GRAHAM SWIFT MÂINE 1

1

Presupun că voi dormiţi, îngeraşii mei. Iar tatăl vostru, spre uimirea şi alinarea mea, doarme şi el, ca un bărbat care se îndură să doarmă în ajunul execuţiei sale. Va trebui să-şi adune toate puterile mâine. Eu sunt singura trează în casa aceasta în noaptea dinaintea zilei care va schimba vieţile tuturor. Deşi acea zi a sosit deja: micile limbi luminoase de pe deşteptătorul meu (pe care nu l-am pus să sune) tocmai au trecut de ora unu noaptea. Şi nopţile sunt scurte. E aproape miezul verii anului 1995 şi a trecut o săptămână de când aţi împlinit şaisprezece ani. Printr-o împrejurare norocoasă, care a devenit cam stânjenitoare şi pe care unii nici măcar nu o vor considera o împrejurare norocoasă, v-aţi născut în zodia Gemenilor. Nu sunt o femeie deosebit de superstiţioasă. M-am măritat cu un om de ştiinţă. Însă mâine – adică azi, dar pentru moment mă mai pot amăgi încă puţin – voi ţine pumnii strânşi cerşind puţin noroc.

E linişte şi casa zace încremenită. Mike şi cu mine am anticipat această clipă, am tot vorbit despre ea şi am repetat-o în minte de atâtea ori încât, în ultima vreme, uneori parcă suna ca o uşurare: iată că a sosit şi clipa. Pe de altă parte, e monstruos ceea ce se întâmplă, e cumplit – şi nu depinde decât de noi să amânăm momentul. Însă, am zis, hai să fie după ce împlinesc ei şaisprezece ani şi să respectăm termenul cu stricteţe. Poate că voi chiar ne veţi aprecia disciplina şi tactul.

Să procedăm cu stricteţe, dar nu cu cruzime. Să le dăm o săptămână. Să-i lăsăm să se bucure de ziua lor de naştere, de ultima zi de naştere din fosta lor viaţă.

Acum dormiţi somnul profund al adolescenţilor. Aproape că îmi amintesc şi eu. Mă întreb cum veţi dormi mâine.

La şaisprezece ani sunteţi destul de mari, şaisprezece ani e o vârstă destul de potrivită. Nu mai sunteţi copii, voi înşivă aţi fi primii care să susţină asta. Şi chiar aţi putea spune că, în ultimii şaisprezece ani, vârsta de şaisprezece ani a devenit mai matură. Şaisprezece ani de acum însemnau optsprezece, în urmă cu şaisprezece ani. S-a produs o asemenea accelerare, o evoluţie a unor lucruri care pe mine mă sperie, dar pe voi nu pare să vă afecteze mai deloc. Suntem în 1995 – deja. În august voi împlini cincizeci de ani şi îmi voi fi depănat deja amintirile pe anul acesta împreună cu tatăl vostru. Ce an plin de numere mari. Vârsta de cincizeci de ani, desigur, nu mai înseamnă nimic acum, e ca patruzeci de ani odinioară. Viaţa parcă se lungeşte, devine mai elastică. Dar asta nu opreşte anii din scurgerea lor grăbită, nu şterge această senzaţie că lumea o ia la goană înainte.

Poate că voi n-o simţiţi, în somnul vostru tihnit de adolescenţi. Poate că voi chiar vreţi ca lumea să o ia la goană. Haide, haide, chiar nu se poate şi mai repede? Ceea ce vor toţi părinţii de la copiii lor e, probabil, să simtă din nou acea profundă, întinsă şi aproape nemişcată încetineală a timpului. Încă o înghiţitură din savoarea ei dulceagă, vă rog.

Dar au trecut şaisprezece ani şi şaisprezece ani înseamnă, poate, ce însemnau odată optsprezece. Dar asta nu contează. Pentru mine, în noaptea asta, sunteţi încă nişte copii mici, nişte bebeluşi, ca şi când acum nu aţi dormi în camerele voastre separate, ci împreună, aşa cum dormeaţi odinioară într-un singur leagăn, în apartamentul de pe Davenport Road. Copilaşii noştri Nick şi Kate. Iar ceea ce simt acum este pur şi simplu cel mai îngrozitor lucru: că s-ar putea să vă smulgem pentru totdeauna din copilăria voastră, aşa cum probabil aţi fost smulşi, odinioară, periculos şi prematur, din pântecele meu. Dar aţi venit pe lume fix la timp: pe zece iunie 1979. Şi, din întâmplare, chiar la ora două noaptea.

Mike va purta responsabilitatea discuţiei. Ştie, ba chiar acceptă că e de datoria lui. O va face într-o sâmbătă şi, ştiind cum sunteţi voi, se va scurge toată dimineaţa înainte să apăreţi la micul dejun, iar apoi va trebui să mâncaţi. Pe urmă, Mike o să vă spună că trebuie să vorbească cu voi. O să vă spună asta pe un ton ciudat şi grijuliu, iar voi vă veţi gândi bine dacă e cazul să-i răspundeţi obraznic. Nu, chiar acum, vă rog. Lăsaţi baltă orice planuri v-aţi fi făcut. Iar vocea lui va avea o nuanţă stranie. Vă va cere să vă aşezaţi în camera de zi. Eu voi face nişte cafea proaspătă. Voi vă veţi întreba ce dracu’ se întâmplă. Vă veţi spune că tatăl vostru se comportă ciudat. Dar, pe de altă parte, s-ar putea să fi observat asta deja, s-ar putea să o fi observat toată săptămâna. Ce-o fi cu tata? Ce-o fi cu ei amândoi?

În timp ce el vă va cere să staţi, unul lângă altul, pe canapea (am luat în calcul până şi asemenea detalii minore), veţi face o scurtă recapitulare în minte a tuturor acelor poveşti pe care prietenii de la şcoală vi le-au împărtăşit: dedesubturi ale unor poveşti adevărate, neînsemnate buletine de ştiri despre crize conjugale. Poate că v-a venit şi vouă rândul. În aer pluteşte un iz de catastrofă. Tatăl vostru e pe punctul de a vă spune (în ciuda bănuielilor voastre cele mai serioase, sper eu) că noi doi ne despărţim. În ultima vreme s-au tot petrecut o serie de lucruri. El a avut o aventură cu una dintre femeile acelea (tinere şi alese de el) de la birou. Vreo Emma sau vreo Charlotte. Doamne fereşte. Sau poate că eu am avut o aventură (Doamne fereşte, într-adevăr) cu Simon, la Walker’s, sau cu vreunul dintre respectabilii, dar insistenţii noştri clienţi. Viaţa conjugală din această casă de pe Rutherford Road nu e chiar aşa cum pare. Banii şi succesul te îndeamnă la lucruri ciudate. Şi vârsta de cincizeci de ani la fel.

Voi ţineţi pasul cu toate dedesubturile, vă puneţi la curent cu ultimele bârfe în pauzele dintre ore. Face parte din educaţia voastră: secretele vieţii din Putney.

Dar, pe de altă parte, aveţi doar şaisprezece ani. Ne mai băgaţi în seamă, câtuşi de puţin, şi pe noi? Ne observaţi oare dispoziţia sau aerul secretos? Am avut câteva certuri în ultimele săptămâni, dar voi v-aţi dat oare seama cu adevărat? Pentru că noi nu ne certăm prea des. Dar, pe de altă parte, şi voi v-aţi tot dondănit. Aţi ajuns în acel punct – să nu credeţi că n-am observat – în care coarda aceea, frânghia aceea invizibilă dintre voi doi s-a întins la maxim. A tot fost trasă şi smucită când într-o parte, când în cealaltă. Acum aveţi deja propriile voastre lumi de care să vă ocupaţi.

Şi de abia aţi terminat de dat examenele. V-aţi chinuit destul. În acest sfârşit de săptămână ar fi trebuit să vă odihniţi şi să vă reveniţi. Dacă se întâmpla să mai aveţi şi alte examene de dat, noi ne-am fi modificat planurile ca să ne încadrăm în programul vostru. Să nu le năruim şansele, să nu le stricăm concentrarea. Aţi avut destul ghinion că de ziua voastră de naştere, weekendul trecut, eraţi prinşi, obligatoriu, cu recapitulările. Şi, într-adevăr, am fost tentaţi, ne-am spus: hai să mai aşteptăm, poate, până primesc notele de la examene, hai să-i mai lăsăm să se bucure de o ultimă vară minunată.

Dar ne-am întors la hotărârea noastră fermă: doar o săptămână de tihnă. Şi cum anul acesta s-a nimerit ca ziua voastră să cadă chiar într-o sâmbătă… Iertaţi-ne, vor mai fi multe recapitulări. Într-adevăr, examenele vă pot influenţa viaţa. La fel ca şi povestea asta.

Mike va purta responsabilitatea discuţiei. Voi aduce şi eu completările mele. Şi, desigur, când va termina de vorbit, o să vă lase să-i puneţi întrebări, oricât de multe veţi vrea voi. Mai bine zis, o să vă lase să-l supuneţi unui interogatoriu. S-ar putea ca totul să decurgă conform planului, deşi nu sunt sigură care este acest „plan”, în afară de momentul ales, după atâtea discuţii. S-ar putea ca totul să decurgă ca o şedinţă care îşi atinge scopul în mod eficient şi fără piedici, dar e prea puţin probabil să semene cu vreuna dintre şedinţele de consiliu director la care participă tatăl vostru sau cu vreuna dintre întrunirile noastre pripite de la Walker’s: „Această chestiune a fost discutată în şedinţa…”

Oricum, eu cred că veţi vrea să ştiţi totul, să aflaţi toată povestea, oricât de complicată ar fi. Şi, de fapt, chiar meritaţi să ştiţi.

Tatăl vostru sforăie uşor.

Îmi aduc aminte, Kate, că mi-ai spus odată:

— Povesteşte-mi cum era înainte să mă nasc eu.

Ce cuvinte candide, rostite cu atâta uşurinţă – mi-au dat fiori. Ar fi trebuit să mă simt încântată, vrăjită, poate puţin flatată. Tu chiar aveai o idee despre vremea dinaintea apariţiei tale, un interes incipient pentru perioada aceea. Îţi dădeai seama că avea o legătură magică cu tine, chiar dacă te gândeai la ea, probabil, ca la viaţa pe o altă planetă.

Câţi ani aveai pe atunci, opt? Eram pe plaja din Cornwall, la Carrack Cove, ne-am petrecut trei veri acolo, iar aceea trebuie să fi fost a doua. Te învelisem în prosopul de plajă, acela mare de un albastru decolorat, şi te ştergeam uşor. Mi-am spus atunci, îmi aduc aminte, că prosopul nu mai era ceva în care să te pierzi şi să te înăbuşi, crescuseşi binişor deja. Şi trecuse un an întreg de când, pe aceeaşi plajă, aţi învăţat amândoi, cam pe neaşteptate, să înotaţi. Mai întâi tu, apoi Nick aproape imediat în urma ta, cu o precizie de ceasornic. Unul dintre acele prime momente unice din viaţă. Iar mie mi-a venit imediat sa va zic „doi creveţi”. De ce nu „peşti”? Sau „eroi”? Presupun că din cauza faptului că eraţi atât de rozalii şi de micuţi. Presupun că din cauza felu-lui în care vă smuceaţi şi vă zvârcoleaţi furios, dar plini de entuziasm, în apa puţin adâncă, fără să semănaţi câtuşi de puţin cu nişte peşti. Încă nu voiam să mă gândesc cum veţi înota amândoi spre larg. Creveţi.

Ai observat cumva privirea stranie din ochii mei? O întrebare absolut nevinovată, dar care avea ceva ciudat în ea. Mi-ai spus „înainte să mă nasc eu”, nu „noi”. Nick era încă pe malul apei, cu Mike. S-a făcut mult mai înalt decât Mike acum, iar Mike a fost dintotdeauna un bărbat înalt şi zvelt. Mi-ai observat cumva momentul de şovăială? Dar am zâmbit imediat după aceea, sper. Presupun că am adoptat imediat o postură gânditoare, ca de discuţie între fete, deşi păstrasem încă un ton matern. Am continuat să te şterg şi ţi-am povestit, îţi vei aminti tu, despre o altă plajă, undeva departe, în Scoţia, unde, ţi-am zis eu, tăticul tău m-a cerut în căsătorie. În mijlocul unei dune de nisip, de fapt.

Asta s-a întâmplat acum opt ani. Jumătate din viaţa ta. Pe atunci încă mai îndrăzneam să port bikini. A fost una dintre acele clipe de panică, domolită apoi – vei înţelege în curând ce vreau să spun – care de câteva ori ne-au adus, pe Mike şi pe mine, la un fel de punct de cotitură. Şi acum? Da, am avut şi noi tensiunile noastre. Dar ne-am ţinut de plan. Mâine, voi veţi hotărî cum să ne judecaţi, să ne spuneţi dacă, în aceleaşi împrejurări, aţi fi făcut la fel. Ce idee stupidă: să fi făcut şi voi la fel!

Mi-ai spus că ţi-ar fi plăcut să-l ceri în căsătorie pe Nick – să exersezi o cerere în căsătorie în faţa lui Nick. Ţi-am zis că lucrurile nu prea merg aşa şi că, oricum, cererile în căsătorie ţin de vremurile de odinioară. Şi cum ar fi, ţi-am mai zis eu, dacă Nick spune că nu vrea? Costumul meu de baie era de un cafeniu închis, iar al tău era portocaliu. Bărbaţii, ţi-am zis, sunt cei care fac cererile în căsătorie, dacă aşa ceva se mai întâmplă vreodată în zilele noastre.

Şi uneori tot ei se ocupă şi de explicaţii. Dar eu cred că voi meritaţi să auziţi povestea întreagă de la mine, mama voastră. Mike vă va spune şi el povestea lui, versiunea lui. Mă rog, nu va fi o poveste, va fi pura realitate, în comparaţie cu povestea de care aţi avut parte până acum. În acelaşi timp, va fi un soi de versiune a unei realităţi. Din ce am învăţat în aceşti şaisprezece ani, ştim cât de greu e să faci diferenţa între ce e adevărat şi ce e fals, între realitate şi fantezie. E unul dintre lucrurile asupra cărora va trebui să vă decideţi şi voi, din păcate. Oare ce versiune veţi alege?

La ora două noaptea. Fireşte, v-am spus asta. Un uşor luciu fermecător peste acele întrebări despre cum vin pe lume copiii, întrebări care sosesc negreşit, mai devreme sau mai târziu, şi care pot fi uneori (sau puteau fi uneori, „pe vremuri”) un prilej pentru o atmosferă stânjenitoare sâmbăta dimineaţa. Deşi nu a fost deloc aşa, atunci când aveaţi abia trei anişori şi aţi pus pentru prima oară întrebarea aceea nevinovată. Aţi fost absolut încântati, s-ar fi zis, să aflaţi că aţi venit amândoi din burtica mea, că odinioară aţi fost acolo împreună. Căci tocmai acesta părea să fie amănuntul – vă mai aduceţi aminte, oare? – care vă făcea să nu vă mai încăpeţi în piele de bucurie, faptul că aţi fost acolo împreună. Ba chiar atât de mult încât, deşi vă mutasem deja în primele voastre pătuţuri separate, părea să vă accentueze şi mai mult obiceiul îndărătnic de a sfârşi, totuşi, în acelaşi pat.

Într-o dimineaţă v-am găsit aşa, încercând să formaţi un singur ghem de carne strâns lipită, care se zvârcolea, ca să nu mai spun că chicotea. Şi atunci mi-aţi explicat că exersaţi, că vreţi să vedeţi, cum era „înainte să vă fi născut”. Şi vă reuşea, dacă se poate spune aşa, chiar foarte bine.

Ar fi trebuit să spun că, odinioară, nici eu nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie că eraţi amândoi acolo, înăuntrul meu.

Dar cealaltă întrebare critică – cum aţi ajuns acolo? – n-a fost pusă deloc atunci. Stadiul dinaintea stadiului de „a nu fi născut încă” se afla dincolo de înţelegerea voastră. Însă ar trebui să ştiţi că la prima întrebare a apărut şi prima noastră atitudine şovăielnică, temporară: ne-am spus că atunci când va veni şi a doua întrebare, acea primă explicaţie ne va putea îndruma, ne va servi drept probă pentru celălalt lucru pe care trebuia să vi-l spunem. Iniţial, am crezut că o să vă spunem totul deodată, în acelaşi moment.

Numai că atunci când chiar s-a întâmplat, eu am fost cea care s-a pripit să deschidă discuţia, iar tu, Kate – asta îţi vei aminti, cu siguranţă – m-ai lăsat cu gura căscată, luându-mi-o înainte.

Un alt moment de sinceritate ca între fete, asemănător cu cel despre cererile în căsătorie, şi nu cred că a fost la mult timp după aceea. Nu tatăl vostru, ci eu am fost cea care s-a aruncat dintr-odată cu capul înainte, obligându-se să dea toate explicaţiile. Deşi aş fi început cu lecţia clasică de biologie.

— Kate, sunt câteva lucruri pe care ar trebui să le ştii… despre cum vin cu adevărat pe lume bebeluşii…

Dumnezeu ştie ce m-o fi îndemnat să fac asta. Vreo scurtă privire din ochii tăi, poate, pe care am luat-o drept provocare? Sau doar viteza cu care creşteaţi amândoi? Despre ce vorbiserăm oare înainte? Iar tu ai fi putut să mă laşi să mă împleticesc mai departe, chiar să mă rostogolesc, ţinându-te încă strâns, într-o prăpastie despre care nu ştiai nimic. Şi, adevărul fie spus, îmi răsuna în cap un fel de gong: haide odată, spune-o şi gata! Dar tu mi-ai luat-o înainte.

— Te referi la ciclu şi aşa mai departe, mami? Te referi la ce trebuie să facă băieţii cu puţulicile lor? E în regulă, ştiu deja totul despre chestiile astea. Şi nu-ţi face griji, i-am spus şi lui Nick.

Oare câţi ani aveai? Păreai atât de voioasă, de bine înfiptă pe poziţia ta, încât n-am mai vrut să o risc pe a mea. Şi nici măcar astăzi nu sunt sigură dacă vreau să aflu vreodată în ce au constat acele lecţii de biologie pe care i le vei fi dat lui Nick. M-ai privit cu absolută seninătate. Ei bine, asta rezolvă problema venirii pe lume a bebeluşilor şi, pentru moment, rezolvă şi toate celelalte probleme care decurg din ea.

Poate că totul ar fi trebuit să se desfăşoare exact invers. Fericita întâmplare că eraţi atât de bine informaţi, cel puţin în aparenţă, ar fi trebuit să ne ajute pe Mike şi pe mine să ne vedem mai repede de planurile noastre. Dar adevărul este că tocmai atunci am recurs la atitudinea noastră standard: când vor avea şaisprezece ani. Desigur, eraţi prea mici atunci pentru planurile noastre. Şi, pe de altă parte, dacă problema cu venirea pe lume a copiilor era cu adevărat rezolvată şi nu mai reprezenta un fel de punct critic la care puteam ajunge în orice moment, ce nevoie mai era să ne grăbim şi să dăm de necaz?

Prea bine, sunt sigură că veţi înţelege asta: am făcut-o ca să ne protejăm atât pe noi cât şi pe voi, să prelungim atât perioada noastră de huzur cât şi pe a voastră. Veţi reuşi oare să ne înţelegeţi? Ne veţi condamna oare – o problemă neînsemnată, poate – pentru că am amânat totul atât de mult? Sau veţi pricepe, la vârsta matură de şaisprezece ani, că momentul potrivit n-ar fi venit niciodată şi că oricum e poate doar ceva teoretic? Cel puţin ne vom fi ţinut cu adevărat, cu stricteţe, de data pe care am fixat-o noi înşine.

Afară aud ploaia care tocmai începe să cadă, lovindu-se uşor de frunze. Dintr-un motiv prostesc, am verificat prognoza meteo înainte să mergem la culcare, de parcă am fi plănuit vreo călătorie importantă. Însă nu vom pleca nicăieri, iar ultimul lucru care mai contează acum este vremea. Dar au anunţat ploaie, ploaie neîntreruptă şi stăruitoare, din zori până după-amiază târziu. Ei bine, a început mai devreme. O ploaie ropotitoare de vară. Nu pot spune că-mi pare rău. E o vreme numai bună pentru a rămâne în casă. Nu pot spune că-mi pare rău că mâine vălul ploii va înconjura casa asta şi o va izola ca o perdea sau ca un cordon de siguranţă.

Ce altceva pot face decât să vă povestesc cum a fost? Ce altceva pot face decât să vă spun versiunea mamei voastre despre vremea dinainte să vă naşteţi voi? Aveţi şaisprezece ani şi e târziu în noapte, dar iată o poveste de culcare.