care veţi crede că o perpetuaţi faţă de ea. Asta dacă aşa vor sta lucrurile, dacă aşa veţi alege voi.

Mike vrea să mergem la hotelul Gifford Park, la numai câţiva kilometri de Birle. Să fie oare o coincidenţă? O coincidenţă peste alta, despre care numai eu ştiu. Oricum va trebui să vină însă şi momentul când eu şi Mike vom da ochii pentru prima dată cu bunica Helen, ştiind că, de-acum, ştiţi şi voi. Veţi avea şi voi parte de o asemenea primă întâlnire cu ea. Iar când va sosi clipa s-o privesc în ochi, va trebui s-o fac ştiind că voi ştiţi, dar bănuind totodată că se prea poate ca ea să fi ghicit de la bun început. Mă mai urmăriţi încă? Ce fel de prefăcătorie de două ori dublă şi de umblet ca pe ace va atrage după sine aşa ceva? M-aş putea lipsi şi de asta weekendul viitor.

Poate că mă înşel, poate că nu e decât tensiunea acestei situaţii, iar totul e doar rodul închipuirii mele prea încordate. Se revarsă zorii, a trecut o săptămână de la ziua în care aţi împlinit şaisprezece ani. Totul aşteaptă în ploaie, totul mişună. O pasăre micuţă şi udă până la piele, pe care n-o pot identifica, dar care fără îndoială că are şi ea, pe undeva, un cuib care se face leoarcă acum, cântă cu toată fiinţa ei. Poate că mă înşel, dar câteodată mamele simt pur şi simplu anumite lucruri. În orice caz, vor doar ce e mai bun pentru copiii lor.

---

[1] Joc de cuvinte: The Perishing World – „Lumea muritoare”, trimitere la numele adevărat al revistei,The Living World – „Lumea cea vie”.

[2] Sidcup – suburbie londoneză, cu multe parcuri şi spaţii deschise, unde se află încă nenumărate case imense şi proprietăţi extinse.