Graham Swift Maine 12

25

Şi bineînţeles, îl văd în voi. Nu trebuie să-l caut la întâmplare, pe stradă, în trenuri. Se află înaintea ochilor mei, deşi e invizibil, de fiecare dată când mă uit la voi. Iar de mâine, sunt convinsă, în ritualul vostru de a vă privi în oglindă voi vedea, dintr-odată, nişte chipuri cam serioase.

N-aveţi ochii gri-albăstrui. După cum mulţi au observat adesea, cu candoare, aveţi ochii mamei voastre: căprui închis, cu un strop de verde, şi tot de la ea aţi moştenit nasul şi pomeţii obrajilor, aşa cum de la tatăl vostru aţi împrumutat expresiile şi gura în continuă mişcare. În ciuda opţiunilor pe care le-am bifat la momentul respectiv, se pare că, în mare parte, genele mele au avut câştig de cauză. Tatăl vostru are ochii de un albastru deschis. Aşa i-am cerut şi noi, cu siguranţă, am insistat pentru asta. Aşa că trebuie să ştiţi că Domnul Spermă sau cum vă veţi hotărî să-i spuneţi voi are şi el ochii albaştri. Dar voi n-aţi ieşit aşa: aveţi ochii mei. Ceea ce nu i-a oprit pe oameni să spună, de parcă cealaltă jumătate ar trebui să fie orbitor de vizibilă în altă parte: Ah, dar acela e zâmbetul tatălui lor.

Ăsta e lucrul cel mai straniu – cum aţi uneltit voi în această conspiraţie. Oamenii văd doar ceea ce se aşteaptă să vadă, aşa că de ce n-ar fi putut la fel de bine să creadă că îl văd pe Mike în voi? Pe de altă parte, aţi zărit de la bun început două chipuri conturându-se deasupra voastră şi i-aţi luat drept părinţii voştri, aşa că de ce nu i-aţi fi putut lua şi drept model? Iar noi am zâmbit chiar foarte mult deasupra voastră, credeţi-mă. Şi poate că tocmai zâmbetul lui Mike v-a rămas întipărit, poate că tocmai pe al lui v-aţi simţit mai obligaţi să-l imitaţi.

Dacă noi am jucat un rol vreme de şaisprezece ani, atunci, fără s-o ştiţi, la fel aţi făcut şi voi – ba chiar cu mai multă convingere. Cu siguranţă că au fost momente – lungi perioade de timp – când noi înşine am căzut pradă amăgirii, uitând cu totul. Aţi fost, pe neştiute, nişte actori atât de desăvârşiţi, nişte complici atât de desăvârşiţi, încât acum e ca un fel de cruzime suplimentară că va trebui să anulaţi totul.

Şi totuşi, am observat deja că au început să apară scăpări, că a început deja să pară mai puţin plauzibil. Aveţi şaisprezece ani, vreţi să fiţi voi înşivă. În niciun caz nu vă doriţi să semănaţi cu părinţii voştri, care au deja o jumătate de secol. În niciun caz nu vă doriţi să vă surprindeţi imitând unele gesturi fosilizate de-ale noastre, lucru absolut normal la vârsta voastră. Oare asta o să vă fie de ajutor sau vă va zăpăci şi mai mult mâine?

Acum nici măcar nu mai vreţi să semănaţi între voi. Dar nu ăsta a fost, de la bun început, miracolul neaşteptat care ne-a ajutat să păcălim pe toată lumea? Nu ne-am fi putut aştepta la aşa ceva şi în niciun caz n-am fi putut menţiona asta când am predat lista noastră de cerinţe. Însă poate că oamenii pur şi simplu au confundat un lucru cu altul sau poate că un lucru le-a distras atenţia de la celălalt. Desigur că la mijloc există o anumită coerenţă şi asemănare, desigur că semănaţi cu noi, dar asta pentru că semănaţi atât de mult unul cu celălalt.

Când am mers în vacanţa aceea în Cornwall, vă aflaţi probabil pe culmile simbiozei voastre, ca două boabe de mazăre în aceeaşi păstaie: o mică echipă de doi omuleţi care se comportă ca o singură fiinţă, fără a-şi mai dori vreo altă tovărăşie. Tocmai asta observau toţi ceilalţi la voi, dualitatea voastră fericită şi zglobie. Iar astfel, printr-un simplu procedeu de închidere a cercului, ne-au recunoscut statutul de familie imaculată.

Dar mie nu-mi scăpau diferenţele sau neconcordanţele dintre voi. O mamă percepe lucrurile astea. Adesea observam cum chiar semănaţi cu tatăl vostru (mă refer, bineînţeles, la Mike) sau observam cum prindea contur această iluzie. Nick, tu te-ai plasat întotdeauna în umbra surorii tale, aşteptai ca ea să ia iniţiativa, îi căutai protecţia. Când alergaţi amândoi pe plajă, iar picioruşele voastre aruncau o pulbere uşoară de nisip, umărul ei era întotdeauna înaintea umărului tău, erai mereu prins în fluxul ei, ca păsările aşezate în formaţie de zbor. Ea a învăţat prima să înoate, dar imediat ce a învăţat ea, te-ai apucat şi tu. La fel s-a întâmplat cu mersul pe bicicletă.

Mie mi s-a părut, Nick, deşi ştiu, e o afirmaţie serioasă, că tu întotdeauna te-ai bizuit pe Kate pentru a-ţi păstra închegat întregul univers. Asta în vreme ce Kate era fericită pur şi simplu şi, chiar dacă tu însuţi erai fericit, o voce dinăuntrul tău şoptea tot timpul: te rog, Kate, nu permite să se oprească asta, te rog nu permite să înceteze. Pentru tine, lumea a fost mereu o chestiune şi poate chiar un dezastru care atârna doar de sora ta. Să fie asta doar în închipuirea mea?

Însă toate acestea izvorau din mai multe surse, îmi dădeam seama şi de asta. Tu aveai o încruntătură specială, doar un noduleţ, un semn de întrebare în mijlocul frunţii, care putea să apară câteodată, într-un mod ciudat, tocmai când totul în jurul tău deborda de voioşie. Însă, pe de altă parte, nici nu era încruntătură ta, ci a tatălui tău. Adică a lui Mike. Era o încruntare aparte, pe care n-o avusese înainte să vă naşteţi voi, dar pe care o afişa pe urmă ori de câte ori îşi amintea cum stăteau lucrurile, ori de câte ori se trezea din uitare şi îşi spunea în sinea lui: dar asta nu-i ceea ce pare, asta nu poate continua la nesfârşit.

Care era de fapt adevărul, Nick? Tu ai împrumutat-o de la el? El a luat-o de la tine? Însă o vedeam pe chipurile voastre, ale amândurora, era o asemănare între tată şi fiu: pe amândoi vă tulbura fericirea. Tu n-ai copiat, de fapt, zâmbetul tatălui tău, ci încruntătură lui. Din când în când îl vedeam pe Mike întinzând mâna şi punând-o, aparent fără niciun motiv, pe fruntea ta, Nick, de parcă ar fi vrut să vadă dacă ai febră. Cum mi-o mai lua inima la goană! Dar cu siguranţă că-ţi aduci aminte şi tu. Îl vedeam cum voia să-ţi şteargă acea cută îndărătnică, cum încerca să ţi-o ia în palma lui. Cum să nu fi fost el tatăl tău când voia să atingă şi să revendice acel semn distinctiv pe care îl întipărise în tine?

În vacanţa aceea din Cornwall, la jumătatea acestei perioade de şaisprezece ani, am fost cu toţii atât de apropiaţi, vreme de zile şi săptămâni întregi, am fost ca un punct culminant aproape verosimil, pentru mine, în timp ce soarele, marea şi aerul complotau, ca într-un proces anual de blândă coroziune, pentru a ne modela şi contopi laolaltă. În acelaşi fel, cred că Mike şi-a spus dintotdeauna că asemenea momente ameninţau să ne dea de gol. Eram toţi patru acolo, doar în costume de baie. Tocmai într-una dintre vacanţele astea, cred că şi-a spus în sinea lui, în toiul fericirii noastre de august, că totul se va nărui cumva, va fi spulberat şi făcut pulbere, ca într-un naufragiu pe ţărmul din Cornwall. Căsuţa în care stăteam de obicei, Cabana Pescăruşul, cu tufişurile ei de nalbe şi levănţică şi cu oglinda ca o timonă, cu nisip intrând pretutindeni, îi amintea şi ea de căsuţa din Craiginish (cu esenţa ei ferecată înăuntru): era un alt paradis pe punctul de a fi pierdut.

Iar în ziua aia îngrozitoare, în care aproape că s-a întâmplat ceva şi mai rău (era cu putinţă) decât toate fricile lui, poate că aţi băgat de seamă, dacă puteaţi băga de seamă, că uşurarea lui, bucuria, veritabila lui emoţie atunci când s-a terminat a fost mai mare decât a mea. Chiar dacă amândoi dădeam pe dinafară de fericire.

Nu vreau să spun că nu m-am simţit şi eu exact la fel: cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla vreodată şi nu ni se întâmplase. Vai, îngeraşii mei. Însă eu n-am avut, eu nu puteam avea îndoielile tatălui vostru, chiar în timp ce se străduia să-şi recapete răsuflarea. Fuseserăţi salvaţi, eraţi încă alături de noi şi asta era mai presus de cuvinte, însă – într-o bună zi – avea să vă piardă oricum.

De fapt, poate că mâine va fi acea zi.

Poate că mâine veţi retrăi, pur şi simplu, ziua aceea. O să vă amintiţi – oare aţi uitat vreodată? – şi astfel o să găsiţi răspunsul. Cea mai urâtă zi din viaţa voastră de până la ziua care vine acum. O să-l vedeţi din nou înotând către voi. Atunci n-aveam cum să-i văd chipul aşa cum l-aţi văzut voi, în timp ce se îndrepta în direcţia voastră. N-aveam cum să-i văd expresia de pe faţă. Însă cum să nu fi fost tatăl vostru bărbatul acela?

Sau poate că vă veţi aminti cum a început ziua aia: cu jocul vostru prefăcut, distrându-vă pe seama spaimei şi a bucuriei noastre. Şi nici măcar nu ştiaţi ce era mai important. Poate că mâine, pe lângă recăpătarea acestei memorii obiective, veţi fi paralizaţi brusc de gândul că, dacă în ziua aceea s-ar fi întâmplat ce era mai rău şi aţi fi dispărut pentru totdeauna, atunci fireşte că n-aţi mai fi aflat niciodată ceea ce trebuie să ştiţi acum. Minciuna n-ar mai fi avut sfârşit.

Nici eu nu vreau să mă gândesc la asta.

Oare Mike va fi proscrisul zilei de mâine? Sau doar cel pe care va trebui să-l salvaţi acum?

Dar gândiţi-vă şi la mama voastră. De ce vor oamenii să aibă copii? De ce a vrut bunica Helen să rămână însărcinată aşa de pripit? Dintr-un punct de vedere, nu era nevoie de nicio grabă. După război, bunicul Pete se afla încă alături de ea, după cum, din fericire pentru mine, tot acolo se afla şi Mike. Însă acum, bineînţeles, bunicul Pete nu mai este (fiecăruia îi sună ceasul la un moment dat).

Dacă bunica Helen mai vrea încă să-l vadă pe bunicul Pete sau cel puţin să vadă o frântură vie din el, nu poate face decât un singur lucru: se poate uita (nu acum, fireşte) la bărbatul acesta care zace lângă mine. Nu-i pot purta pică pentru asta, dar e unul dintre motivele pentru care mi-e teamă de ea şi e unul dintre motivele pentru care mi-e teamă de Gifford Park (nu e motivul principal, ci doar un motiv de îngrijorare secundar, izvorât dintr-un alt motiv de îngrijorare secundar). Dacă tatălui vostru i-ar intra în cap să parcurgă, pe jos, cei câţiva kilometri ca s-o vadă, să-şi bea cafeaua de duminică dimineaţa cu ea, s-o scoată la prânz chiar, la restaurantul Star din Birle, va fi prima dată când o vom vedea după ce v-am spus vouă. Mă mai urmăriţi?

Dar tatălui vostru şi mie nici nu ne-a dat prin cap aşa ceva (deşi Dumnezeu ne e martor că am încercat să ne gândim la toate) atunci când ne-am dus să abordăm subiectul la clinică. Pur şi simplu eram mai tineri atunci. Când o să vă uitaţi mâine în oglindă, veţi face pentru prima dată ceva ce am făcut şi eu, de nenumărate ori, uitându-mă la voi. Cu alte cuvinte, când o să vă uitaţi în oglindă, va mai fi cineva, pe care nu-l veţi vedea, dar de-acum veţi şti că există. Când mă uit la voi, eu nu-l văd, n-am cum să-l văd pe tatăl vostru. Ce contează asta? Pot să mă uit pur şi simplu la el. Dar ia gândiţi-vă mai bine, cu toate că aveţi numai şaisprezece ani. Gândiţi-vă la ziua aceea din Cornwall.

Când tatăl vostru se uită la voi, e ceva simplu şi evident: mă vede pe mine. Mai ales în tine, Kate, fireşte. Nu încerc să mă laud de una singură. Mă vede chiar mai tânără decât sunt acum, deşi tatăl vostru nu ştie cum eram la şaisprezece ani.

Eu sunt cea care rămâne singură în această privinţă. Vă cer să luaţi asta în considerare şi n-o să mai ocolesc subiectul de acum încolo. Dacă Mike ar dispărea dintr-odată, n-aş avea unde să mă uit după el. N-aş putea face ca bunica Helen. N-aş avea acel dram străvechi de consolare: să mă uit la voi şi să ştiu că aţi fost şi ai lui.

Ia gândiţi-vă: pe măsură ce un cuplu îmbătrâneşte, nu mai rămâne decât o singură întrebare, una nerostită. Dar poate că voi doi, fiind ceea ce sunteţi, aţi ştiut-o toată viaţa, de la bun început. Cine se va duce primul? Cine va fi? Şi cum va fi?

Nu vă faceţi griji, n-avem niciun motiv să spunem asta, de-abia am ajuns la patruzeci şi nouă, respectiv cincizeci de ani. În zilele noastre, e încă o vârstă tânără, nu-i aşa? Suntem încă fragezi, însă eu n-am cum să-l văd în voi. Vreau să ţineţi minte un lucru: tot ce am şi voi avea vreodată de la bărbatul acesta căruia îi spun tatăl vostru (ceea ce e mai mult decât aş putea spune vreodată) se află în trupul ăsta care zace adormit lângă mine acum. Să înţelegeţi asta mâine.

26

Dar să revenim la momentul acela când el stătea în parcare, iar eu eram înăuntru, în şedinţă cu Domnul S. Probabil că tatăl vostru s-a întrebat atunci de câte ori ar mai fi fost nevoit să facă asta, să parcurgă acest ritual ciudat, ajutător, dar totodată străin, de a mă aştepta să apar din spatele uşilor de sticlă. Însă am avut noroc a doua oară, ceea ce înseamnă noroc chior de-a dreptul. Ţi se spune cam fără niciun tact că chestia aia îngheţată şi conservată pur şi simplu nu e la fel de fiabilă precum cea proaspătă. Însă eu n-a trebuit să merg decât de două ori – mi-am şi spus adesea: de două ori pentru voi doi, dar bineînţeles că nu aşa merg lucrurile.

În luna octombrie a acelui an, am aflat că rămăsesem însărcinată. Însă, înainte de asta, Otis a luat-o pe panta declinului său lent şi definitiv. Poate că nu-şi revenise niciodată pe de-a întregul, deşi mi se păruse că se vindeca sub îngrijirea lui Alan Fraser, iar una dintre explicaţiile (deşi era mai ales explicaţia tatălui vostru) pentru deteriorarea definitivă a stării sale a fost că, atunci când Fraser s-a mutat într-un alt cabinet, Otis a fost pur şi simplu lipsit de asistenţă veterinară adecvată. Myers, nou-venitul, nu era capabil de mai nimic, cel puţin din punctul de vedere al tatălui vostru.

Toate astea mă întristează, fireşte. Tatăl vostru chiar se înţelegea bine cu Fraser. Se lua la întrecere cu mine ca să fie el cel care îl ducea pe Otis la cabinet pentru controale şi injecţii, dar şi pentru discuţii amicale. Recunosc că, după noaptea petrecută la Gifford Park, eram de-a dreptul încântată să-l las pe tatăl vostru să preia acest rol în totalitate. Era prea puţin probabil ca Fraser (aşa îi voi spune de acum încolo) să i se destăinuie tatălui vostru. Pe de altă parte, îmi dau seama că poate a trăit cu teama permanentă ca nu cumva tatăl vostru, după ce-mi asculta destăinuirea, să-şi facă într-o bună zi apariţia la cabinet, cu sau fără Otis, şi să-i aplice o neplăcută pedeapsă meritată. Aşa că, prin iulie, şi-a luat tălpăşiţa.

Ştiu că e o concluzie cam trasă de păr, care face din mine rădăcina tuturor relelor – scorpia perfidă care a pus faţă în faţă ignoranţa unui bărbat cu bănuielile altuia. Însă asta nu era deloc poziţia mea. Nici măcar nu sunt sigură dacă mi-a păsat atât de mult. Aduceţi-vă aminte, eu îmi concentram atenţia pe eforturile de a deveni mama voastră, asta era poziţia mea. Mă lăsasem pe mâinile unei clinici de fertilitate, cu toate îndoielile pe care le poate atrage după sine o asemenea decizie.

Se prea poate ca plecarea bruscă a lui Fraser să nu fi avut nimic de-a face cu domnul şi cu doamna Hook. Cu toate că deja nu-mi părea rău să-l văd plecând. Adevărul gol-goluţ este că el îşi îndeplinise deja scopul neveterinar. Vi se pare cumva că spun o răutate? Dar eu nu făceam altceva decât să îndepărtez toate piedicile din calea naşterii voastre. Iar în ceea ce priveşte recidiva lui Otis şi deteriorarea sănătăţii lui, cred că la mijloc era ceva asemănător. Vreau să spun că Otis ştia că şi el îşi îndeplinise scopul. Nici măcar Fraser, dacă ar fi rămas la cabinet, n-ar mai fi putut să-l salveze.

Otis a înţeles, chiar dinainte să apară vreun indiciu concret, că la noi în casă se făceau pregătiri pentru sosirea altcuiva, în afară de el. Cine ştie, poate că dispariţia lui misterioasă a fost un fel de protest clarvăzător faţă de perspectiva acelor schimbări, însă nu i-a mers, ba chiar s-a întors împotriva lui. Şi-a închipuit, în timp ce torcea în mâinile lui Alan Fraser, că totul ar fi putut să fie ca înainte, că ne învăţaserăm lecţia. Pe urmă, poate când am plecat la Veneţia şi l-am dus din nou în Carshalton, şi-a dat seama că se înşelase.

N-aveţi decât să spuneţi că sunt neştiinţifică, însă există o logică felină. Tatăl vostru n-a fost niciodată de acord cu această teorie, ba chiar s-a arătat cam deranjat de excentricitatea ideii. Cum să ştie Otis că era dat la o parte? În orice caz, starea lui Otis s-a înrăutăţit treptat. Dacă exista vreo explicaţie ştiinţifică, Myers n-a putut s-o găsească şi nici să facă rost de un antidot, deşi şi-a dat silinţa. Spre deosebire de tatăl vostru, eu nu cred că Myers era un veterinar atât de prost, chiar dacă îi lipsea acea apropiere de pacient. Poate că mi-am creat eu o anumită bunăvoinţă faţă de veterinari. Otis nu mai era un motan tânăr. De când îl căpătaserăm, ca pe un soi de orfan, niciodată nu ştiuserăm precis ce vârstă avea. În orice caz, se pare că pisicile, în ciuda celor nouă vieţi ale lor, uneori se sting pur şi simplu.

Însă purul adevăr este că, între timp, se întâmpla ceva minunat. Otis se împuţina în vreme ce eu mă rotunjeam din ce în ce mai mult.

În ultima etapă a sarcinii mele, adică prin primăvara anului 1979, era deja limpede că Otis nu mai avea nicio scăpare: era doar o chestiune de timp. Însă eu nu puteam împărtăşi amărăciunea tatălui vostru sau faptul că era dispus să sufere, din nou, de pe urma unei pisici. Aşa cum nu înţelegeam, deşi eram însărcinată şi plină de înclinaţii materne, nici dăruirea remarcabilă cu care îl îngrijea pe Otis, cu blândeţe şi răbdare, în timpul ultimelor sale momente de slăbiciune.

Dacă cineva ar fi putut să-l mai salveze pe Otis, eu cred că tatăl vostru ar fi fost acela. Eu mă aflam înăuntrul unei bule de insensibilitate şi fericire, cam ca şi voi. Eram în luna a opta când, la începutul lui mai, Otis a murit. O să vi se pară o cruzime din partea mea, dar i-am acceptat moartea fără să plâng deloc, fără să-l jelesc, tocmai eu, care cândva mă simţisem cumplit doar pentru că dispăruse de acasă, eu care izbucnisem în lacrimi numai pentru că trebuia să-l las la un adăpost. N-am putut să-i plâng moartea.

Acum când mă gândesc la el, ochii mi se umplu de lacrimi. Acum mi-l pot închipui, de parcă ar mai fi încă pe aici, cu blana udă leoarcă de la ploaia de afară. Inima îmi tresaltă când îmi amintesc de tresăltarea aceea uşoară din patul nostru. Dar când a murit, n-am avut lacrimi pentru el. Eram plină de voi. Cum aş fi putut să plâng? Mi se părea un preţ chiar prea mic pe care trebuise să-l plătim sorţii. O pisică.

Tatăl vostru a fost cel care a plâns, iar voi îl ştiţi în stare de asta. Nu sunt atât de sigură că, atunci când a vărsat lacrimile acelea la înmormântarea tatălui său, nu şi-a adus cumva aminte de o altă ceremonie la care el însuşi se ocupase de înhumare. Lacrimile se pot ivi şi aşa.

Vă va ajuta în vreun fel, mâine, să vi-l închipuiţi pe tatăl vostru plângând după o pisică?

A săpat o groapă încăpătoare sub liliac. Din câte se pare, vă mai amintiţi şi voi de liliacul acela din Davenport Road sau cel puţin tu, Nick, îţi mai aminteşti. Era un mormânt făcut pe dimensiunile unei pisici. Tatăl vostru şi-a dat toată osteneala să-l facă, a trudit cu multă grijă la el, o misiune de o singură zi. S-a asigurat că groapa era destul de adâncă încât osemintele lui Otis să nu fie deranjate vreodată. Pentru o vreme, în timp ce săpa, mi-am spus că dispoziţia lui era doar practică şi muncitorească: demonstra cum poţi scăpa de o pisică în mod eficient. Mi-am adus aminte de melcii lui.

Până şi tatăl vostru îşi dădea seama, chiar dacă nu voia să accepte asta drept o explicaţie, că exista un schimb la mijloc: o moarte pentru o naştere. Era luna mai, vremea era călduţă, pământul era afânat, grădiniţa noastră era invadată de flori. Pe de altă parte, tatăl vostru era cel care, exact cu un an în urmă, pornea în acele căutări nesăbuite, la revărsatul zorilor de primăvară, temându-se pe atunci că Otis putea fi deja mort.

Poate că nu există o formă mai bună de a consuma şi abate sentimentele (poate că astfel ne-a fost dat) decât să sapi, să ataci pământul cu o lopată. Liliacul era în floare şi părea evident că acela e locul cel mai potrivit. Fireşte că în starea mea nici nu se punea problema să-l ajut pe tatăl vostru la săpat, dar am rămas alături de el după ce l-a adus pe Otis în braţe, învelit într-un fel de pânză de sac, purtându-l cu grijă, de parcă ar mai fi fost încă în viaţă, şi aşezându-l la locul lui. A aruncat pământ cu lopata deasupra şi l-a netezit cu lovituri hotărâte. De-abia atunci, când nu-i mai rămăsese altceva de făcut decât să spună: „Rămas-bun, Otis”, s-a proptit în lopată şi a început să plângă.

Tatăl vostru, care e de formaţie un om al ştiinţei şi care a dovedit, în ultimii ani, că are o minte foarte ageră când vine vorba de afaceri, ei bine, tatăl vostru e un bărbat sentimental. Când ne-am întors pe jos după prânzul în parcul St. James, înainte să se urce în taxi, mai că mă aşteptam să mă strângă în braţe ca pe un soldat care pleacă pe front. Poate că şi mâine se va pune pe plâns şi se va arăta foarte sentimental de-a dreptul. Însă poate că va alege rigoarea ştiinţifică. Poate că va încerca o abordare practică, de afaceri. Tatăl meu a fost dintotdeauna un om slab, un bleg nevoie mare – cel puţin în faţa mea, dar a fost şi un judecător inflexibil. Poate că în niciunul dintre noi nu zace o singură fiinţă, iar în viaţă există anumite momente care ne pregătesc pentru metamorfoză. De mâine, veţi începe o nouă viaţă şi veţi fi nevoiţi să alegeţi între taţii voştri, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Voi va trebui să daţi verdictul şi să decideţi cine este acel bărbat.

Nu pe mine mă veţi judeca mâine, însă, în orice caz, acum vă ofer depoziţia mea anticipată. Dar cum m-aţi judeca pe mine? Ca pe o scorpie, la urma urmei, ca pe o urmaşă a mamei mele, Fiona Mckay cea scumpă la vedere? Cred că dacă tatăl vostru ar fi ştiut adevărul, dacă ar fi avut înaintea ochilor toate datele comportamentului meu, cu întorsăturile şi schimbările de dispoziţie din acel an crucial dinainte să vă naşteţi voi, în cele din urmă probabil că ar fi dat din umeri cu stoicism şi ar fi zis că nu erau de vină decât procesele biologice care puseseră stăpânire pe mine, că nu era decât clasicul şi veşnicul instinct matern, la fel de subtil ca întotdeauna, căruia îi căzusem pradă. Ce scuză bună.

Însă, în orice caz, ştiu că ar mai spune şi asta: Nu-i aşa că avem doi copii frumoşi?

Am hotărât să nu punem nicio placă comemorativă, nicio piatră funerară pe măsura unei pisici. Să rămână doar liliacul. Poate că în minţile noastre răsuna inevitabila muzică funerară, absurdă ca şi vuietul valurilor în Herne Hill: „Şezând pe debarcaderul din golf…”

Pe mormântul lui am sădit lăcrimioare şi zambile. Ne spuneam deja, probabil, că voi nu trebuia să aflaţi niciodată. Otis făcea parte, categoric, dintr-o lume dinaintea voastră. Însă s-ar părea că tu, Nick, ai ghicit adevărul. În orice caz, îmi dau seama că, la modul cel mai simplu şi incontestabil, voi vă aflaţi acolo, amândoi eraţi deja acolo atunci când l-am îngropat pe Otis. Eraţi înăuntrul meu. N-aveaţi cum să vedeţi nimic, însă aţi fost fără doar şi poate prezenţi şi martori la înmormântarea lui Otis.

Amândoi. Iar acesta a fost pur şi simplu cel mai minunat şi mai măreţ lucru dintre toate, care mă făcuse insensibilă la tristeţe şi la lacrimi, aşa cum avea să-l facă şi pe tatăl vostru să uite, destul de repede, mâhnirea pricinuită de moartea lui Otis – după cum se spune, chiar dacă nu eram prea pregătită să pun zicala asta la încercare, o mamă uită pe dată durerile facerii, imediat ce a născut.

Dacă noi ne-am îndoit vreodată de ceea ce am făcut – adică de ceea ce am făcut eu, cu încuviinţarea şi cooperarea tatălui vostru – dacă am pus la îndoială vreodată, chiar şi după ce nu mai aveam cum să dăm înapoi, ciudata cale ocolită pe care am ales-o, atunci nu cumva natura, în cele din urmă, ne-a răsplătit cu aprobarea ei, absolvindu-ne şi felicitându-ne? Natura, dar şi ştiinţa. Inclusiv acea minunată ştiinţă, aflată încă la început pe atunci, a ultrasonografiei, care ne-a permis să vă vedem înainte să vă naşteţi, ba chiar înainte de înmormântarea lui Otis la rădăcina trunchiului de liliac.

Şi chiar dacă n-am fi avut niciun fel de îndoieli, tot ar mai fi existat nişte urmări stânjenitoare. Să zicem că totul ar fi decurs bine şi că da, am fi căpătat un copil. Apoi să zicem că am mai fi vrut încă unul. Ce anume ar fi trebuit să facem atunci? Să ne ducem înapoi şi să-l cerem tot pe „Domnul S”, să-i cerem să ne mai facă o dată favoarea? Însă n-am mai avut niciodată nevoie de un răspuns la întrebarea asta delicată, iar toate îndoielile, dilemele şi remuşcările au fost risipite. Într-o zi de noiembrie, ne-am uitat amândoi la un ecran magic, ciudat şi neclar, pe care se vedeau două pete micuţe care pulsau.

Iertaţi-mă, dar imaginea aceea mi-a rămas încremenită în minte: doi creveţi micuţi, plutind pe apă. Un întreg complet şi încântător, adus într-o singură porţie: după cum s-a dovedit, un băiat şi o fată. Un nucleu familial. Gemeni.

27

Gemeni, născuţi în zodia Gemenilor, pe zece iunie 1979. Născuţi, după cum v-am spus şi vouă, pe la ora două noaptea, fără niciun fel de intervenţie frauduloasă. N-am fi putut include niciodată asemenea elemente în lista de cerinţe adresată clinicii, dar asta am căpătat. Şi ce cuvinţel extraordinar, reclădindu-ne din temelii universul, părea să fie acesta: doi.

Oare cum se simţise tatăl vostru, cu luni în urmă, când s-a uitat cu mine la ecranul acela fluctuant? De două ori exclus, de două ori dat la o parte? E important să ştiţi şi voi asta, căci e extrem de relevant pentru ziua de mâine. Eu mă aflam acolo (trebuia să mă aflu acolo) ca să mă uit la voi pentru prima oară, dar m-am uitat şi la tatăl vostru. Iar ceea ce am văzut, pentru prima oară, era că deveniserăţi foarte reali pentru el. Indiferent la ce s-o fi aşteptat, indiferent ce reacţii şi-o fi pregătit chiar, din acel moment a rămas vrăjit de voi, la fel de vrăjit ca şi mine. La modul cel mai simplu, l-am văzut pe tatăl vostru topindu-se, îndrăgostindu-se încă o dată – iertaţi-mă c-o spun aşa, dar cred că eram în măsură să recunosc scena. Aproape că-i puteam urmări firul gândurilor. Nu erau ai lui? Chiar aşa? Erau, cu siguranţă, ai mei, însă nu asta conta. Eraţi ai noştri, ai noştri.

Pe burta mea se afla un dispozitiv ciudat şi cam rece (dar slavă Domnului că exista!), iar eu încercam să rămân cât mai nemişcată cu putinţă, însă mă întrebam dacă valul de emoţii care mă copleşea şi care, cine ştie, poate că vă copleşea şi pe voi, nu cumva făcea ca ecranul acela micuţ să fluctueze şi să vibreze – poate că, de fapt, vreau să spun „să danseze” – mult mai tare.

În maşină, la întoarcere, eram de-a dreptul îngrijorată că poate tatălui vostru nu-i stătea capul la drumul din faţa lui.

— Mikey, s-a făcut verde la semafor.

Într-adevăr, niciodată nu ne închipuiserăm, în toate ipotezele şi presupunerile noastre, că aţi putea fi doi, dacă pot s-o spun aşa. Ce anume ne-o fi scăpat din vedere? În toate socotelile noastre, oricât de absurd ar părea, folosiserăm doar aritmetica de bază, nu trecuserăm niciodată de acea simplă adunare cu unu. Dar în aceşti şaisprezece ani, oricât de mulţi vor mai urma, am trăit într-un sistem binar. Şi ce echilibru ciudat: o familie cu două perechi. Dintotdeauna a existat această legătură şi această diferenţă între noi. Sinceră să fiu, nu ştiu cum o să vă influenţeze asta mâine. Să zicem că am fi avut doar un copil căruia ar fi trebuit să-i spunem adevărul mâine. Bietul de el! Sau să zicem că aţi fi fost doi, însă cu diferenţa de vârstă normală între voi. Cum s-ar fi răsfrânt asta asupra hotărârii noastre de a vă spune adevărul la împlinirea vârstei de şaisprezece ani?

Voi o să staţi pe canapea, unul lângă altul. Vă veţi avea unul pe celălalt.

Iar în ceea ce priveşte calitatea voastră de gemeni, în sine: mă plec în faţa ei. N-am pretenţia s-o înţeleg, chiar dacă sunt mama voastră. Ştiţi deja foarte bine că părinţii voştri, celălalt cuplu din casă, au fost singuri la părinţi, ceea ce a însemnat o cale complet diferită în viaţă şi nişte principii fundamentale complet diferite. Când am aflat că eraţi doi, nu ne bazam decât pe un talmeş-balmeş de păreri necultivate. Acum ştim ceva mai mult. Dar după aceşti şaisprezece ani în care am fost mamă de gemeni şi v-am observat poate mai atent decât o face o mamă obişnuită, nu pot zice că am depăşit concluzia că numai gemenii înşişi ştiu cum vine asta.

Se spune că sunteţi o specie aparte, cu un folclor separat. Nu sunteţi ca noi ceilalţi nici în raporturile voastre cu lumea şi nici în relaţiile dintre voi. Vi se pare că astea-s numai prostii sentimentale? Cu siguranţă că se formează o înţelegere specială încă din timpul acelei duble izolări în uter. Cel puţin nu e ca experienţa noastră banală, când în pântece nu e loc decât pentru o singură persoană şi intrarea noastră pe scenă este ca o reprezentaţie de ţipete cu un singur solist: Eu! Eu! Eu!

Se spune că sunteţi mai puţin egoişti, că aţi învăţat să împărţiţi totul. Se mai spune totuşi că sunteţi exact contrariul, adică de două ori mai egoişti. Oricare dintre voi ar fi în stare să facă orice pentru celălalt, în lupta eternă cu cei care nu sunt gemeni. Sau, pe de altă parte, în spatele zâmbetelor voastre reciproce (deşi mie nu mi s-a părut niciodată că zâmbiţi la fel), vă războiţi, de fapt, între voi: o rivalitate frăţească nemăsurată.

V-am văzut trecând, rând pe rând, prin aproape toate versiunile şi interpretările îngemănării, v-am văzut întărindu-i importanţa sau minimalizându-i-o, jucându-vă pur şi simplu cu ea. Şi vai, cât de bine ştiţi să vă jucaţi rolurile! Însă adevărul pe care cu siguranţă că îl ştiţi şi voi este că aţi fost dovada vie a principiului armoniei. Acum vă smuciţi din această îngemănare, de parcă aţi şti că viaţa, pentru voi, este legată de arta dificilă a separării, însă în adâncul vostru există încă acea dulce coeziune, acel lipici cu care aţi venit pe lume. Oare ziua de mâine vă va face să vă apropiaţi din nou? Vă va înlănţui la loc? Vă va deruta? Vă va pune piedici?

Nick şi Kate – două sunete micuţe în echilibru acustic. Ne-a plăcut sonoritatea lor, care rămâne valabilă şi în varianta neprescurtată: Nicholas şi Katherine. În afară de minunata imagine fluctuantă de pe ecranul ecografului, întotdeauna am avut în minte imaginea unui scrânciob. Nick-şi-Kate, Nick-şi-Kate, două monosilabe legănându-se pe un scrânciob, în sus şi-n jos. Leagănul poate fi locul unei confruntări îndârjite, în care unul îl poate chinui îngrozitor pe celălalt. Sau poate fi un instrument de desfătare pendulantă. Aşa a şi fost în general, cu excepţia vreunei agitaţii ritmice din când în când: o desfătare pendulantă, atât pentru voi înşivă, cât şi pentru noi, spectatorii voştri aproape geloşi.

Căci ce-am făcut noi ca să vă merităm? De fapt, am ştiut dintotdeauna exact ceea ce am făcut sau, în cazul lui Mike, ceea ce n-am făcut. Să fi fost oare, într-un mod ciudat, tocmai din cauza asta? Sau să fi fost la mijloc faptul că sunteţi băiat şi fată? Oare numai perechile de băieţi gemeni sau fete gemene dau bătăi de cap? Însă un băiat şi o fată născuţi împreună sunt ca un exemplu perfect de relaţie deja aranjată de către noi, peţitorii voştri. Ba chiar mi-aţi şi spus pe vremuri, iar acum n-aveţi decât să contestaţi asta, că voiaţi să vă căsătoriţi. Aşadar, şi la capitolul ăsta călcaţi pe urmele părinţilor voştri. Un scrânciob pentru patru persoane – băiat-fată, băiat-fată – care a pendulat şi ne-a tot legănat vreme de şaisprezece ani.

Iar acea mică discrepanţă dintre voi părea menită doar să vă sporească echilibrul. Până şi în cazul gemenilor există priorităţi – unul dintre voi a trebuit să se nască primul. Iar aceea ai fost tu, Kate, luându-i-o cu puţin înainte fratelui tău. Noi patru ştim lucrul ăsta, care oricum e întipărit pe voi: tu, Kate, ai avut mereu un mic avans, ai fost mereu în frunte. Însă eu n-am văzut în asta semnul unei competiţii între voi, ci chiar contrariul, de fapt.

E absurd, dar deşi am făcut tot ce mi-a stat în puteri (fiţi încredinţaţi de asta) ca să se înfăptuiască acel lucru remarcabil, uneori îmi imaginez naşterea voastră ca şi când eu n-aş fi avut nimic de-a face cu asta. Ca şi când ar fi fost numai efortul vostru comun. Ca şi când v-aţi fi aflat împreună într-o ascunzătoare, aşteptând un prilej să scăpaţi de acolo, ca doi viitori fugari, iar tu, Kate, ai fost cea care a avut curajul să scoată prima capul şi să vadă dacă drumul era liber şi fără primejdii.

Iar primul lucru pe care l-ai făcut n-a fost să te arunci înainte cu repeziciune şi curaj, ci să te dai înapoi şi să întinzi mâna: Hai, Nick. E totul în regulă. Hai, să mergem!

La ora două noaptea, înainte să mijească zorii, cu şaisprezece ani în urmă. N-am de unde să ştiu dacă ploua şi atunci, căci vremea era ultimul lucru care mă interesa.

L-ai ajutat pe fratele tău să vină pe lume, Kate. Nu acesta-i adevărul? Iar asta a însemnat ceva ce eu n-aş fi putut să prevăd niciodată şi care a tulburat uneori legănarea fericită a scrânciobului, cu toate că a contribuit, în mod ciudat, la echilibrul său. Cred că între noi ne permitem s-o recunoaştem, chiar dacă n-am spus-o niciodată cu voce tare, nu-i aşa? Că noi două suntem mame rivale, cel puţin în privinţa lui Nick. Dacă voi aveţi doi taţi rivali – care vă vor fi prezentaţi mâine, ca să zic aşa – Nick a avut dintotdeauna două mame rivale.

Cred că acea cută micuţă se afla pe fruntea lui încă de la naştere, tu ce zici, Kate? Ajută-mă! Aşteaptă-mă! Dar cum chipurile voastre erau un conglomerat de cute şi de zbârcituri în acel moment, n-am cum să fiu sigură. Doi creveţi micuţi? Două găluşte micuţe şi livide! „Încruntătura tatălui său” – aşa îi spunem, aşa am luat-o noi. Dar de ce n-am putea spune tot aşa şi despre un tată, de ce n-ar fi la fel de firesc: „Vai, dar se încruntă exact ca fiul său”?

Plămânii tăi şi-au făcut anunţată prezenţa, Nick, la şapte minute după sora ta. Cred că şi tatăl vostru gâfâia.

Ce se va întâmpla mâine? Şi, oricum, care e cea mai mare spaimă a oricărui părinte? Începe în salonul de naşteri. Să nu cumva să-i încurce cu copiii altcuiva. După ce v-am avut pe voi, ba chiar într-un mod atât de complicat, cât de frică ne era să nu vă pierdem! Acum nu mă gândesc deloc la ziua de mâine, la faptul că oricum v-am putea pierde. Fiinţele voastre micuţe şi scumpe, venite pe lume împreună. Ar fi trebuit să ne spună şi nouă cineva despre această spaimă părintească absolut normală. Însă faptul că o simţeam nu dovedea oare că eram nişte părinţi normali?

Nu se poate una (sau chiar două) fără cealaltă, nu poţi să ai ceva fără să cunoşti spaima de a-l pierde: acesta-i contractul de bază. Să nu credeţi niciun moment că această convenţie a fost cumva diminuată de celălalt contract special al nostru. Iar când veţi afla ceea ce veţi afla mâine, să nu vă îndoiţi că ar fi existat vreodată o neînţelegere între noi doi, în această privinţă. Din punctul ăsta de vedere, suntem şi noi nişte gemeni identici. Oricare dintre noi, amândoi ne-am jertfi vieţile într-o clipită dacă asta ar însemna să nu vă pierdem pe niciunul dintre voi.

Dar ştiţi deja asta, ba chiar aţi fost martori la un asemenea episod – sau pe aproape. Bineînţeles că ştiţi unde bat. Ceea ce m-a şocat şi m-a paralizat, în ziua aceea îngrozitoare pe plaja din Cornwall, adică ceea ce mi-a sporit şocul, panica, groaza, absoluta mea derută a fost stăruinţa înfricoşătoare a tatălui vostru. A urlat la mine, mi-a poruncit:

— Nu! Eu! Aşteaptă aici!

Ca şi cum, în ciuda împrejurării, ar fi văzut în asta ocazia lui favorabilă.

El era mai puternic, bineînţeles, dar eu eram o înotătoare mai bună. Ştia asta, mă văzuse la Craiginish, mă văzuse la Brighton. Pentru numele lui Dumnezeu, mă văzuse chiar şi acolo, în Cornwall. Dar s-a scufundat în apă aproape în acelaşi moment în care a slobozit acel strigăt către mine. De unde era să ştie dacă nu cumva acel curent care vă smulgea şi vă ducea tot mai departe de stâncile ţărmului n-ar fi putut să-i dea la fel de mult de furcă unui adult ca şi trupşoarelor voastre de numai nouă anişori?

Curentul măcar l-a împins către voi destul de repede. Către amândoi. Pentru a doua oară în viaţa mea, acordasem deja dualităţii voastre o atenţie copleşitoare şi de neşters. Mă refer la faptul că vă îndepărta de ţărm o forţă căreia niciunul dintre voi doi nu-i putea opune rezistenţă, iar tu, Nick, chiar şi mai puţin decât sora ta. Cu toate acestea, nu vă lăsaţi separaţi unul de celălalt. Căpşoarele voastre se ridicau la suprafaţă ca două geamanduri legate între ele şi prinse într-un vârtej – o altă imagine de-a voastră care mi s-a întipărit în minte pentru totdeauna.

Mike s-a îndreptat repede către voi, aproape prea repede. Nu-i vedeam decât ceafa ivindu-se ritmic deasupra apei. Mi-a trecut prin minte atunci un gând de neconceput: că în următoarele clipe aveaţi să fiţi cu toţii pierduţi, smulşi de lângă mine, iar eu ar fi trebuit să asist la dispariţia a tot ceea ce conta pentru mine. M-am văzut stând singură pe stânca golaşă, dorindu-mi să mă transform în stâncă.

În amintirea mea, tot ce ţine de ziua aceea e ca un fel de amalgam nefast de blândeţe şi de groază. Era o zi frumoasă, foarte caldă, părea mai degrabă o zi din regiunea mediteraneeană şi nu din Cornwall. Era a treia vară pe care o petreceam în acel golfuleţ ferit şi nisipos, aşa că ne-am spus că puteam avea încredere să vă lăsăm să vă îndepărtaţi puţin mai mult. Învăţaserăţi să înotaţi cu doi ani înainte şi eraţi ca mine, pricepuţi şi siguri pe voi. Marea era albastră şi băltea leneşă, se apropia ora fluxului. De cealaltă parte a promontoriului, când am ajuns acolo, bătea o briză uşoară, iar valurile se umflau şi se spărgeau puţin mai agitate, însă nimeni n-ar fi zis despre marea aceea că era primejdioasă.

Pe plajă mai erau şi alţi oameni fericiţi. Noi doi fuseserăm să înotăm cu puţină vreme înainte şi stăteam întinşi, la uscat, cuprinşi de o toropeală plăcută. Mă străbate un fior de groază chiar şi acum, când mă gândesc că am fi putut să adormim atunci. Însă amândoi am fost scuturaţi de o panică bruscă şi simultană: unde sunt copiii? Chiar şi acum încep să tremur la gândul că am fi putut porni, mai întâi, în direcţia opusă, deşi nu pot să explic cum ne-am hotărât în ce parte s-o luăm.

Chiar în timp ce stăteam acolo, uitându-mă la voi trei, care eraţi pe punctul de a mă părăsi, mi-a trecut prin minte, într-o fracţiune de secundă, un gând ridicol şi fantasmagoric: că acela ar fi fost un loc numai bun doar ca să stai pe stânca aia călduţă, încinsă de soare, având în faţă valurile acelea de un albastru întunecat care împroşcau în aer, din când în când, o pulbere plăcută de stropi înspumaţi, privind faleza stâncoasă, cerul albastru şi întreg ţărmul estompat şi văratic şerpuind în zare. Cred că m-am văzut chiar şi pe mine, întoarsă în timp, teafără şi nevătămată: din nou fetiţă, pe plaja din Craiginish, unde nimic din toate astea nu s-ar fi putut întâmpla.

Însă am văzut ceva destul de minunat. L-am văzut pe tatăl vostru ajungând la voi şi am zărit o oarecare agitaţie în rândul vostru: sunete, cuvinte pe care nu le puteam auzi. Poate o fi urlat şi la voi. Însă am văzut că tatăl vostru evalua situaţia, nu se zbătea doar. Şi am văzut – O, Doamne, acesta a fost factorul crucial şi fundamental – că atunci când s-a întors, marea nu reprezenta o ameninţare decât pentru un copil, iar tatăl vostru îşi putea croi drum, cu trudă, împotriva curentului. Pe de altă parte, trebuia să-şi croiască drum cu tot cu voi doi.

Partea frumoasă e că v-aţi comportat, cu toţii, ca o echipă. Adică aţi luat hotărâri, aţi făcut înţelegeri între voi, deşi toate ar fi putut fi riscante, dar s-au dovedit a fi, pe rând, potrivite. Era ca şi cum aţi fi repetat totul înainte. Nu putea să vă tragă pe amândoi în acelaşi timp, ar fi fost catastrofal. A trebuit să-l ia pe Nick mai întâi, ceea ce a însemnat că tu, Kate (n-o să uit asta niciodată) a trebuit să te expui unui risc îngrozitor, de una singură. Asta m-a împiedicat să fiu prea furioasă mai târziu. Cât de curajoasă ai fost, rămânând în urmă, pe cont propriu. Îmi dădeam seama că nu prea aveai ce face decât să nu te laşi învinsă de curent, poate să încerci să înaintezi oricât de puţin. Te gândeai la distanţa pe care trebuia s-o parcurgă tatăl tău pentru a doua oară: ţi se isprăveau puterile şi trebuia să te gândeşti cum să le foloseşti sau cum să le iroseşti.

Între timp, puterile tale, Nick, pe când tatăl tău te trăgea spre mal, aproape că dispăruseră cu desăvârşire. Parcă îţi mai văd şi acum chipul, alb, sleit, alunecându-ţi spre albastrul mării. Ai reuşit cumva să te ţii strâns de umărul lui şi să dai şi tu puţin din picioare, în vreme ce el izbutea să înoate cu un singur braţ, trăgând după sine povara ta, şi totuşi să înfrângă curentul.

— Te rog, Nick, nu-mi da drumul. Şi, te rog, nu-l trage la fund pe tatăl tău.

Te-a dus până la un grup mic de stânci, unde te aşteptam eu. Arătai deja ca o încărcătură fleşcăită în timpul transportului. El se gândea la Kate. A bolborosit, pe acelaşi ton categoric:

— Ia-l de încheieturi! Repede! Trage!

Ultimul cuvânt aproape că s-a pierdut într-un gâlgâit, în timp ce apa îi intra în gură. Cu o forţă pe care nu bănuisem niciodată c-aş fi avut-o, te-am prins de amândouă mâinile şi te-am scos din apă înainte ca valul să se retragă, făcându-te de două ori mai greu. Însă cred că, şi dacă s-ar fi întâmplat aşa, te-aş fi făcut eu mai uşor, aş fi reuşit eu să te scot din apă. Oricum, ai ţâşnit spre mine ca un dop dintr-o sticlă, direct în braţele mele, iar eu am urlat la tine, cu forţa sălbatică a tatălui tău:

— Respiră, Nick! Respiră!

Nu cred că aveai nevoie să ţi se mai spună asta.

În timp ce te zbăteai să ieşi din apă, ţi-ai julit genunchiul de stâncă, iar mai târziu te-ai plâns din cale-afară. Sângele îţi şiroia pe fluierul piciorului, însă nu mai conta. Sângele era bun, ajunsese cumva să fie foarte bun. De asemenea, pe când ieşeai din apă, am băgat de seamă, cu aceeaşi ciudată intensitate a purei observaţii, că sub buza stâncii, chiar sub acea scânteietoare linie de plutire, se aflau grămezi de scoici, de cochilii încleştate, smocuri şi vârtejuri de alge marine mişcându-se încoace şi încolo, un mic univers de viaţă captivantă.

Mike se îndepărta deja înotând din nou. Când am apucat să mă uit după el, am văzut că tu, Kate, nu mai aveai aproape niciun strop de vlagă, dar reuşeai să te ţii strâns de tatăl tău, ba chiar într-un fel mai eficace decât Nick. Iar Mike a spus, mai târziu, că în timpul celui de-al doilea drum înapoi, deşi trecuseră de abia câteva clipe, care nouă ni s-au părut ca nişte ceasuri întregi, curentul chiar se domolise. Probabil că a fost doar o iluzie a nivelului fluxului la acea oră. Şi oricum nu mai conta. De data aceasta a fost un drum mai lung: şi tatăl vostru ajungea la limita puterilor. Dar a fost un moment în care am ştiut, chiar înainte să se întâmple, de parcă aş fi fost eu însămi străbătută de un fel de flux copleşitor, care scufunda un contra-curent de „ce-ar fi dacă”, de „s-ar fi putut” şi de agonie eternă, că minunata şi adorabila mea familie, incomparabila mea familie, cu toţi membrii ei nepreţuiţi, avea să-mi fie restituită. Că avea să se afle lângă mine la sfârşitul acelei zile de vară, la fel ca la începutul ei.

Pe urmă am rămas acolo, pe lespedea călduţă a stâncii neclintite, ca nişte oameni în miniatură, aflaţi în palma întinsă, uscată şi fermecată a unui uriaş. Sau, mai bine spus, am rămas acolo toţi trei. Tatăl vostru stătea încă agăţat de marginea stâncii, încă în mare, prea istovit ca să se mai caţăre pe peretele de piatră, răsuflând furios, cu antebraţele ude scoase din apă, cu capul plecat, fără să se uite la noi măcar. La ce se gândea oare?