2
L-am cunoscut pe tatăl
vostru când aveam douăzeci de ani şi el douăzeci şi unu, la Brighton, în 1966,
pe când eram amândoi studenţi la Universitatea Sussex. Când spun „cunoscut”
vreau să zic, de fapt, că „m-am culcat cu el”, deşi nu a fost vorba despre prea
mult somn în noaptea aceea. Ar trebui să fiu sinceră de la bun început, dacă am
de gând să continui la fel. Îl cunoscusem deja, îl cunoscusem doar, iar când
l-am cunoscut mai îndeaproape, el deja le cunoscuse îndeaproape sau destul de
îndeaproape şi pe cele două colege de apartament ale mele, Linda Page şi Judy
Morrison.
Despre tatăl vostru
vorbesc, despre bărbatul acesta care doarme buştean lângă mine acum. Cam aşa
stăteau lucrurile în 1966. N-ar fi putut să fie la fel în 1956, dar puteau fi
astfel zece ani mai târziu, mai ales la o universitate nouă precum Sussex.
Probabil că lucrurile nu erau aşa tot timpul, dar, cel puţin pentru tatăl
vostru şi pentru mine, aşa era în acele prime luni ale anului 1966. De fiecare
dată când ne referim la anii ’60, voi amândoi începeţi să căscaţi sau vă
sticlesc ochii de parcă lucrurile ar fi mult mai libere şi mai lipsite de
inhibiţii acum. Însă eu nu sunt prea sigură că situaţia este într-adevăr aşa.
Pentru ce sunteţi pregătiţi voi, de fapt, dragii mei, la înaintata vârstă de
şaisprezece ani? Ia spuneţi-mi şi mie. Noi cel puţin aveam parte de o epocă
nouă, una „eliberată”, cum o numeam uneori. Şi nici nu era atât de amatoricesc
totul, ori atât de lipsit de orice scop. Tatăl vostru se cam culca cu cine se
nimerea. S-a culcat cu Linda şi (se prea poate) cu Judy în succesiune imediată,
iar apoi s-a culcat cu mine. După care nu s-a mai culcat niciodată cu
altcineva. Acum se culcă doar cu mine. Iar acestea sunt nişte lucruri simple şi
fundamentale care nu mi-au trezit niciodată îndoieli şi sper, cel puţin în
această privinţă, că nici voi nu v-aţi îndoit vreodată. Iar toate acestea se
adaugă la ceva ce sper că va conta destul de mult atunci când tatăl vostru vă
va vorbi mâine-dimineaţă.
La Universitatea Sussex
aveam un doctor cu un nume potrivit pentru acele împrejurări: doctorul Pope[1].
Din când în când făceam coada obişnuită împreună cu alte fete, ca să îmi iau
dispensa. Îmi aduc aminte de o altă coadă, la care am stat cu mai puţină
nerăbdare, pe când eram mică, pentru vaccinul împotriva poliomielitei. Ceea ce
făcea ca acea epocă să fie atât de nouă, de diferită de cele anterioare, era o
mică pilulă: o dată pe zi timp de douăzeci şi una de zile, urmate de o
întrerupere de o săptămână. Un strop de ştiinţă, un strop de magie socială. Se
numea epoca toleranţei, dar oare pilula producea epoca sau epoca făcea pilula?
Probabil că preocuparea pentru sex a existat dintotdeauna, iar părinţii noştri
ştiau şi ei cum să se descurce. Însă mai existase oare înainte o asemenea
pripă, o asemenea abundenţă de sex, de parcă tocmai ar fi fost descoperit pentru
noi anume, precum aurul din Klondike[2],
în South Downs[3]? Bineînţeles, nu fusese
descoperit tocmai atunci. Dar şi noi eram copii ai timpului nostru, aşa cum voi
sunteţi copii ai timpului vostru. Deşi poate că înţelegem de abia mai târziu
cărei epoci îi aparţinem mai exact.
Doctorul Pope era unul
dintre acei medici tineri, un proaspăt absolvent, de abia ieşit de pe băncile
şcolii, care era mai mult decât fericit, cred eu, să aibă parte de un asemenea
aflux de paciente în general sănătoase şi nu cu mult mai tinere decât el. Parcă
îi mai văd încă, în faţa ochilor, chipul lui deloc papal, ba chiar imitând
aproape batjocoritor feţele preoţeşti. Părul de culoare închisă, ochii
întunecaţi, un gust aparte pentru cravate viu colorate, deloc obişnuite la un
medic. Jumătate dintre fetele care mergeau la cabinetul lui se simţeau niţel
atrase de el. Doctorul Pope este acum unul dintre acele chipuri neînsemnate şi
întâmplătoare din trecut – într-o bună zi o să vi se întâmple asta şi vouă –
care îţi răsar dintr-odată în minte de ajungi să te întrebi unde sunt oamenii
aceia acum, ce fac ei în acest moment? Oare mai au încă părul acela întunecat?
Deşi ţi se poate întâmpla la fel, aceeaşi apariţie ca din senin, şi cu oameni
care nu pot fi numiţi deloc întâmplători.
Tatăl vostru se culca cu
cine se nimerea şi, mulţumită doctorului Pope, la fel făceam şi eu. Hai să nu
fim foarte precişi în privinţa aceasta, cine o făcea mai mult, dar să lăsăm
avantajul de partea tatălui vostru. Eu eram mai mică, chiar dacă numai cu şase
luni. Şi, de dragul onestităţii fie spus, tatăl vostru, înainte să mă cunoască
pe mine şi chiar în acele vremuri binecuvântate ale pilulei, nu mergea nicăieri
fără o rezervă tradiţională: un pachet de trei prezervative. Puteţi zice că
aceasta e o informaţie care nu vă priveşte pe voi în special. I-am spus:
— N-o să ai nevoie
de astea.
Dar tatăl vostru fusese
dintotdeauna foarte precaut.
Cum o fi pentru voi nu
ştiu. În această perioadă de la mijlocul anilor ’90, când vârsta de şaisprezece
ani înseamnă, de fapt, optsprezece şi când, din câte îmi pot da eu seama, ceea
ce odinioară se petrecea la facultate se petrece acum în timpul liceului, s-ar
zice că ar trebui să fiţi cel puţin începători. Cu toate informaţiile alea
căpătate destul de devreme şi cu care păreaţi atât de bucuroşi să vă făliţi
odinioară. Cum vin pe lume copiii? Toate informaţiile astea pluteau în aerul pe
care îl respiraţi, în acea vorbărie obişnuită (în aparenţă) a copiilor mici şi
nu necesită vreo lămurire specială.
Însă, pe de altă parte,
cu tot ce vă înconjoară zilele acestea, zecile de eleve însărcinate (da, Kate,
îmi fac griji), cred că uneori apare o reacţie contrară nefirească. De ce să te
arunci după ceva ce este atât de limpede la îndemână? Un soi de extenuare după
sex înainte să înceapă totul, un soi de puritate sau doar o cumpătare încăpăţânată.
Abstinenţa este noua eliberare: oare astfel se întoarce roata acum? Uneori,
atunci când ne referim la acei atât de minunaţi ani ’60, care pe voi vă fac să
căscaţi, nu e numai ca să vă arătaţi făţiş plictiseala. Uneori, în ochii voştri
se întrezăreşte o urmă ştearsă de neîncredere sau enervare, ca şi când aţi vrea
să spuneţi: Nţ, nţ! Ca şi când aţi fi pe punctul de a ne spune, cam pe ultima
sută de metri, probabil: „Hai, maturizaţi-vă odată!”.
Între noi există o
distanţă de câţiva ani buni, după cum presupun că v-aţi dat seama şi singuri.
Voi aveţi şaisprezece ani, tatăl vostru are cincizeci. Dar aceasta e o altă
problemă care a devenit destul de anostă în vremurile de-acum. Treizeci,
treizeci şi cinci: această vârstă nu mai e un capăt de lume pentru nicio
femeie. Mike spune – sunteţi deja obişnuiţi cu tonul lui ironic şi uşor
profesoral, deşi sunt sigură că nu va adopta acest ton când va vorbi cu voi
mâine – că totul se schimbă, că nu mai există acea presiune a efemerităţii, că
vom ajunge cu toţii, în curând, să trăim până la o sută de ani şi să procreăm
la vârsta de cincizeci de ani. Mă rog.
— Toate celelalte
lucruri rămânând la fel, adaugă el. Dacă nu apare, între timp, zice el, vreun
sistem cu totul şi cu totul nou.
Deci şi un ton uşor
profetic. Oricum, după cum ştim cu toţii, pe vremuri oamenii se puteau considera
norocoşi dacă ajungeau la patruzeci de ani, iar pe atunci existau mirese de
paisprezece ani (dacă nu chiar de opt ani, Kate).
Ştiu şi eu… Lumea nu mi
se pare mai potolită şi mai stabilă, are acest fel al său de a se precipita
dintr-odată. Nu ştiu cum vi s-o părea vouă. Dar ceea ce ştiu cu siguranţă e că
la şaisprezece ani sunteţi încă virgini amândoi. N-am nicio dovadă şi n-am nici
confirmările voastre directe, e doar pură intuiţie. Şi nici nu cred că asta are
ceva de-a face cu lumea din jurul vostru şi cu faptul că acum aveţi mai mult
timp la dispoziţie şi puteţi lua totul cu calm şi nepăsare. Are însă de-a face
cu voi, cu ceea ce sunteţi: Nick şi Kate, cu acea frânghie invizibilă întinsă
între voi doi, uneori încâlcindu-se dureros. Mici frecuşuri şi izbucniri, la
care nu au ajutat deloc recentele simptome de tensiune între părinţii voştri.
Din când în când, se mai trânteşte câte o uşă.
Nu ştiu cum vă va afecta
discuţia de mâine. Vor ceda oare toate frânghiile noastre? Aveţi şaisprezece
ani, puteaţi să aveţi optsprezece ani, sunteţi oare destul de maturi şi
pregătiţi să faceţi faţă la orice? Rămâne de văzut. În acest moment, mi se pare
că sunteţi la fel de schimbători, uneori foarte maturi din senin, alteori
copilăroşi dintr-odată, capricioşi, plini de toane sau debordând de vioiciune
şi de vervă, ca toţi adolescenţii. Şi sunteţi virgini. Din afară, pare un lucru
atât de drăgălaş. Precum drăgălăşenia, văzută tot din afară, a legăturii de
neînlăturat dintre voi. Şi, slavă Domnului, pentru moment, vă aveţi unul pe
celălalt. Sunteţi virgini, aţi putea spune, şi într-un alt mod.
No comments:
Post a Comment