10
Dar să ne întoarcem la
perioada când avea douăzeci şi unu de ani şi la o altă vizită. La o zi de mai,
când am stat cu tatăl vostru în faţa uşii de la intrare de pe Napier Street nr.
7, din Ken-sington, aşteptându-l pe tatăl meu să deschidă.
Nu-l mai văzusem
niciodată pe tatăl vostru atât de speriat. Tremura ca varga în ghetele lui cu
elastic pe gleznă. De când îi spusesem, în acel moment atât de nepotrivit, că
tatăl meu era judecător la Curtea Supremă, tatăl vostru era convins că momentul
judecăţii sale se apropia. Iar în acea după-amiază de mai era pregătit pentru
a-şi primi condamnarea.
Oricât de mult aş fi
încercat eu să bagatelizez totul, n-aveam cum să-l liniştesc pe tatăl vostru: e
de mirare că reuşisem să-l aduc până în pragul acelei uşi. Magistratura Regală
nu mai condamna criminali – nu că tatăl vostru ar fi fost un criminal – şi nici
nu mai trimitea pe nimeni la spânzurătoare. Nu că, în 1966, mai ajungea cineva
la spânzurătoare. Deşi e un adevăr istoric înfiorător că, nu cu mult timp în
urmă, asta se mai întâmpla încă. Iar un adevăr chiar şi mai înfiorător, asupra
căruia nu-mi place să stărui şi nu-mi plăcea să stărui nici atunci, e că, dacă
tatăl meu ar fi ales dreptul penal, ar fi putut fi, cel puţin pentru o scurtă
perioadă la începutul carierei sale de judecător, unul dintre cei care
trimiteau nelegiuiţii la spânzurătoare. Cât de mult s-au schimbat lucrurile
faţă de vremea aceea, dinainte să vă naşteţi voi!
În orice caz, după cum
încercam eu să-l conving pe tatăl vostru, tatăl meu era o bomboană de om, un
mieluşel. Purta jachete tricotate din lână de miel de la Harrods. Nu era
Judecătorul Jeffreys[1].
Nici n-ai fi zis că era judecător. Dar niciunul dintre aceste argumente nu-l
convingea pe tatăl vostru, ba chiar îi dădeau mai multe motive să tremure. O
bomboană de om – da, bineînţeles că aşa o fi, faţă de propria lui fiică. Tatăl
vostru cunoştea deja destul de bine situaţia din familia mea: că tatăl meu era
pe punctul de a divorţa de nevasta lui năzuroasă, care lăsa în urmă acea
familie unită şi reciproc devotată, formată din tată şi fiică. Cu cât vorbeam
mai cu drag despre tatăl meu, cu atât devenea Mike mai sigur că el avea să
devină domnul Intrus, domnul Rival. Era sigur că tata avea să-l ia în zeflemea
şi să-l desconsidere.
Compătimiţi-l pe tatăl
vostru, dacă are vreun rost să compătimiţi pe cineva la modul retrospectiv, aşa
cum stătea el în faţa uşii tatălui meu. Imaginaţi-vi-l cum arăta atunci, când o
să vă uitaţi la el mâine. Chiar nu avea de ce să se teamă. Măcar de-ar fi ştiut
că adevăratul moment al judecăţii sale avea să sosească mult mai târziu în
viaţă.
Zadarnic i-am explicat că
situaţia din Kensington nu era atât de simplă precum părea. Tatăl meu nu prea
era partea nedreptăţită şi ofensată, care îşi găsea în mine singura alinare, în
timp ce pe dinăuntru dădea în clocot de ciudă. Ardea de o nerăbdare mărinimoasă
– sau prostească – ca divorţul să nu ajungă la partaj legal. Fiona era totuşi
mama singurului său copil (şi ştia cum să-i stoarcă de bani firea-i prea bună).
Plus că mai avuseseră parte şi de vremuri mai bune. Încă îmi mai aduc aminte –
noi trei în grădina din Craiginish, aşteptând prosteşte să se declanşeze obturatorul
aparatului de fotografiat (poza e în cutia aceea): Dougie, Fifi şi Paulie, după
cum ne spuneam pe atunci, de parcă am fi fost nişte căţeluşi. Mama era pornită
să obţină mult mai mult decât ar fi sfătuit-o majoritatea avocaţilor care n-ar
fi reprezentat un judecător. Avea să obţină Craiginish, pentru început. Dacă în
primăvara aceea eu n-aş fi fost prea ocupată să mă îndrăgostesc şi să mă
tăvălesc prin pat cu tatăl vostru, poate că m-aş fi certat mai înverşunat cu
bietul meu tată în această privinţă.
Pe de altă parte, mai
exista un potenţial factor distrugător, pe nume Margaret Gould, viitoarea mea
mamă vitregă, care îşi aşeza deja cuibul. Trebuia să fie foarte atent ca asta
să nu-i ofere Fionei un pretext de a scoate şi mai mult de la el. Eu deja începusem
s-o urăsc pe Margaret – intrusa aia. Deci cum să nu înţeleg strângerile de
inimă ale tatălui vostru? Deja demarasem procesul nepotrivit de proscriere a propriei
mele mame. Poate că, de fapt, pe mine ar trebui să mă judecaţi mâine.
Dintr-un anumit punct de
vedere, ar fi fost mai bine dacă tatăl meu ar fi ieşit pur şi simplu în oraş
şi, dintr-un impuls de răzbunare nechibzuită şi frapantă, ar fi „agăţat-o” pe
Margaret. Însă avea şaizeci şi şase de ani şi asta i-ar fi putut distruge
cariera de judecător. Judecătorii nu „ies în oraş” şi nu „agaţă”. Şi
judecătorii, probabil prin definiţie, ar trebui să fie corecţi cu toate părţile
şi fără niciun fel de sete de răzbunare, în orice caz, el nu era aşa. El chiar
o agăţase pe Margaret, dar o făcuse în felul lui firesc, neajutorat şi
pasiv-dar-eficient, ca un scai care i s-ar fi prins cu încăpăţânare de una
dintre jachete. O bomboană de om şi un papă-lapte, deşi n-am reuşit să-l
conving pe tatăl vostru, care se dădea de ceasul morţii în faţa uşii de la
intrare.
Uşa era de un negru
lucios, crud, reprobator, un fel de uniformă standard în Kensington, şi nici
asta nu părea să-l ajute cu nimic pe tatăl vostru. Era poziţionată în vârful
treptelor, într-un pridvor susţinut de doi stâlpi albi şi lucioşi. Pe unul
dintre ei se vedea un „7” mare şi frumos gravat.
La starea de disconfort a
tatălui vostru, trebuie s-o recunosc, se mai adăuga şi acel iz neaşteptat şi
incontestabil de bogăţie din nările lui. În Sussex îl acoperea nivelarea
generală a vieţii de student. Acum însă devenise băiatul din Orpington, la un
pas de a fi pus la locul lui de către un „Excelenţa Voastră” din Kensington. Nu
că l-ar fi deranjat, după cum mi-am dat eu seama, să aibă o „puicuţă” (nu râdeţi,
aşa se spunea pe atunci) care stătea puţin mai sus de King’s Road. Ghetele
acelea cu elastic în care tremura erau originale, în sensul că le cumpărase din
King’s Road, nu cu mult timp în urmă.
Înainte de divorţ, averea
bunicului vostru Dougie ajunsese pe culmile sale cele mai înalte, iar de atunci
au început şi jafurile. Însă, mi se pare din ce în ce mai mult că tatăl meu,
într-un mod ciudat, închidea cumva ochii în faţa lor, astfel încât nu se mai
putea vorbi despre jefuire, ci mai degrabă despre un proces treptat şi poticnit
de deposedare. Pe atunci, el avea şaizeci şi şase de ani. Avea să se mai
căsătorească de două ori încă, iar amândouă căsătoriile urmau să fie nişte
experimente ratate. Era ca şi cum tata ar fi încercat, de fapt, într-un mod
indirect şi efectiv, dar totuşi viclean, să facă drumul înapoi către vremea
când era doar un tânăr licenţiat nestingherit, un licenţiat în drept, deşi
de-acum judecător, fireşte. De orice l-ar fi despuiat, nimeni nu i-ar fi putut
lua acele robe de magistrat şi acea autoritate a funcţiei sale.
Nu doar melcii au nevoie
de cochilii, Mikey.
Însă, indiferent dacă
acele deposedări făceau sau nu făceau parte dintr-un plan bizar, trebuie să
recunosc că eu şi tatăl vostru am contribuit semnificativ la secătuirea
rezervelor. În 1970, când m-am căsătorit cu Mike, tata ne-a cumpărat pur şi
simplu o casă. Argumentul său de atunci, când eu am protestat destul de slab, a
fost că astfel îi rămânea mai puţină avere pe care să poată pune laba Margaret,
căci lucrurile se apropiau deja de acel stadiu, o explicaţie în faţa căreia
ţi-era destul de greu să te mai împotriveşti, asta lăsând la o parte argumentul
mai rudimentar cu calul de dar şi dinţii. Dar, ca mai toate pornirile
binevoitoare ale tatălui meu, această casă făcută cadou de nuntă sau, mai bine
zis, banii pentru o casă, a provocat tot soiul de certuri şi relaţii încordate.
Pe tatăl vostru, gestul
l-a stânjenit şi nu l-a făcut decât să-şi dorească, cred eu, să insiste şi mai
mult în a rămâne doctorandul lefter şi slujitorul ştiinţei abstracte. Apoi l-a
mai stânjenit şi pe tatăl lui, care, deşi Dean & Hook începuse să devină
deja o afacere prosperă şi deşi îi trimisese tatălui vostru acea ladă de
şampanie, cu siguranţă că nu îşi permitea să facă daruri care constau în case.
Trebuia să ne descurcăm şi singuri; tinerii de astăzi nu mai ştiu nimic. Ne-a
servit toată vorbăria standard. Însă cum te mai ajung din urmă asemenea
cuvinte, peste ani şi ani, dragii mei, cum îmi mai răsună în cap acum, în ceea
ce vă priveşte pe voi.
Cred că distanţa dintre
tatăl vostru şi tatăl lui s-a mărit tocmai în acea perioadă, cred că bunicul
vostru Pete era cam tulburat şi-l înţeleg. Un fiu care lucra cu melci, într-o
stare de sărăcie aproape lucie, în timp ce primea pomeni aberante de la un
judecător de la Curtea Supremă care, dacă se purta cu o asemenea slugărnicie,
înseamnă că era pur şi simplu un neghiob: mai mulţi bani decât minte. Ca să nu
mai vorbim despre nevasta lui fluşturatică.
În timpul războiului,
după cum bine ştiţi, bunicul Pete a fost pilot.
Dar slavă Domnului că
întotdeauna i-a plăcut de mine, cel puţin aşa îmi spun în sinea mea, căci
avusesem şi eu parte de momentele mele de tremurat ca varga, în Orpington.
Slavă Domnului că nu părea să-şi mustre fiul în această privinţă. La nunta
noastră, după cum s-a dovedit, a dat mâna cu tatăl meu şi s-au îmbrăţişat ca
nişte prieteni care nu se mai văzuseră de foarte multă vreme. La nunţi se poate
întâmpla şi aşa ceva. Tata îi ajungea de abia până la nas bunicului vostru
Pete, deşi era mai mare decât el cu aproape douăzeci şi cinci de ani.
Şi slavă Domnului că era
o casă din Herne Hill, o zonă obscură şi niciodată la modă. Nu ne-a făcut cadou
o căsuţă cochetă de pe una dintre străduţele unde se aflau odinioară fostele
grajduri regale din Kensington, acum transformate în locuinţe foarte bine
cotate. Dar nici nu era o bombă de prin Earl’s Court. Era într-o suburbie plină
de verdeaţă, cu preţuri rezonabile, practică şi potrivită creşterii copiilor.
Era în Dulwich, după cum ne-a zis agentul imobiliar, cu o reducere de treizeci
la sută, iar zona avea să se „ridice” în curând, deşi asta nu s-a întâmplat
niciodată. Era o casă pe care, în orice condiţii, bunicul vostru Pete ar fi
găsit-o acceptabilă, nu că el chiar ar fi avut un cuvânt de spus. Şi adevărul
este că eu am fost cea care, cu puţin ajutor din partea tatălui meu, l-am
îndrumat pe tatăl vostru şi pe mine către acea casă.
Deşi vorbesc despre ceva
de acum douăzeci şi cinci de ani, mă refer, desigur, la prima voastră casă. Aţi
petrecut acolo primii trei ani din viaţă, deşi nu v-o puteţi aminti decât
foarte vag: Davenport Road nr. 27.
Însă această casă, în care stăm acum cu toţii, este adevărata casă a
vieţii voastre, adică a vieţii voastre de până acum. Şi aţi putea spune că până
şi această casă i-o datorăm bunicului vostru Dougie. Sau mai bine zis morţii
sale. Altfel, noi n-am fi putut s-o cumpărăm şi, chiar dacă aveam nevoie de o
locuinţă mai încăpătoare, căci voi creşteaţi foarte repede, casa asta ar fi
fost un salt uriaş şi riscant, peste posibilităţile noastre, dacă lucrurile
n-ar fi început să-i meargă mai bine lui Mike. De-acum şi-a demonstrat adevărata
valoare, a făcut toţi banii şi chiar a început să arate ca un loc de popas din
care am putea porni mai departe la drum.
Dar niciodată nu s-a pus
astfel problema, în niciun caz înaintea zilei de mâine. Şi niciodată, nici
măcar la început, nu a fost pentru noi, ci pentru voi. Aveaţi trei ani când
ne-am mutat din Davenport Road, iar amintirile începuseră să se prindă de voi.
Mai aveam de aşteptat treisprezece ani sau, cel puţin, acela era planul nostru
de bătaie. Voiam să vă oferim tot ce era mai bun, să vă îngrijim cât puteam noi
mai bine. Voiam ca acei treisprezece ani de amintiri nepreţuite care ne
aşteptau să ajungă în cea mai bună cutiuţă de suveniruri. Deşi în mare parte ar
trebui să-i mulţumiţi bunicului vostru Dougie, pe care nu l-aţi cunoscut
niciodată.
Rutherford Road, în
Putney, la marginea câmpiilor din Putney Heath, acum una dintre cele mai
căutate străzi din zonă. Eu mi-am spus întotdeauna că ar fi trebuit să se
numească „Şirul de case parohiale”, căci fiecare jumătate de casă duplex cu
faţada lată arată de parcă efectiv ar suferi din cauză că se află în propria sa
insulă subrurală de mondenitate. Bunicul Dougie, care a murit la şaptezeci şi
şapte de ani, era abia puţin mai bătrân decât casa în care ne aflăm acum. V-am
spus odată, cu mulţi ani în urmă, că e o casă „edwardiană”, iar tu, Nick, mi-ai
zis, chiar de curând, că sora ta se gândea la ea ca la un Edward, ca şi cum ar
fi fost o persoană, un prieten tainic, o fiinţă. Totuşi nu sunt chiar aşa de
sigură că nu te gândeai şi tu la fel ca ea, la casa noastră Edward.
— Kate poate să fie
o mare proastă, nu-i aşa, mamă?
Ei bine, dacă ar fi fost
o persoană, dacă Edward ar fi deschis bine ochii şi urechile, v-ar fi putut
sufla amândurora câteva secrete.
Dar ceea ce m-a izbit şi
mai puternic la auzul acestei mici fantezii a voastre a fost că Edward era
numele fratelui bunicului vostru: Edward Hook, cunoscut de fapt, în general, ca
Eddie, fratele mai mare al bunicului vostru Pete, care, pentru voi, putea
însemna cel mult o piatră de mormânt în cimitirul din Birle, unde v-am dus
odată când eraţi mici. Însă poate că v-a impresionat, v-a rămas cumva în minte.
Iar Eddie deţinuse, pe vremuri, Coombe Cottage[2],
în apropiere de Birle, care, în ciuda numelui său, arăta mai degrabă ca o casă
parohială de la mijlocul perioadei victoriene.
Dar să revenim (vai,
toate casele astea!) la Napier Street, în Kensington. Să revenim la vremea când
tatăl meu avea de abia şaizeci şi şase de ani, iar tatăl vostru, care avea
douăzeci şi unu, tremura de frică pe acea verandă susţinută de coloane albe.
Bietul de el, am divagat şi l-am lăsat cam multişor să aştepte acolo.
Iar acum tata deschide
uşa neagră…
S-au înţeles de minune.
Ştiam că o să fie aşa, îi promisesem tatălui vostru că o să fie aşa, ba chiar
aş fi pariat cu el pe asta. Mike s-o fi gândit, poate, că atunci când stătea
acolo, în faţa judecătorului Campbell, era de fapt evaluat de-a fir a păr.
Nimic mai adevărat. Însă şi eu eram analizată; am surprins ocheadele care
alunecau de la tatăl vostru la mine. Tata ne evalua cuplul.
La vremea aceea, tatăl
vostru era prietenul meu de doar două luni. Ce mai cuvânt: prieten. Dar eu cred
că tata, un adevărat judecător, în anumite privinţe, şi-a dat seama încă
dinainte să ne deschidă uşa casei sale, că tatăl vostru avea să se instaleze
permanent în viaţa mea. Ba chiar am zărit o scânteie în ochii lui, special
pentru mine, care m-a făcut să-mi spun, pentru prima oară: poate că ar trebui
să încerc şi să reuşesc s-o plac pe această Margaret.
Tatăl vostru purta, pe
lângă ghetele cu elastic, cei mai buni pantaloni evazaţi ai lui şi cea mai bună
cămaşă crem, cu guler rotund. Iar tata purta – ce altceva? – o jachetă
tricotată. O jachetă cam groasă, de fapt, pentru o zi caldă de mai, cu nasturi
ca nişte mingi de fotbal mici, bleumarin, peste o cămaşă roz deschis. Pantaloni
albaştri de catifea reiată şi mocasini din piele întoarsă. Domnul judecător
Campbell în haine de sâmbătă.
Deşi eram ferm convinsă
că tatăl vostru avea să facă faţă cu succes, ştiam că, de fapt, trebuia să
treacă două probe de foc. Una consta în acel prim schimb de priviri de pe
verandă, iar la acest capitol nu întâmpinase nicio problemă. A doua probă era
pivniţa cu vinuri. Îi spusesem deja tatălui vostru că aceasta era centrul de
greutate, punctul nevralgic şi că, dacă era invitat să coboare acolo, după cum
mai mult ca sigur avea să se întâmple, atunci era mai bine să nu se apuce să-şi
dea cu părerea, ci să se lase îndrumat, să se arate surprins şi să încuviinţeze
spusele tatălui meu. Ceea ce nu era prea greu de făcut. Nu puteam să cred că
tata nu-l va invita pe Mike în pivniţă, mai rămânea doar întrebarea cât de mult
va dura până când avea să-l ducă acolo.
Mie mi s-a părut că a
durat mai puţin de un minut. Nu m-a deranjat deloc că am fost lăsată cu ochii-n
soare aşa de repede şi ştiam prea bine că nu trebuia să mă ţin după ei. Acela
era un moment critic. Nu mai conta conversaţia introductivă, nu mai conta
restul casei. Bunicului vostru Dougie i se părea că ne trebuia o băutură bună.
— Ah, Michael, nu-i
aşa că vrei să vii cu mine?
Eu i-am aşteptat sus în
timp ce se puneau bazele acelei legături subterane. Un judecător de oameni, un
judecător de vinuri. Totul a durat, probabil, vreo cinci minute. Mi-am rotit
ochii în jurul camerei: paravanul tapisat cu piele, oglinda înaltă cu rame
aurite de deasupra şemineului, câinii de Staffordshire de pe poliţa căminului,
natura moartă de De Brant într-un ungher. Mi-am spus: aceasta e fosta mea casă.
Tatăl vostru mi-a
povestit apoi că, după un remarcabil tur al locului, tata a ales o sticlă şi
i-a spus (deşi era trei după-amiază, mai degrabă ora ceaiului) că trebuia s-o
bem de îndată, oarecum în semn de bun venit. Tatăl vostru s-a arătat de aceeaşi
părere. Tata a bătut sticla uşor cu palma, apoi, cu mâna pe care nu şi-o
murdărise de praf, l-a bătut uşor pe umăr pe Mike şi i-a zis:
— Spune-mi Dougie.
Atunci când şi-au făcut
din nou apariţia, mi-am dat seama că tatăl vostru îşi pierduse orice urmă din
agitaţia de mai devreme. Însă am sesizat imediat că îi mai rămăsese un singur
semn de întrebare: cum se făcea că această bomboană de om de şaizeci de ani se
putuse face judecător. O întrebare care odinioară mă nedumerise şi pe mine.
În seara aceea, din
moment ce tatăl vostru se întâlnise cu tatăl meu şi se înţeleseseră de minune,
i-am spus tatălui vostru un lucru pe care, în cele două luni de discuţii în
pat, nu i-l şoptisem niciodată, iar acum vi-l spun şi vouă.
Am aşteptat până când
ne-am urcat în tren, pe drumul de întoarcere de la Victoria la Brighton. Apoi
i-am povestit cum, pe când aveam doar treisprezece ani, m-am dus, de una
singură, în timpul vacanţei şcolare, la Tribunalul Numărul 6, la Curtea Regală
de Justiţie, unde ştiam că tatăl meu va prezida la un proces, tocmai ca să aflu
răspunsul la acea întrebare derutantă. Încă mi se mai pare un gest îndrăzneţ
din partea unei fete de treisprezece ani.
M-am aşezat în sală, nu
m-a oprit nimeni, şi am avut un mic şoc de neuitat, căci acolo, în faţa mea, se
afla un bărbat într-o robă stacojie, cu o perucă cenuşie, pe care, deşi îl
cunoşteam fără doar şi poate, nu l-aş fi recunoscut drept tatăl meu. Un bărbat
care era atât de fioros şi de impunător în elementul său, un bărbat care, după
cum vedeam cu ochii mei, chiar dacă nu înţelegeam o iotă din ce se petrecea,
răzbea nemilos printre tertipurile şi chiţibuşurile unor bărbaţi cu perucă
inferiori, chiar dacă erau mai importanţi decât el, spulberând orice îndoială
cu privire la cine era şeful în acea sală de tribunal. Mic şi îndesat, la fel
cum îl ştiam, însă dominând, impunându-se.
După cum i-am spus şi
tatălui vostru, m-am simţit dintr-odată îngrozită. Ba chiar mai rău, m-am
simţit dintr-odată vinovată – iar acela părea locul potrivit pentru sentimente
de vinovăţie – pentru că mă uitasem la el pe furiş. Ce s-ar fi întâmplat dacă
şi-ar fi ridicat privirea şi ar fi dat cu ochii de mine pe ultimul rând din
sală, aşa micuţă cum eram şi încercând cu disperare să par şi mai mică, nu cumva
să atrag atenţia?
Poate că mă văzuse, deşi
nu credeam asta. Şi, în orice caz, cum aş fi putut să-mi dau eu seama? Căci,
dintr-odată, m-am simţit descurajator de sigură că, dacă m-ar fi văzut, n-ar fi
permis ca momentul de recunoaştere să-i tulbure acel suprem act legiuitor. N-ar
fi afişat niciun semn de nervozitate, niciun zâmbet neaşteptat, inexplicabil şi
impropriu unui judecător. El era domnul judecător Campbell. Iar eu eram doar un
copil din sală.
Mă văzuse oare? Şi acum
mă mai întreb. Nu voi şti niciodată. Însă, dacă m-ar fi văzut, cu siguranţă că
mi-ar fi spus, la un moment dat, după ce m-am făcut mare. Sau înainte să moară:
— Paulie, să ştii că
te-am văzut, în ziua aceea.
I-am povestit toate astea
tatălui vostru, cu excepţia ultimei părţi, bineînţeles, pe când ne întorceam în
Sussex în acea seară de mai, şi i-am zis să nu mai spună la nimeni. De parcă ar
fi spus mai departe, de parcă s-ar fi apucat să dea şfară-n ţară. Dar acel
impuls nu era decât un semn al fricii mele de la treisprezece ani, care nu se
stinsese cu trecerea timpului. Şi cred că l-am speriat puţin şi pe Mike, aşa
binedispus şi sedat cum era, încă, de la vinul tatălui meu. Da, acelaşi bărbat
provocase ambele reacţii.
De atunci n-am mai vorbit
niciodată despre acest subiect, deşi eu bineînţeles că m-am gândit la el şi
cred că la fel i s-a întâmplat şi lui Mike. De fapt, cred că amândoi ne-am
gândit destul de mult la asta în ultima vreme. Cred că amândoi ne-am gândit la
acea versiune mai mică a mea, pusă în faţa unui bărbat pe care îl cunoşteam şi
parcă nu-l cunoşteam totuşi.
Sticla pe care tatăl meu
a adus-o din pivniţă era un Clos du Roi, din ’55. Există anumite sticle şi
anumite recolte pe care nu le uiţi niciodată. (Acea şampanie Mumm fără an de
producţie, absolut fără pereche.) Când ne-am mutat aici, pe Rutherford Road,
ne-am mutat cu tot cu voi, fireşte, dar şi cu vreo opt-nouă lăzi de vin de cea
mai bună calitate. Asta era tot ce mai rămăsese pe atunci din pivniţa tatălui
meu, care s-ar putea să fi fost nevoit să vândă o parte dintre sticle. Pe de
altă parte, dacă vrei să scapi de nişte bunuri lichide, există un mod foarte
simplu de a rezolva problema.
Tata a murit la şaptezeci
şi şapte de ani, fără nicio soţie şi fără multe altele din ceea ce avusese
odinioară. Însă cred că a murit cu tot ce voia să aibă la acea vreme. A murit
fiind în continuare un judecător şi un Campbell – asta a fost partea mai
derutantă. Mă avea şi pe mine, singurul lui copil (din trei căsătorii) şi ştia
că eu îl aveam lângă mine pe bărbatul pe care îl iubeam. Mai era doar un singur
lucru, despre care n-a zis nimic şi pe care nu l-a avut niciodată.
A deschis sticla aceea în
faţa mea şi a lui Mike în felul său familiar şi neprotocolar şi i-a tras în
piept aroma.
— Numai bun, după ce
se răsuflă puţin.
Peste treizeci de
secunde, după ce a adus trei pahare, a dat verdictul:
— A stat destul la
răsuflat.
Ne-a turnat vinul în
pahare şi apoi i-a zis lui Mike, deşi parcă o spunea special pentru mine:
— Am băut vinul ăsta
în august 1944. Tot soiul de vinuri ajungeau în Anglia pe atunci, prin
intermediul celor de la Operaţiuni Speciale. L-am băut în seara în care am
cerut-o de nevastă pe mama lui Paulie. Se mai procedează aşa şi în ziua de azi?
Bun venit, Michael, în casa mea cam sărăcită!
Îmi dădeam seama că tatăl
vostru lăsa să-i alunece pe gât un vin aşa cum nu mai gustase el niciodată.
După aceea, mi-a zis că avea un nume foarte potrivit, că într-adevăr te făcea
să te simţi ca un rege. Ne-am luat paharele şi am trecut apoi în grădiniţa
îngrădită şi inundată de lumina soarelui, unde avea să se desfăşoare nunta
noastră, peste patru ani (Taittinger, recolta din ’61).
Mi-aş dori să-l fi văzut
şi voi. Nu pe tatăl vostru la douăzeci şi unu de ani, în cămaşa lui crem (deşi
mi-aş fi dorit şi asta), ci pe bunicul vostru Dougie. Mi-aş dori să-l mai
puteţi vedea chiar şi acum – ca eu să-l
pot vedea chiar şi acum – din ultimul rând al unei săli speciale. Dar nu mă
refer la bărbatul pe care l-am văzut atunci îmbrăcat în robă şi cu perucă pe
cap, pe care oricum l-aţi văzut, într-un anume sens, în poza cu ramă de argint
din hol. Cei care intră pentru prima dată în casa noastră se opresc uneori şi
întreabă:
— O, Doamne, cine-i
în poza asta?
Iar eu le răspund, pe un
ton cam aspru, foarte potrivit cu poza:
— E tatăl meu, de
fapt, e domnul judecător Campbell.
Nu, eu mi-aş dori ca voi
să-l fi cunoscut pe celălalt bărbat, pe cel din afara sălii de judecată, pe
tăticul meu de odinioară, când ne turna vin în pahare mie şi lui Mike în casa
de pe Napier Street. Lui i-ar fi plăcut la nebunie să vă cunoască pe voi.
11
Am plâns la moartea lui.
La fel ca Mike, am plâns la înmormântarea tatălui meu, în Invercullen, unde a
plouat, dar era o ploaie care cel puţin mă îmboldea şi crea un scut în jurul
meu, nu ca această ploaie de vară care cade domoală acum, ci ca o dezlănţuire
îngheţată din Scoţia. Dar am plâns, oricum, şi mai târziu. Săptămâni întregi am
fost ca un burete îmbibat cu lacrimi, izbucneam în plâns din orice, cu toate că
îmi spuneam în sinea mea: ei, hai, ai peste treizeci de ani, nu te mai smiorcăi
ca o fetiţă. Dar cred că din cauza asta şi plângeam, de fapt: îmi plângeam
copilăria care se scurgea încet din mine.
Şi eu care crezusem că mă
despărţisem de copilărie, într-un sfârşit formal şi chiar frumos, în anul când
l-am cunoscut pe tatăl vostru, iar el m-a cunoscut pe mine. Credeam că mi-am
luat rămas-bun de la ea odată cu Mike, dar se pare că nu putem renunţa atât de
uşor la copilărie. La treizeci şi ceva de ani, la patruzeci şi ceva de ani,
copilăria tot ne mai poate răsări în cale pentru a-şi revendica drepturile
asupra noastră. Şi totuşi, de ce-am vrea să ne despărţim de copilărie, ca de un
prieten care a început să ne stânjenească? Poate că ne veţi spune voi, mâine.
Oare şaisprezece ani înseamnă optsprezece în ziua de azi? Oare copilăria este
un lux din ce în ce mai redus? Iar pe voi v-am văzut deja, scumpii mei, acum
multă vreme, încercând să vă desprindeţi de copilăria voastră, ca nişte peşti
pe uscat. Şi mi s-a făcut inima cât un purice.
În Mike încă mai văd
umbrele copilăriei lui – verile petrecute la unchiul Eddie – deşi n-am fost
niciodată cu el acolo. E ca şi cum mi s-ar face un fel de favoare, e ca o altă
sală specială. Iar eu i-am spus, în tren, când ne întorceam la Brighton, despre
acele vremuri când aveam treisprezece ani. Oare pe atunci mai eram încă un
copil? Câmpuri verzi, din ce în ce mai întunecate, se perindau prin faţa
ferestrei, flori de mai în pâlcuri de un alb fantomatic. Era unul dintre acele
compartimente vechi, care nu mai există acum, cu interiorul îmbrăcat în
tapiserii încărcate. Suport din plasă pentru bagaje, imagini cu rame de lemn
care te invitau în locuri pitoreşti de pe coasta de sud. O altă lume. Şi un alt
fel de copilărie, s-ar zice acum. Eram singuri în compartiment, iar tatăl
vostru îşi scosese ghetele cu elastic şi, rămas în şosete, îşi ţinea picioarele
între coapsele mele. În venele noastre încă mai curgea acel Clos du Roi.
— Vara asta trebuie
să mergem la Craiginish. E ultima noastră ocazie, înainte să pună mama mâna pe
casă, i-am zis, deşi probabil voisem să spun că era ultima mea ocazie.
Pe atunci încă mai puteam
să zic „mama”, încă nu se transformase în „Fiona”, pronunţat cu accent, din
când în când, pe acel „F”, deja rostit şuierător.
Ce moment numai bun ca să
vorbim despre Scoţia, tocmai atunci când ne întorceam pe ţărmul din Sussex.
Tatăl vostru şi-o fi spus, dacă nu era deja foarte moleşit de la acel vin roşu
de calitatea întâi, că era pus la grea încercare. Mai întâi tata – toate bune
şi frumoase până aici – dar acum şi o excursie în afurisita aia de zonă
muntoasă din Scoţia? Şi ce perspectivă: o plajă măturată de vânt din nordul îngheţat,
după cum şi-o fi imaginat-o el. Ba nu, o căsuţă cu grădină. O căsuţă cu grădină? A trebuit să-mi
susţin serios cauza.
Dar am mers până la urmă,
în iulie. Am luat trenul de la staţia King’s Cross şi am călătorit în vagonul
de dormit, apoi, de la Fort William, am mers cu o maşină închiriată. Tata ne-a
binecuvântat şi ne-a subvenţionat excursia. Când mi-a dat cheile casei, pe care
în curând urma să le predea pentru totdeauna, mi-a spus pe un ton grav:
— O să-ţi iei
rămas-bun de la casă şi din partea mea, nu-i aşa?
Până am ajuns acolo, am
tot sperat să nu fie una dintre acele veri scoţiene cenuşii, umede şi
vijelioase, cu nori grei de furtună adunându-se deasupra insulelor. Am sperat
ca, la vremea potrivită, Curentul Golfului să facă vreo şmecherie şi să aducă
un strop de Caraibe în nordul comitatului Argyll.
Şi chiar aşa a şi fost,
adică a fost cald de-a binelea. Iar „căsuţa cu grădină”, pe care tatăl vostru o
putea vedea cu propriii lui ochi de-acum, nu era o „căsuţă cu grădină”, ci o
casă de vară zdravănă, care, deşi era excentrică şi izolată, avea un anumit aer
de vilă de pe Riviera, amplasată aiurea. Ba chiar mai mult, când am deschis-o,
aşa sărac mobilată cum era, a degajat o mireasmă îmbibată, o aromă de fostă
locuinţă. Până şi tatăl vostru, care nu mai fusese acolo niciodată, recunoştea
mirosul acela de dop de plută, ca şi cum am fi fost prinşi într-o sticlă.
Ce păcat că n-am putut
merge acolo cu voi. Dar nu vă mai amintiţi, nu vă veţi aminti oare pentru
totdeauna mirosul Cabanei Pescăruşul, din Cornwall?
Am deschis ferestrele,
care s-au urnit cu un suspin. Când adaugi oxigen proaspăt într-un aer atât de
închis, se declanşează nişte reacţii chimice ameţitoare. Iar ferestrele dădeau
înspre semicercul de plajă albă de jos, mărginită în spate de dune şi spălată
de valuri prelungi, domoale, ce se rostogoleau spărgându-se de ţărmul pe care
nu se zărea nici ţipenie de om. Elogiile mele pompoase de pe drumul cu trenul
de la Brighton, în timp ce-i mângâiam picioarele tatălui vostru, nu fuseseră
doar vorbe goale. Nu mai era nicio nevoie să-i zic: „Ce-ţi spuneam eu!”.
Şi tocmai acolo, la
Craiginish, deşi chiar n-o plănuisem şi nici n-o prevăzusem, din moment ce nici
măcar nu făcuse parte din tabloul meu bucolic, aşadar acolo a avut loc cererea
în căsătorie, după cum aveam să-i spun mai târziu. „Cerere în căsătorie” nu e
expresia cea mai potrivită. Tatălui vostru îi place chiar să mă ia peste
picior, spunându-mi că a fost doar o scăpare din partea lui. Dar cum altfel s-o
numesc? Căci acolo, în toiul verii anului 1966, eu şi tatăl vostru ne-am logodit,
pe nerăsuflate şi dintr-o pornire indiscutabil năvalnică, deşi aveau să mai
treacă încă patru ani până să ne şi căsătorim.
Aţi putea să ne întrebaţi
ce anume ne-a oprit. Aţi putea să vă spuneţi: dar nu acesta e oare rostul
principal sau unul dintre rosturile principale ale acestei poveşti, să
întărească afirmaţia că, dincolo de orice cerere în căsătorie, eu şi bărbatul
acesta întins lângă mine acum am fost sortiţi unul pentru celălalt, făcuţi unul
pentru celălalt, după cum se spune? Ne-a fost hărăzit să fim împreună. Şi oare
voi înşivă, având un asemenea interes personal în această chestiune, aţi fi
scris povestea altfel?
Iertaţi-mă pentru ultima
întrebare, e nedreaptă şi prostească. Mai ales în noaptea aceasta. Voi nu prea
aţi avut de-ales. E ca şi când am spune că vouă v-a fost menit să vă naşteţi în
Gemeni. Iertaţi-o pe mama voastră nechibzuită. Ce s-ar fi întâmplat dacă eu şi
tatăl vostru nu ne-am fi întâlnit niciodată? Am fi rămas pentru tot restul
vieţii nişte suflete rătăcite, căutându-ne la nesfârşit jumătatea lipsă? Oare
ni s-au intersectat drumurile aşa, pur şi simplu, în Brighton, printr-un
incredibil noroc cosmic?
Bineînţeles, ştiu că n-ar
fi fost aşa. Mi-aş fi găsit pe altcineva, aş fi găsit un alt Mikey, iar el ar
fi găsit o altă Paulie. Şi ce v-ar fi păsat vouă cine era acea persoană, atâta
vreme cât exista o asemenea persoană – sau două persoane, mai bine zis – care
să vă aducă pe lume? Din întâmplare, m-am măritat cu un biolog, dar n-am nevoie
să-mi spună un biolog că jocul căutării unui partener e un joc îndârjit şi
vechi de când lumea, e un joc al întâmplării, o luptă de-a valma. În biologie
nu există nicio poveste de culcare prea plăcută.
Voi să mă iertaţi pentru
că m-am gândit la ceva de neconceput. Iertaţi-mă că m-am gândit să încerc şi
altfel. Un alt Mikey şi nu acesta? O altă Paulie? Iertaţi-mă pentru că mi-am
spus asta, chiar şi atunci, la Craiginish, la vârsta adultă de douăzeci de ani:
de ce ne-a luat atât de mult? Toţi anii aceia irosiţi. Ce te-a reţinut, Mikey,
ce ne-a reţinut pe amândoi?
Nu ne oprea nimic altceva
decât faptul că eram copii ai timpului nostru, odrasle ale anilor şaizeci şi ne
simţeam datori să luăm în râs însăşi ideea de căsătorie. Cât de jenant. Când
tatăl vostru m-a cerut în căsătorie, eu luam, bineînţeles, anticoncepţionale.
De fapt, dacă nu le-aş fi luat, nici nu mi-ar fi cerut mâna sau cel puţin n-ar
fi făcut-o cu atâta înflăcărare. Tocmai acele pilule magice erau motivul
principal pentru care căsătoria devenise atât de neobligatorie sau atât de
puţin presantă. Altminteri, dacă n-am fi fost decât noi doi, la douăzeci de
ani…
Vedeţi în ce direcţie –
în ce direcţie nefericită pentru voi – se îndreaptă toate acestea?
Când s-au cunoscut
bunicii voştri Helen şi Pete, în timpul războiului, lucrurile stăteau altfel.
S-au căsătorit în grabă şi au plecat de urgenţă într-o scurtă lună de miere.
Îşi aveau ei motivele lor aparte, dar niciunul dintre acestea nu era, fireşte,
să-l conceapă pe viitorul meu soţ, special pentru mine. Dar iertaţi-mă, vă rog.
Aţi văzut pozele, ca un
fel de material de arhivă, de la nunta lui Pete cu Helen. În ciuda organizării
pripite, au avut parte de tot ceremonialul. S-au căsătorit la biserică,
bineînţeles, în Dartford. Bunicul Pete era îmbrăcat în uniformă, iar bunica Helen,
din moment ce era în vreme de război, purta o rochie de mireasă care-i cădea în
valuri. Oare trena aceea lungă chiar era o paraşută? Aprilie 1944. Peste două luni,
bunicul Pete ajungea într-un lagăr de prizonieri.
Ne-am căsătorit în cele
din urmă, după cum bine ştiţi, la Starea Civilă din Chelsea (unde altundeva
decât pe King’s Road?) pe douăzeci şi patru iunie, în urmă cu douăzeci şi cinci
de ani. Dar pauza aceea de patru ani pe care am făcut-o înainte să oficializăm
relaţia nu poate fi pusă pe seama problemei copiilor, iertat să-mi fie jocul de
cuvinte. Dacă aşa ar fi stat lucrurile, de ce-am mai fi aşteptat nouă ani înainte să vă avem pe voi?
Mi-am pus adesea întrebarea dacă pauza aceea de nouă ani v-a făcut vreun rău,
oricât de mic. Oare am aşteptat atât de mult, până la vârsta critică de
treizeci şi ceva de ani, pentru că eram, de fapt, pe deplin fericiţi fără voi?
Însă, pe de altă parte, în ziua de azi e ceva foarte obişnuit, e aproape o
normă ca femeile să aştepte liniştite până trec de treizeci de ani. Care-i
graba? Şi ce diferit stăteau lucrurile pentru Helen şi Pete!
Dar să revenim la logodna
aceea. Să revenim la nisipul alb şi nupţial din Craiginish. Deşi poate că
acesta este unul dintre momentele când chiar n-ar trebui să ascultaţi. Pe de
altă parte, nu-mi vine să cred că nu i-aţi dat singuri de cap, mai demult. Oare
ce făceam noi în dunele alea? Şi ce expresie pretenţioasă şi învechită am folosit:
„a cere mâna”. Evocă imaginea unui bărbat îngenuncheat cu un buchet de flori în
mână. Evocă imaginea unui Edward.
Dar există un amănunt
esenţial pe care nu-l cunoaşteţi. Tatăl vostru e biolog. Şi da, într-adevăr,
împreună ne dedicam biologiei aplicate. Dar el se mai ocupase cu biologia
aplicată şi înainte. Îmi povestise, ba chiar destul de mult, de fapt, despre
nişte buruieni care cresc pe plajă, numite „dune albe” – iarba aceea suflată de
vânt care creşte doar pe marginea dunelor de nisip şi care, în acel moment, se
unduia şi foşnea uşor, s-ar fi zis că în mod conspirativ, deasupra capetelor
noastre. Se pare că, dintre buruieni, această plantă are nişte proprietăţi
unice şi extraordinare, între care, mai ales, dorinţa sa încăpăţânată de a se
agăţa bine şi de a prinde rădăcini acolo unde nicio altă plantă nu rezistă, pe
nisipul gol şi sterp. Această plantă e echivalentul ierbos al melcilor turtiţi.
Un exemplu de prelegere
timpurie şi deplasată de-a profesorului Mike. N-aş zice că l-am urmărit prea
concentrată, deşi n-aş putea zice nici că până în acea zi auzisem măcar că se
numeau „dune albe”. Ia gândiţi-vă, tatăl vostru ar fi putut să fie un expert în
ierburi. În orice caz, la scurtă vreme după aceea, eram prinşi cu alte lucruri,
iar după puţin timp, acest bărbat pe care nu-l cunoşteam decât de patru luni
atunci a început să-mi strige, într-o stare de frenezie intenţionată: „Căsătoreşte-te
cu mine! Căsătoreşte-te cu mine!”.
O scăpare din partea lui?
Nu zău!
Şi ce-am zis eu? Mă rog,
răspunsul e evident, doar uite-mă acum, măritată cu tatăl vostru, de aproape
douăzeci şi cinci de ani deja. Iar tu, Kate, probabil îţi spui (nu ştiu dacă
te-ai pus la încercare, mai degrabă mă îndoiesc) că ai putea fi singura femeie
care nu va rosti niciodată acest cuvânt, deşi pun pariu că nu va fi aşa:
— Da! am spus eu.
Ah, da, da, da!
12
M-am măritat cu un hook[3].
Gluma e valabilă în ambele sensuri: fusesem agăţată sau eu eram cea norocoasă
pentru că reuşisem să agăţ un Hook. În orice caz, acum douăzeci şi cinci de ani
mi-am schimbat numele din Campbell în Hook, printr-un procedeu simplu şi uzual
pe atunci, însă care acum, dacă stai să te gândeşti puţin, poate părea oarecum
revoltător.
Dar ce contează numele?
Mie oricum mi-a plăcut dintotdeauna sonoritatea simplă, practică, anglo-saxonă
a numelui tatălui vostru, care este şi numele vostru, micuţii mei pui de Hook,
e numele cu care v-aţi născut, cu care aţi crescut şi care, din câte ştiu, nu
v-a displăcut niciodată: e numele tatălui vostru, din moment ce aşa-i obiceiul.
Kate Hook, Nick Hook:
pentru fiecare dintre voi, câte două silabe clare şi concise. Chiar dacă nu v-a
cunoscut vreodată, numele astea ar face pe oricine să-şi spună: „Kate Hook”,
„Nick Hook”, ei bine, vor fi doi oameni grozavi, inteligenţi, care-i bine să-i
cunoşti, nu vor fi doi neisprăviţi. Presupun că şi-ar mai putea spune: Hook? –
să n-ai încredere niciodată în cineva cu un asemenea nume. Dar mie îmi place
până şi acea nuanţă de şiretenie.
Când am început să lucrez
la Walker & Finch (şi acestea sunt nume bune, în lumea artei cel puţin) la
scurtă vreme după ce m-am căsătorit, am luat o hotărâre: să fiu Paula Hook, la
birou, şi nu Paula Campbell. A fost hotărârea mea, chiar dacă îmi încălca toate
principiile, în 1970. Însă până la urmă nu a fost mai deloc o hotărâre: eram
încântată să port numele tatălui vostru, să pun capăt discuţiei făţiş şi pentru
totdeauna: Bine, Mikey, tu m-ai
agăţat pe mine. E o cu totul altă
discuţie dacă cineva ar cumpăra un tablou mai degrabă de la o Paula Hook decât
de la o Paula Campbell şi, da, ştiu, s-au făcut câteva glume pe seama acestui
nume. Poftim tabloul, eu sunt cârligul. În orice caz, acum sunt senior director
şi-mi pot permite să refuz o masă de prânz cu şeful meu.
Iar toate astea presupun
că m-au făcut să fiu o neruşinată şi o trădătoare pentru că renunţasem la
mândrul meu nume scoţian în favoarea numelui acestei familii din inima sudului
îndepărtat, Hook fiind un nume din Sussex. Dar tocmai acolo ne-am şi cunoscut – în Sussex, la Universitatea
Sussex. Ba chiar v-am spus şi vouă, când eraţi foarte micuţi, că ne-am cunoscut
pe plaja din Brighton, o mică născocire sau doar pe jumătate o născocire, pe
care a trebuit s-o modificăm mai încolo. Iar pe atunci nu eram decât Paulie şi
Mikey. Ce contează numele? Şi ce contează familia?
Însă la doi ani după ce
ne-am căsătorit, am aflat cu adevărat ce însemna să-mi schimb numele. Iar pe
atunci, dacă v-aţi pus întrebarea, ne gândeam serios, ba chiar făceam mai mult
decât să ne gândim doar, să ne întemeiem o familie. Într-o seară, tatăl vostru
a pus telefonul în furcă şi mi-a spus:
— Era tata. A murit
unchiul Eddie.
Apoi a rămas tăcut o
vreme, iar puţin mai târziu a şi vărsat câteva lacrimi – până atunci, nu-l mai
văzusem plângând niciodată, iar voi l-aţi văzut înlăcrimat pentru prima oară cu
puţin timp în urmă, pe când stăteam cu toţii, după cum s-a nimerit, nu prea
departe de mormântul foarte deteriorat al unchiului Eddie.
Moartea bunicului Pete a
fost primul deces din viaţa voastră, aşa cum cea a unchiului Eddie fusese
primul deces din viaţa noastră, chiar dacă noi eram mult mai mari decât eraţi
voi anul trecut. Când l-am văzut pe tatăl vostru plângând, mi-am spus în sinea
mea: e doar un unchi, nu e tatăl sau mama lui, ce-i cu lacrimile astea? Cu
toate că îl cunoscusem şi eu pe unchiul Eddie, cu toate că îl văzusem de vreo
două-trei ori şi aveam o oarecare idee despre întreaga poveste. Însă nu eram eu
deja o membră a familiei Hook?
La câteva zile după
aceea, într-o superbă dimineaţă de primăvară, m-am trezit în acel cimitir din
curtea bisericii din Birle, unde mă aflam pentru întâia oară, la o
înmormântare. E un cimitir de la ţară, exact ca în cărţile ilustrate, după cum
bine ştiţi, e exact ca în Elegia lui
Thomas Gray. Totuşi, nu ştiu sigur dacă lucrurile astea mai înseamnă ceva
pentru voi, aşa de conectaţi cum sunteţi mai tot timpul, în 1995, la vreun
sistem electronic de suport vital, într-un fel sau altul. Asta a fost gluma
tatălui vostru atunci când v-am cumpărat primele voastre computere: copiii din
ziua de azi nu-ţi mai cer luna de pe cer şi nici măcar n-o mai vor. Însă, poate
că în ochii voştri lucrurile stau exact invers. Nu sunt aşa de sigură că nu
v-aţi spus deja că cimitirele şi satele precum Birle, casele de la ţară şi
toată zona rurală n-ar trebui să se afle, de fapt, în paginile vreunei demodate
cărţi cu ilustraţii. Nu sunt sigură dacă aţi citit măcar Elegia lui Thomas Gray.
Cu toate acestea, pe când
eraţi foarte mici aţi fost duşi, în ideea că v-ar fi putut interesa, în acel
cimitir din curtea bisericii din Birle, unde vi s-au arătat câteva pietre de
mormânt, unele dintre ele de peste o sută sau două sute de ani. Uite, acela-i
numele vostru: Hook. Iar cea mai nouă lespede era a unchiului Eddie: Edward Hook.
Uite, s-a născut în 1915. Asta se pare că v-a atins o coardă sensibilă, că v-a
lăsat o impresie stranie şi deformată.
Şi uite-vă din nou acolo,
la începutul anului trecut, la înmormântarea bunicului Pete. Prima voastră
întâlnire cu moartea, pe fundalul potrivit al acelei vremi umede şi reci de
ianuarie. Eram chiar foarte mândră de atitudinea voastră demnă, la paisprezece
ani, şi la fel de mândră era şi bunica Helen. Păreaţi atât de liniştiţi
amândoi. Poate că eraţi doar năuciţi şi uluiţi, nu părea să vă afecteze nimic.
Fireşte, după aceea m-au năpădit amintirile în toiul înmormântării, făcându-mi
inima să bată cu putere, gata să-mi sară din piept: aceea nu era prima dată când vă confruntaţi cu moartea, nu-i aşa?
Dar poate că nu vă
chinuia decât dorinţa de a vă întoarce la CD playerele voastre, la planu-rile
voastre de adolescenţi, oricare ar fi fost ele la vremea aceea. Uneori e ca şi
cum ar exista un zid de sticlă între noi şi voi, dar nu l-am observat şi credem
că putem să trecem pur şi simplu prin el. Îmi mai amintesc oare cum e, de fapt,
să ai paisprezece, şaisprezece ani?
Dar atunci, în 1972, în
acel cimitir, la douăzeci şi şase de ani, gama de emoţii care mă încercau era
cu totul alta. Mi-am spus: mă rog, cui nu i-ar plăcea să fie înmormântat
într-un asemenea loc, dacă ar avea de ales? În acea zi, moartea avea un iz de
soare de aprilie, de iarbă proaspătă şi suculentă. Ce noroc pe familia Hook!
Cine n-ar fi vrut să facă parte din acel clan? Şi după aceea, bineînţeles,
mi-am dat seama dintr-odată: şi eu făceam parte din acea familie. Şi apoi, la
fel de brusc, am realizat că, într-o bună zi, şi eu aş putea deveni una dintre
lespezile acelea.
Aceste idei m-au lovit
aproape ca un fulger coborât din înaltul acela albastru, presărat cu alb pufos,
al cerului de aprilie. Mi-au săgetat tot trupul. Există o expresie pe care am
înţeles-o pe deplin de abia în ziua aceea: a rămâne înlemnit sau a rămâne
ţintuit pe loc. Şi apoi, n-aş putea spune de ce, dar poate pentru că are
legătură cu lemnul, am simţit, mă rog, că musteam de sevă. Nu mă mai încercase
niciodată o asemenea senzaţie de vitalitate luxuriantă.
Trebuie să mărturisesc că
m-a cuprins, dintr-odată, o poftă nebună de tatăl vostru, de trupul tatălui
vostru, pasiune care nu-mi era deloc străină, după cum sunt convinsă că v-am lămurit,
dar care nu mă apucase niciodată într-un cimitir. Poftă de trupul acestui
bărbat pe care îl cunoşteam deja de şase ani pe atunci, de trupul acestui
bărbat care zace adormit aici şi cu care am făcut dragoste, molcom şi blând, cu
doar două ore în urmă.
Poftă trupească într-un
cimitir, ba chiar la o înmormântare: asta-i şi mai rău decât o simplă jinduire
în biserică. Poftă, tocmai când tatăl vostru stătea ţeapăn, în costumul lui de
culoare închisă, plângându-l pe unchiul Eddie. Poftă de cuvertura roşie de pat.
Dar o poftă dârză, hotărâtă, care nu se lăsa dusă şi nu-mi dădea pace. Să nu vă
fie ruşine de mama voastră. Pe tot timpul praznicului care a urmat apoi la
Coombe Cottage, în casa aceea a familiei Hook, pe când în curte doamna Sinden,
bătrâna menajeră a unchiului Eddie, cu zâmbetul ei curajos, servea pahare cu
sherry, eu îmi spuneam în sinea mea: chiar n-ar putea exista un fel de salt în
timp, în mijlocul acestor rânduieli, astfel încât, fără să-şi dea nimeni seama,
să-l pot lua pe Mikey de aici şi să-mi satisfac poftele trupeşti, iar apoi să
mă întorc cu el şi totul să fie absolut la fel, de parcă n-am fi lipsit nicio
clipă?
Era aprilie pretutindeni
în jur, totul mustea de o jinduire verde. Măcar de-ar fi fost ianuarie, atunci
cel puţin nu m-ar mai fi chinuit asemenea gânduri. După cum bine ştiţi, de la
capătul grădinii se zăresc, peste câteva păşuni, dealurile din South Downs,
semeţindu-şi în zare contururile trupeşe, ca nişte sâni plini. Până atunci, nu
mai simţisem niciodată într-atât adevărul spuselor tatălui vostru, care îmi
zisese odată că dealurile acelea erau cel mai libidinos peisaj pe care îl
cunoştea (la urma urmei, Universitatea Sussex fusese trântită fix în mijlocul
lor). Toate acele curbe şi povârnişuri, toate acele mici pâlcuri pubiene de
copaci. Când le vedeai, spunea tatăl vostru, îţi venea să-ţi laşi mâna să
lunece peste ele, aşa cum ţi-ar veni să-ţi laşi mâna să lunece peste…
Ei bine, Mikey, mi-am
spus, lasă-mă să fiu eu South Downs pentru tine.
După cum ni se dă de
înţeles, bărbaţii sunt, în general, cei care trec prin aceste chinuri de lăcomie
disimulată şi amânată insuportabil de mult. Când li se întâmplă aşa ceva, se
pare că încearcă să se gândească la pedepse şi la lucruri dezolante, precum
înmormântările şi coşciugele.
Cel puţin până când am
ajuns acasă, în Herne Hill, în seara aceea, era limpede că pofta devenise
reciprocă. Să-l fi molipsit şi pe tatăl vostru, în ciuda mâhnirii sale din
aprilie? Sau poate că era doar unul dintre efectele fireşti ale morţii, chiar
şi asupra celor îndoliaţi? Parcă aş fi vocea biologiei. Aşadar poftă, dar o
poftă hotărâtă şi intenţionată, care nu mai lăsa loc de îndoieli. Credeam cu
adevărat – oare asta vi se pare ciudat, căci acum mi se pare chiar şi mie puţin
cam ciudat – că în acea noapte de aprilie urma să vă concepem pe voi.
Unchiul Eddie a murit la
numai şaptezeci şi cinci de ani, după cum poate aţi văzut pe piatra lui de
mormânt. Când tatăl vostru a împlinit douăzeci şi unu de ani, bunicul Pete i-a
trimis lada aceea de şampanie, însă unchiul Eddie i-a trimis o carte
victoriană, frumoasă şi îmbrăcată în piele, cu nişte ilustraţii minunate,
colorate de mână, cu moluşte. În acel moment din viaţa lui, cred că tatăl
vostru a apreciat mai mult şampania decât cartea, căci era mai interesat de
fete decât de melci. Dar şampania s-a băut, iar cartea i-a rămas, e chiar aici,
în casa asta, cu caligrafia sobră a unchiului Eddie în dedicaţia dinăuntru:
„Pentru M.H., de la E.H…” Moluşte de
uscat şi de apă dulce din Marea Britanie, de Wilkinson – ce titlu greu de
pronunţat şi ce cadou! La patru ani după ce l-a primit, m-am căsătorit cu tatăl
vostru, iar la doi ani după aceea, unchiul Eddie a murit.
Cât de fulgerătoare şi de
pripită pare viaţa uneori, când este în acelaşi timp domoală, dulce şi eternă.
Şi cât de repede începi să socoteşti anii: aveam douăzeci şi şase (deja?),
aproape douăzeci şi şapte. De parcă acum nu ştim decât să ne bucurăm de viaţă,
viaţă şi numai viaţă, şi, chiar dacă avem studii superioare, nu ştim nimic de
fapt, suntem copii de fapt, copii încă puşi pe joacă. Iar mai apoi vine rândul
înştiinţărilor, al socotelilor şi al înţelegerii. Aflăm câte puţin despre moarte, ba chiar şi despre naştere.
Peste câţiva ani, la
moartea tatălui meu, am aflat că, deşi îşi trăise mai toată viaţa în Kensington,
îşi dorise să fie înmormântat la Invercullen, în comitatul Argyll, printre
strămoşii lui, între lespezi funerare pe care era scris numele „Campbell”.
Pentru mine şi pentru tatăl vostru, asta a însemnat un drum lung şi aproape
înspăimântător către nord, nicidecum ca acel drum pe care îl făcuserăm înainte
până la Craiginish. A însemnat, de fapt, o sumedenie de lucruri. I-am spus
tatălui vostru:
— Cred că va trebui
s-o cunoşti pe Fiona.
Însă, pe lângă revărsarea
de durere, pentru mine acel drum a mai însemnat ceva: un mic ghimpe de trădare,
căci de-acum nu mai purtam numele Campbell, ci Hook. S-ar putea să vă fi trecut
şi vouă prin cap anul trecut că, deşi bunicul Pete a trăit mai toată viaţa în
Orpington, a fost îngropat în acel cimitir din Birle, la doar câţiva metri de
fratele său, Eddie. Se pare însă că îşi cumpărase locul de veci chiar înainte
ca el şi bunica Helen să se retragă definitiv la Coombe Cottage. Ba chiar mai
mult, cumpărase un loc de veci dublu, lucru cu care trebuie să fi fost de acord
şi bunica Helen, chiar dacă numele ei de fată e Kingsley, iar neamul Kingsley e
originar din Dartford.
Tare ciudate mai sunt şi
familiile! Şi ce ciudat că fiecare dintre noi îşi are locul pe vreo ramură sau
alta a unui arbore genealogic.
Când am fost cu tatăl
vostru la înmormântarea unchiului Eddie, trecuse deja ceva vreme de când nu mai
luam anticoncepţionale, deşi nu se întâmplase încă nimic. Dar acel val
neaşteptat şi foarte stânjenitor de nesaţ trupesc era ca un soi de confirmare,
ca o recunoaştere. Îmi doream să-i fac un copil tatălui vostru. Şi ce expresie
ciudată, „să-i fac copii”, o altă plecăciune în faţa tradiţiei. Îmi doream să
fac copii şi pentru mine. (Şi îmi doream să-l văd odată fără costumul acela de
culoare închisă de pe el.)
E cât se poate de limpede
că nu în noaptea aceea v-am conceput pe voi, deşi aveam totul de partea mea, ba
mai şi eram în acea perioadă a lunii. Şi totuşi, aţi putea spune că acela a
fost „începutul” vostru, la înmormântarea unchiului Eddie, cu şapte ani înainte
să vă naşteţi. Cât de şmecheră ai fost tu, Kate, când ai botezat, în secret,
această casă.
Eu aveam douăzeci şi şase
de ani, iar Mike, douăzeci şi şapte. Eram în acea perioadă de şapte luni a
anului în care tatăl vostru e cu un an mai mare decât mine, ca acum. Dar încă
n-am terminat cu acel decisiv an 1972. Anul acesta, când tatăl vostru a împlinit
cincizeci de ani, tu, Nick, l-ai bătut la cap, aşa cum presupun că trebuie să facă
orice fiu, ca să-ţi spună cum e să fii un bătrân care a trăit deja o jumătate
de secol. De parcă vârsta de patruzeci sau chiar de treizeci de ani n-ar fi
deja un fel de bătrâneţe pentru voi.
L-ai îmboldit în glumă şi
destul de uşurel, aşa că tatăl tău ţi-a răspuns în aceeaşi notă. Întrebarea n-a
părut să-l uimească, ba chiar cred că era pregătit pentru aşa ceva. Şi amândoi
vă amintiţi ce-a spus. A spus că cincizeci de ani nu mai înseamnă nimic în ziua
de azi, că la cincizeci de ani te simţi ca-n floarea vârstei. Eu m-am bucurat
să aud asta. Apoi v-a zis că, în orice caz, nu-l deranja vârsta asta, fiindcă
de la un anumit moment al vieţii sale încolo a simţit că a rămas la aceeaşi
vârsta, în sinea lui, la vârsta la care s-a oprit, oarecum. Vă mai amintiţi? Şi
tu, Nick, i-ai răspuns, la vârsta ta fragedă de cincisprezece ani:
— Nu zău! Şi la ce
vârsta te-ai oprit?
Iar el ţi-a spus:
— La douăzeci şi
şapte de ani.
No comments:
Post a Comment