Graham Swift Maine 6

8

Eram amândoi „singuri la părinţi”. Oare copiii singuri la părinţi atrag alţi copii singuri la părinţi? Şi amândoi, înfricoşătorii voştri părinţi, eram copii născuţi în timpul războiului – eu, în sensul că fusesem concepută în timpul războiului, Mike, în adevăratul sens al cuvântului, pentru că se născuse pe durata lui, fusese adus pe lume în mare grabă, ca alte legiuni întregi de copii născuţi în timpul războiului, ca să reprezinte tot ce mai rămăsese din tatăl său, în cazul în care acesta nu avea să se mai întoarcă de pe front. Pentru o scurtă vreme, întocmai aşa trebuie să fi stat lucrurile. Bunicul vostru Pete şi bunica Helen n-au făcut altceva decât să se comporte conform spiritului acelui moment critic, din moment ce la puţin timp după ce ea a rămas însărcinată, bunicul Pete a fost dat dispărut, cuvânt care adesea însemna cea mai cumplită soartă cu putinţă.

Anul 1945: ce ciudat sună acum să ţi-l dai ca dată a naşterii, e ca şi când ai spune 1789 sau 1492.

Când s-a născut tatăl vostru, în ianuarie 1945, tatăl lui nu era acasă şi nu avea să fie acolo pentru alte cinci luni. Teoretic, fiul ajunsese să fie cel care aştepta să-i sosească tatăl şi nu invers. Nu că tatăl vostru ar fi ştiut ce se întâmpla sau că ar fi avut idee cât de însemnată era venirea sa pe lume, chiar dinainte să aibă loc. Poate că-i mai bine că memoria ne aşteaptă într-un viitor îndepărtat de momentul naşterii noastre. Dar oare lucrurile astea se strecoară totuşi, cumva? Adesea am încercat să mă pun în locul bunicii voastre Helen, în acea scurtă perioadă când tatăl vostru era consolarea nenăscută din pântecele ei.

Şi eu îl aşteptam pe tatăl vostru, însă într-un viitor şi mai îndepărtat chiar. Ştiu că pare o prostie, dar, la rândul meu, îl aşteptam să se nască.

Oare să fi existat dintotdeauna un gol, o discrepanţă între tatăl vostru şi tatăl lui? Aţi observat-o şi voi? Să fi fost doar acel gol, acel impas tensionat dintre orice fiu şi tatăl lui sau să fi fost oare acea distanţă neînsemnată de aproape cinci luni? Tatăl lui a încercat să umple golul, poate, cu acele douăsprezece sticle de şampanie, poate că a şi reuşit pentru o vreme. Cred că tatăl vostru a şi plâns puţin când a citit acel mesaj: „Distracţie plăcută”. Ce reacţie ciudată la un asemenea mesaj. Şi cu siguranţă că a plâns, doar l-aţi văzut cu ochii voştri, la înmormântarea tatălui său, în cimitirul din Birle, acum un an şi jumătate. A fost prima dată când l-aţi văzut pe tatăl vostru plângând şi se spune că nu e bine pentru copii să-şi vadă tatăl în lacrimi. Eu nu sunt aşa de sigură. Şi nu sunt aşa de sigură că tatăl vostru nu plângea din cauza unui altfel de gol.

Întâmplarea face ca, până în anul când l-am cunoscut eu pe tatăl vostru, bunica Helen să nu-i fi vorbit niciodată despre perioada dinainte să se nască el şi cea imediat următoare. Oare să fi avut ceva de-a face cu mine? Oricum, tatăl vostru mi-a spus că stătuse de vorbă cu mama lui de Crăciun şi apoi mi-a dezvăluit în ce constase acea conversaţie intimă.

Iar tu mi-ai spus, Kate, că a deschis din nou subiectul în faţa ta, anul trecut, la Crăciun: primul lui Crăciun fără bunicul Pete. Bunica Helen moţăia în camera de zi. Tu şi Mike v-aţi oferit să spălaţi vasele, iar eu şi Nick ne-am hotărât să ieşim la o plimbare pe străduţele din preajma casei. Parcă văd cum toate circumstanţele erau la îndemâna tatălui vostru. Tu mi-ai zis, Kate, că ţi-a spus despre un Crăciun petrecut cu mulţi ani în urmă, când bunica Helen i-a povestit despre vremea când nu l-a avut alături pe bunicul Pete.

S-ar putea să mă fi uitat la tine cam ciudat – aşa cum te-am privit şi în ziua aceea, la Carrack Cove – şi s-ar putea ca tu să te fi întrebat de ce.

Însă mi-ai spus doar:

— Lui tati îi e tare dor de bunicul Pete, nu-i aşa?

Cuvinte blajine, delicate şi filiale. Şi adevărate.

— Da, ţi-am răspuns eu. Primul Crăciun fără el, îi e greu.

N-am spus, deşi aş fi putut s-o fac nestingherită, că îmi aminteam şi eu primul Crăciun fără tatăl meu. Atunci avusesem însă o mare consolare, o dublă consolare: tu şi Nick eraţi în pântecele meu.

Am spus doar – de parcă mai era nevoie – că şi bunicii Helen îi e dor de el. Tatăl vostru întotdeauna spăla vasele, la Crăciun, împreună cu bunicul Pete. Îşi suflecau mânecile şi îşi puneau şorţuri, o treabă casnică, rituală, făcută de doi bărbaţi. Acum, anul acesta, dintr-un motiv oarecare, tatăl tău te-a ales pe tine. Acela a fost încă un moment de şovăială.

Poate că aţi observat amândoi că astăzi există un anumit gol între mine şi bunica Helen. Mă rog, dintotdeauna a fost un fel de gol între noi două, doar e soacra mea şi e vorba tot de o chestie rituală şi aici. Eu m-am înţeles mereu mai bine cu bunicul Pete, cred că mă înţeleg mai bine cu bărbaţii din toate punctele de vedere. Dar acum există un gol în plus între bunica Helen şi mine, tocmai când poate că n-ar trebui să fie. Eu ar trebui să-i ofer sprijin şi alinare şi chiar am făcut tot ce mi-a stat în puteri. Dar mi-e teamă de ea, ca să fiu cinstită a început să-mi fie cam frică de ea.

Oare stă şi ea trează acum, la fel ca mine, dar de una singură, ascultând ropotul ploii?

A părut un pic romantic, o recunosc, atunci când am auzit, prima oară, de la tatăl vostru, că tatăl lui fusese dat dispărut, după care se întorsese ca dintre morţi, pentru a-şi ridica fiul în braţe. Chiar dacă imaginea aceasta nu se potrivea cu bărbatul pe care l-am cunoscut eu şi care administra o fabrică în Sidcup sau cu bărbatul care făcea uneori acele numere comice ciudate împreună cu vechiul lui prieten, Charlie Dean – „Unchiul Charlie”, pentru voi. Bunica Helen a spus întotdeauna că ei doi ar fi trebuit să-şi încerce norocul pe scenă. Charlie, omuleţul hazliu şi sprinten, şi Pete, ca un soi de frate mai mare, bărbatul înalt, niţel serios şi dramatic. Distracţie plăcută, distracţie plăcută.

Tatăl meu nu fusese nevoit niciodată să pornească spre o moarte foarte probabilă, el avusese parte de un război diferit. Îşi petrecuse vremea descifrând coduri pe undeva la ţară, în inima ferită şi confortabilă a vreunui sătuc englezesc, înconjurat, în mod plăcut, de tinere funcţionare, dactilografe şi telefoniste, unele dintre ele nefiind mai deloc de origini umile, dar aducându-şi astfel umila contribuţie.

Iar printre ele se afla şi mama mea, Fiona Mckay. S-ar putea ca originile scoţiene să fi fost neesenţiale, aşa cum s-ar putea ca tocmai ele să fi fost argumentul decisiv. Oare scoţienii sunt atraşi de scoţieni?

Cum ajung părinţii noştri împreună? E oare nevoie să ştim şi noi? Tu ai părut foarte interesată la un moment dat, Kate. În orice caz, uite care e teoria mea. Cred că, pentru tatăl meu, războiul a fost un soi de vacanţă de la devotamentul lui perseverent şi silitor – până atunci – faţă de lege. Cred că a fost varianta lui de Sussex din 1966, chiar dacă el trecuse binişor de vârsta de douăzeci şi unu de ani. Pe atunci avea peste patruzeci. Viaţa te izbeşte din plin în momente diferite.

Poate că fusese un devotament cam călugăresc. Niciodată nu mai fusese azvârlit atât de strategic în mijlocul fetelor, niciodată nu îşi descoperise propriile talente de seducţie. Adică, în cazul unui bărbat ca tatăl meu, deloc înalt, nearătos, ci scund şi drăgălaş, dar totuşi destul de impetuos – talentul de a fi atât de uşor de sedus. Presupun că înseamnă acelaşi lucru, dacă reuşeşti să nu scapi din vedere ceea ce se întâmplă şi s-ar fi zis că un bărbat care a devenit judecător la Curtea Supremă era în stare să facă asta. „S-ar fi zis”, dar n-a fost aşa.

Pentru mine e un motiv de adâncă mâhnire, care mă va copleşi iarăşi mâine, că nu l-aţi cunoscut niciodată pe bunicul vostru Dougie. Dar, fireşte, nici eu nu l-am cunoscut pe atunci, în vremea aceea dinainte să ne naştem noi.

Pe când mă aflam într-un stadiu mai puţin decât iminent, cred eu, sau sper eu, tatăl meu îşi trăia cea mai frumoasă perioadă a vieţii. Aş zice că se distra de minune. Tot din cauza războiului, n-aş îndrăzni să estimez care era punctajul lui sau poate că pe atunci nu era aşa. Dar ceea ce ştiu e că Fiona Mckay a fost cea care a devenit, în 1944, tânăra lui mireasă luată în vreme de război, cu douăzeci de ani mai tânără decât el. Peste vreo cincisprezece ani, când eu eram doar o şcolăriţă, iar ea mergea pe patruzeci de ani, avea să dea primele semne făţişe ale dorinţei de a-şi vedea de drum (să fi fost oare ceva chiar atât de imprevizibil?), dar nu fără să ia cu ea o bună parte din ceea ce fusese al lui. Mireasă în vreme de război şi viitoare mercenară. Iar asta, aveam să-mi dau eu seama, l-a făcut vulnerabil, poate chiar receptiv la posibilitatea ca acelaşi lucru să i se întâmple din nou.

Bunicul vostru Dougie a murit în 1978, cu mai bine de un an înainte să vă naşteţi voi. Spre deosebire de bunicul Pete, la înmormântarea lui s-au prezentat trei foste soţii. Fiona a fost soţia numărul unu. N-aţi cunoscut-o niciodată şi, ca să ştiţi şi voi, Mike a văzut-o o singură dată – la acea înmormântare. Ştiţi deja că nu mă văd deloc cu propria mea mamă, dar asemenea lucruri se mai întâmplă. Când eraţi foarte mici, îi spuneam, de obicei şi chiar foarte potrivit, „bunica voastră zână”, de parcă asta i-ar fi dat un statut eteric dincolo de simpla poziţie obişnuită de bunică. Ea este unul dintre misterele niciodată pe deplin elucidate ale vieţii voastre, deşi, credeţi-mă, nu e singurul.

9

Tatăl vostru e la fel de arătos, ba chiar cred că e mai arătos decât înainte. Eu sunt subiectivă, desigur. Sub acel copac din parcul St. James, cel puţin, lumina văratică îl trata regeşte. Sau nu cumva succesul lui târziu i-a dat noi aripi, i-a dat o nouă viaţă? În ce punct se poate separa frumuseţea de succes, la bărbaţi, frumuseţea de reuşită? Ai tu vreo idee, Kate? Cum trecerea timpului poate fi atât de blândă cu ei, totuşi. Dar poate că n-ar trebui să mă gândesc la asta acum.

N-a fost mereu aşa. Mă rog, era la fel de arătos şi odinioară, însă era doar Mike. Succesul nu venise încă. Şi oare ar trebui să-l pretinzi? Dragostea nu e de ajuns? Profesorul Mike, adică un profesor Mike adevărat, titular, avea de aşteptat mult şi bine (trebuie spus că va aştepta şi mai departe) în timp ce tatăl vostru se spetea muncind, trei, ba chiar patru ani, la doctoratul lui. Melcii ăia ai lui ar fi trebuit să-i servească drept trambulină – ce expresie păcătoasă – pentru viitorul lui măreţ în lumea ştiinţei.

S-ar putea să vă vină greu să vă închipuiţi că părinţii voştri, care deţin acum casa aceasta şi fac tot ceea ce fac, au stat odinioară într-un demisol închiriat în zona Earl’s Court. Tatăl vostru era prins cu „cercetarea” la Imperial[1], eu eram în practică la Christie’s, pe Old Brompton Road. Patul nostru de pe atunci (comparaţi-l cu ditamai luntrea asta în care ne lăfăim acum) era o saltea trântită pe podea. Nu atât ca să economisim, deşi era nevoie şi de asta, ci mai degrabă în semn de lăbărţată decadenţă. N-am băgat niciodată bani într-un pat adevărat, deşi am investit, dintr-un impuls lasciv, într-o zi, în Portobello Road, într-o cuvertură de pat amplă, stacojie, fină şi unduitoare, sub care, cufundaţi în strălucirea sa de rubin, ne înghionteam şi ne zvârcoleam ca nişte oameni surprinşi de un accident fericit cu balonul.

Iertaţi-mă, dar în vremea aceea voi nici nu eraţi în gândurile noastre, nu eraţi nici măcar în schemă.

Prânzul din parc de astăzi, alături de tatăl vostru, nu m-a făcut să mă gândesc doar la Brighton. M-a făcut să mă gândesc la acele zile de începătoare aflată în practică şi la o lună fericită pe care am petrecut-o făcând munca de jos la Dulwich Gallery, un loc la care mai ţin încă. Nişte pânze fermecătoare de Poussin, un Watteau splendid. În pauza de masă, hoinăream prin parcul de peste drum, care avea un lac cu raţe, mă gândeam la Mike, aflându-se în cealaltă parte a oraşului, la Imperial, şi îmi spuneam cât de dulci şi de nepreţuite pot fi chiar şi cele mai modeste clipe din viaţă. „Carierele” noastre erau oricum pe drumul cel bun, într-un stadiu embrionar liniştitor, deşi poate că a lui Mike era într-o fază mai latentă decât a mea. Dar nu aveam nicio grabă, ba chiar exista argumentul cum că, cu cât mai lentă incubaţia, cu atât mai măreţ rezultatul. Vorbesc de parcă aş fi eu însămi un biolog.

Dar chiar şi în acea perioadă eram puţin încântată, puţin sedusă de devotamentul tatălui vostru faţă de melcii lui. Eu eram devotată devotamentului lui. Cui îi pasă de melci? Unora li se par de-a dreptul respingători. Dar dacă lui Mike îi păsa de ei… Cam aşa stătea treaba. Sub cuvertura noastră roşie, am învăţat cu mare plăcere o grămadă de lucruri despre melci, despre ştiinţele naturii lor, despre ciclul lor de viaţă şi nu în ultimul rând despre extraordinarul lor sistem reproducător şi despre metodele lor de a îndeplini actul sexual (ai zice că, totuşi, cochiliile alea ar fi un impediment major) deşi acesta nu e momentul potrivit pentru a intra în asemenea detalii.

Tatăl vostru obişnuia să spună că bucuria simplă a biologiei venea din absoluta particularitate a lucrurilor. Ce anume face un anumit lucru să fie special? Iar eu îmi spuneam că, pentru mine, întrebarea „Ce îl face special pe Mikey?” era o întrebare care nu avea nevoie de niciun răspuns, cu atât mai puţin de unul ştiinţific. Şi nici nu mi-a dat prin cap să întreb: ce anume îl face pe om, care ar putea, la urma urmei, să se ocupe cu tot felul de lucruri, să devină specialist în melci?

Astăzi, pe când stăteam în parc cu tatăl vostru, m-am văzut dintr-odată în acel parc din Dulwich. Era primăvară, rododendronii înfloriseră, iar raţele cloncăneau, urmate de mici flotile plutitoare de răţuşte. Atunci nu mi-am închipuit că într-o bună zi va veni momentul să-i spun acelui bărbat, acelui specialist special:

— Poate că ar trebui s-o termini cu melcii, Mikey. Încotro ne conduc urmele lor argintii?

Nu mi-am închipuit că într-o bună zi îmi voi dori să-l fac pe bărbatul acela – care deja devenise soţul meu pe atunci – să-şi reconsidere propriul său drum în viaţă.

Munca lui presupunea reproducerea acelor creaturi, cu multă răbdare, prin cicluri experimentale de lungă durată. Nu părea să presupună descoperiri neaşteptate, menite să schimbe vieţi.

Nu m-am dat niciodată în vânt după Seurat, dar azi, în parc, m-am gândit la acele siluete tolănite, pulverizate, formate din punctuleţe, de parcă oamenii ar fi doar nişte nori de atomi – fără îndoială – tatăl vostru ar spune că exact asta sunt. Am avut acea stranie senzaţie, cum că de abia l-aş fi cunoscut, din nou, ca şi când, dacă nu l-aş fi cunoscut niciodată şi m-aş fi dus în parcul St. James ca să aleg pe cineva din mulţime, tot pe el l-aş fi ales. Poate că ar fi trebuit să i-o spun şi lui, poate că ar fi trebuit să-i zic: „Ar fi fost la fel chiar şi acum, Mikey, nu încape nicio îndoială. Chiar şi la cincizeci de ani”.

Numai că aveam senzaţia opusă, bruscă şi înfricoşătoare, că îl vedeam, de fapt, pentru ultima oară. Înţelesesem totul greşit.

— Am simţit pur şi simplu nevoia să te văd, mi-a zis.

Nu era o întâlnire, era o ultimă privire. Oamenii mai fac şi aşa ceva, se întâlnesc pentru o ultimă dată onorabilă, doar pentru a se despărţi mai apoi. Tatăl vostru îşi aranja, deja, dispariţia.

Ce proastă am fost. Când am urcat din nou treptele către columna Ducelui de York, mi s-a tăiat respiraţia.

— Mă bucur c-am făcut asta. N-o să uit c-am făcut asta, mi-a zis, stând pe platforma aceea veche.

Două sendvişuri în parc! N-am îndrăznit să spun nimic necugetat. A făcut semn unui taxi la colţul străzii Pall Mall şi m-a sărutat înainte să se urce în maşină. L-am privit croindu-şi drum pe Lower Regent Street, cu capota neagră scânteind. Iar peste cincisprezece minute, Simon, care cred eu că stătea oarecum la pândă, m-a văzut întorcându-mă şi trântind uşa la biroul meu aşa cum îşi trântesc uşile de la birou oamenii atunci când vor să plângă.

Dar uite-l, e încă aici, nu-i aşa? Ce absurdă am fost. Tatăl vostru e încă aici.

Şi încă mai poate vorbi, după cum bine ştiţi, într-un mod foarte special, despre melci. Aşa cum poate vorbi, de parcă ţi-ar spune nişte secrete extraordinare, despre orice fel de târâtoare şi despre fiinţe care abia dacă pot fi considerate forme de viaţă. Şi dacă astăzi, să zicem, treaba lui ar fi să se ocupe de întreaga gamă de produse disponibile, el tot ar putea să facă o ofertă bună pentru fiecare dintre ele în parte.

Aţi învăţat să nu căscaţi de plictiseală când tatăl vostru vorbeşte despre melci, are o anumită privire în ochi. Ştiţi să nu întindeţi coarda cu glumele despre moluşte. Ceea ce nu ştiţi e că a existat un moment, după ce ne-am mutat pe Davenport Road, când tatăl vostru m-a anunţat că trebuia să se mai ducă doar pentru o ultimă oară la laboratorul său de la Imperial. Trebuia să mai facă o ultimă vizită. N-a intrat în detalii, iar eu poate că ar fi trebuit să-mi dau seama şi singură, dar abia după aceea mi-a spus. Mi-a spus că s-a dus acolo personal ca să extermine colonia de melci rămasă. A zis că a vrut s-o facă el însuşi, cu eficienţă şi „omenie” – un cuvânt ciudat când e vorba despre melci. Nu voise să lase totul pe seama „vreunui tehnician”.

---

[1] Imperial College London, structură a Universităţii din Londra, specializată pe domenii ştiinţifice şi tehnice.