Graham Swift Maine 5

6

A făcut un asemenea gest chiar şi astăzi, adică ieri, vineri. M-a sunat la birou să-mi spună că voia să ne întâlnim să luăm masa în oraş. Nu rămăsese să ne vedem la prânz, dar m-a sunat să-mi spună că nu puteam lăsa să treacă aşa, neobservată, ultima noastră zi. Ultima lui zi, ultima voastră zi. Nu sunt prea sigură cum s-o numesc. Aşa cum nici nu sunt prea sigură că era o chestiune de băgare în seamă, ci mai degrabă de nervi şi de solidaritate, dar trebuia să-i îngădui acest privilegiu. Ca un condamnat căruia i se permite să-şi aleagă bucatele de la ultima cină. Cred că noţiunea mea de „ultimă zi” se referea la una aidoma tuturor celorlalte: o vineri, o zi lucrătoare, cu cât mai lucrătoare şi mai încărcată, cu atât mai bine, poate.

Dar adevărul este că m-am bucurat de telefonul primit în ultimul moment de la tatăl vostru. Nu pot spune că eu îmi păstrasem perfect sângele rece. La rândul meu, începusem să am senzaţia că ar fi trebuit să existe vreun fel de gest. Deşi nu mi se părea că trebuia să vină din partea mea, ca un soi de ofertă din milă.

Dar m-am bucurat de telefonul primit de la tatăl vostru într-un alt mod. Poate că vouă vi s-o părea absurd din partea mea, că doar nu sunt de-o vârstă cu voi, la urma urmei. A fost ca acel telefon pe care îl primeşti atunci când nu te aştepţi deloc, ca atunci când ai senzaţia că ceva e pe sfârşite. Însă acel cuvânt simplu în urechea mea: „Paulie?”…

Singura problemă a fost că a trebuit să-mi anulez, pe neaşteptate, dejunul cu Simon. A trebuit să-mi las baltă şeful. Şi cred că toată săptămâna Simon, care pare să vadă asemenea lucruri, îmi observase şi mie starea de agitaţie sau faptul că nu eram într-o formă prea splendidă. Totu-i în regulă, Paula?

Cam o dată pe lună, lui Simon îi place să ia prânzul, între patru ochi, cu fiecare dintre directorii săi, iar ieri îmi venise mie rândul. Din punctul lui de vedere, totul ţine de rolul său, grijuliu şi povăţuitor, adică nu doar acela de şef. Aproape întotdeauna începe, după prima sorbitură din paharul de vin, cu: „Bon, şi acum spune-mi toate necazurile tale”. O glumă deja cinică, din moment ce eu n-am avut niciodată vreo problemă despre care să-i povestesc. Deşi am o vagă bănuială că nimic nu i-ar gâdila mai mult orgoliul lui Simon decât să întind mâna peste masă şi să-l apuc de încheietură, vărsându-mi amarul, ba chiar dând semne că aş vrea să plâng pe umărul lui. Şi poate că săptămâna asta a intuit această posibilitate.

Ce fiinţă complicată mai e şi şeful meu. Întruchiparea blândeţii, a farmecului şi a politeţii, dar şi a nemulţumirii, din moment ce nu invidiază pe nimeni şi nu poartă pică nimănui, dar nici nu există vreo cauză evidentă pentru a fi cuprins de asemenea sentimente („negustor de artă, nefericit în căsnicie, cu o casă în Holland Park” nu e chiar un portret care să atragă compasiunea cuiva), nu tună de furie, ci mai degrabă de o ciudată generozitate refractară.

Şi e un expert de talie mondială în Piazzeta[1]. Iar după mai bine de treizeci de ani de vânzări şi cumpărări, nu şi-a pierdut acea pasiune, care este şi pasiunea mea. N-o spun ca o jignire la adresa tatălui vostru. Nu se pune problema de a alege între una şi alta şi nu este nicio dovadă mărturisită de perfidie să spun că, atunci când de abia începusem să lucrez la Walker’s, în primii ani de căsnicie cu tatăl vostru, înainte să vă naşteţi voi, Simon a fost cel care a trezit în mine această a doua pasiune a vieţii mele. N-o spun aici ca o jignire la adresa voastră.

Arta nu e pentru cei foarte tineri? Pentru voi nu înseamnă decât „chestii”. Trebuie să mai creşteţi şi să experimentaţi gustul pierderii. O să vă explic asta mai încolo. Arta e doar o formă de compensaţie? Nu spun nici asta. Şi fireşte că nu spun că mi-aş putea închipui o viaţă alternativă (Doamne fereşte!) alături de Simon Fitch. Dar doi oameni care, în toate celelalte privinţe, nu se potrivesc absolut deloc, pot fi totuşi profund mişcaţi de un al treilea lucru, de o pasiune comună. Lumina ce învăluie oamenii dintr-un tablou, care e la fel ca lumina ce învăluie oamenii din realitate, numai că nu se poate revărsa în afară. Dar ce vă pasă vouă de asemenea lucruri? Lumina care a învăluit totul azi (adică ieri), o lumină de iunie însorit strecurându-şi razele pe străzile înguste dintre Jermyn Street şi Pall Mall. Ce avea atât de aparte?

„Mai priceput la artă decât la viaţă”, asta cred că ar mărturisi Simon despre sine însuşi, dacă aţi îndrăzni vreodată să-i zgândăriţi coarda cea mai sensibilă, să-l împungeţi în plexul solar al negustorului de artă din el. I-ar plăcea un fel de compensaţie inversă. La şaizeci şi unu de ani, lumina, în această privinţă, pare din ce în ce mai slabă.

Ştiu că ţine la mine. Ba chiar mai mult de-atât, probabil. Poate că el ar fi cel care, în timpul vreuneia dintre mesele noastre de prânz şi-ar întinde mâna peste masă ca să mă prindă de încheietură, uşurându-şi sufletul, dar asta nu s-a întâmplat în peste douăzeci de ani şi înclin să cred că slujba mea nu se află în pericol.

După părerea mea Simon crede – dacă dăm deoparte povestea cu „Walker & Fitch n-ar mai fi Walker & Fitch fără tine” şi alte prostii pe care le mai spune – că lucrurile pe care le avem acum, aici, sub acest acoperiş, reprezintă un soi de perfecţiune, că mai bine de-atât nici că s-ar putea. Arta şi viaţa. Măcar dacă ar fi descoperit şi el aceeaşi reţetă. Iar eu nu-l pot dezamăgi. Îmi iubesc soţul, vă iubesc pe voi, odoarele mele, iubesc această casă. Şi Simon a fost aici, a văzut totul, iar voi l-aţi văzut pe el. L-aţi tratat, cel puţin prima oară – defilând în pijamale înainte de culcare – ca pe un prinţ moştenitor aflat în vizită. Aproape că v-aţi plecat să faceţi o reverenţă (dar n-o să vă aduc aminte de asta). Simon Fitch şi impunătoarea lui soţie, Veronica, invitaţi la noi, la cină.

Dar el a fost încântat de voi, mereu întreabă de voi. Şi, ca să pună capac la toate, cred că întotdeauna a fost fascinat de ceea ce vom numi „Povestea Living World” – de cum colega lui mai tânără a fost, la rândul ei, în timp, eclipsată, profesional vorbind, de soţul său, odinioară angajat pe un post obscur şi prost plătit. Odată chiar a declarat, ca un preot care ne binecuvântase personal căsătoria, că tatăl vostru şi cu mine eram „Ştiinţa şi Arta”. Numai uitaţi-vă acum la această splendidă asociere.

Dacă i-aş dezvălui lui Simon adevărul din spatele acelei splendori – adevăr pe care nici măcar voi nu-l cunoaşteţi încă – nu cred că-şi va ajusta aprecierea. Nu cred că va sorbi, căzut pe gânduri, de pe buza cănii, dându-se înapoi pe urmă şi (aşa cum face uneori) afirmând că tabloul nu este autentic, la urma urmei. Eu cred că mai degrabă ar savura dovada de încredere şi ocazia numai bună de a-şi oferi protecţia.

Însă mi se pare de neconceput gândul că astăzi, la masa de prânz, i-aş fi putut destăinui lui Simon, în faţa unei farfurii de linguini de crab, întregul adevăr al acestui sfârşit de săptămână iminent. Bietul Simon. Însă e de neconceput.

Şi oricum a trebuit să anulez, destul de brusc, dejunul nostru, iar, în aceste împrejurări secrete, am fost nevoită să fiu sinceră în privinţa motivelor. Deşi am fost puţin cam meschină şi reţinută.

— O altă întâlnire la prânz, Paula? Cine este acest client special?

— E Mike.

— Aha. Mă rog… departe de mine gândul de a…

Lumina soarelui a pătruns atunci în biroul lui Simon, căzându-i pe cămaşa cu dungi (de Jermyn Street), proaspăt călcată.

Desigur, nu-i scăpase atenţiei lui Simon că era foarte ciudat ca Michael Hook, şeful de la Living World şi un bărbat foarte ocupat, să vrea sau să i se pară potrivit să-şi sune soţia, în timpul programului ei încărcat de la birou, la zece şi jumătate dimineaţa, într-o zi de vineri, ca s-o convingă să ia prânzul împreună.

— Păi bine, desigur. Desigur, Paula.

Dintr-odată părea foarte grijuliu şi intrigat.

— Îmi imaginez că aveţi ceva important de discutat, probabil.

— Da, am zis eu, plină de tact.

Dar de fapt nu ne întâlneam să discutăm, ci mai degrabă să marcăm, să observăm ce zi era, lucru pe care Simon n-ar fi putut să-l ghicească. Şi era o zi frumoasă de iunie, iar tatăl vostru avea un plan simplu. Nici măcar la restaurant n-am mers. Restaurantul părea un loc ceremonios şi ostentativ. Trebuia să marcăm, nu să sărbătorim. Şi oricum era vorba despre prânz, nu despre cina de încheiere, asupra căreia deja căzuserăm de acord că trebuia să aibă loc pur şi simplu acasă, alături de voi, absolut fără nicio încercare de a fi protocolari.

Acum pot spune că ar fi fost o iniţiativă complicată şi nu sunt sigură cum ne-am fi descurcat, aşa că ar trebui să vă mulţumesc că ne-aţi scutit de cina aceea. La urma urmei, ce ne-am fi făcut? Voi eraţi plecaţi în oraş, să sărbătoriţi terminarea examenelor. Am primit mesaje separate pe telefon de la fiecare dintre voi, în care ne spuneaţi că aveaţi planuri diferite pentru vineri seara, făcute în grabă, ca şi întâlnirea noastră de la prânz. S-au terminat de mult vremurile când cereaţi voie: „Bine. Distracţie plăcută. Să vă întoarceţi înainte de miezul nopţii”. Şi oricum aceasta nici nu prea era o seară în care să ne aşteptăm să ne cereţi voie.

Şi, de fapt, aţi ajuns amândoi acasă înainte de ora unsprezece. Nu s-ar zice că a fost multă destrăbălare la serbările voastre. Niciunul dintre voi nu părea prea şifonat şi niciunul dintre voi nu şi-a dat seama, înainte să ajungeţi acasă, că aţi făcut cam aceleaşi lucruri. Bineînţeles, v-aţi arătat imediat şi automat indiferenţi faţă de acest lucru. În ziua de azi, nu vă mai place nimic ce-ar putea avea un uşor iz de sincronism. Faptul că nu v-aţi întrebat nimic unul pe celălalt însemna că nici tatăl vostru şi cu mine nu puteam pune prea multe întrebări. Această ultimă zi s-a dovedit a fi una dintre acele zile mai deloc deosebite, care trec fără să schimbăm mai mult de câteva vorbe cu voi. Cât de diferit vor sta lucrurile mâine…

După ce-aţi dat iama la frigider, păreaţi amândoi gata să mergeţi la culcare sau cel puţin să vă retrageţi în camerele voastre. Sunt obosiţi, examenele alea i-au dat gata, ne-am zis noi îngăduitori, strângând de pe urma voastră. Concesii părinteşti obişnuite. La puţin timp după aceea, am urcat şi noi.

Oricum, sper că v-aţi distrat. Dacă voi credeţi că a fost una dintre acele seri care nu devin memorabile prin nimic deosebit, s-ar putea să vă daţi seama că o să vă rămână totuşi întipărită în memorie. Nu aveaţi de unde să ştiţi că mai era ceva de remarcat. Mi-aş putea închipui, tocmai în această noapte dintre toate nopţile, că încă vă mai aştept să ajungeţi acasă, încă mai ciulesc urechea să vă aud venind, pe ploaia asta. Fiind deja foarte îngrijorată. Dar voi sunteţi în siguranţă, bine înveliţi în paturile voastre, iar eu vă spun această poveste.

Am plecat de la birou pe la douăsprezece şi jumătate şi am luat-o pe jos către Lower Regent Street. Tatăl vostru a plecat de la serviciu cu un taxi. M-am întâlnit cu el în vârful treptelor care duc la columna Ducelui de York. Mă oprisem, în drum, la bufetul de sendvişuri din Crown Passage. Am coborât împreună treptele şi am traversat promenada, îndreptându-ne către parc.

Acel lucru atât de simplu: un picnic, prânzul în parc. Nimic festiv şi, pe de altă parte, nici foarte solemn. Cu multă vreme în urmă, înainte să veniţi voi pe lume, eu şi tatăl vostru ne întâlneam destul de des „sub Ducele de York” – era unul dintre locurile noastre de întâlnire – iar atunci când mergeam să mă întâlnesc cu el azi, am avut senzaţia – deşi poate că voi n-o să vreţi să ştiţi asta – că eram cu douăzeci de ani mai tânără.

Tatăl vostru a ajuns primul acolo şi, ţinându-şi jacheta cu un deget, se plimba în sus şi-n jos pe acel platou asemănător unei scene ciudate, ca un actor repetându-şi rolul în tăcere. Eu l-am zărit prima, apoi m-a văzut şi el. Acel scurt răstimp straniu şi vibrant când se întâmplă aşa ceva. Mi-am amintit şi asta. El mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu mâna. I-am zâmbit şi i-am făcut şi eu semn cu mâna, ridicând punga cu sendvişuri ca pe un trofeu.

Am mâncat azi la prânz la fel cum aţi mâncat şi voi, presupun, tolăniţi pe iarbă alături de prietenii voştri, într-o stare de lâncezeală post-examene, prin vreun colţişor al terenurilor de sport de la şcolile voastre. Poate că o să vă amintiţi întotdeauna prânzul acela. Iarba călduţă sub pântecele voastre. O să vă vedeţi prinşi în chihlimbarul însorit al unei luni iunie pline de examene.

Dar eu şi tatăl vostru ne-am permis demnitatea de a sta pe două şezlonguri, căci examenele noastre de abia urmează să vină.

— L-am lăsat baltă pe Simon pentru asta, i-am spus eu tatălui vostru, întinzându-i o franzelă.

— Sper că ai fi lăsat baltă pe oricine, mi-a răspuns el.

Lumina soarelui se revărsa printre platani. Şezlongurile şi mulţimea din jurul nostru, adunată la ora prânzului în parc, m-au făcut să mă gândesc, în ciuda verdeţii, la plaja din Brighton şi m-am întrebat dacă şi el se gândea la acelaşi lucru. Eu una sunt absolut în favoarea sincronismului.

— Pur şi simplu simţeam nevoia să te văd, mi-a spus el, cu o nuanţă de scuză în tonul vocii.

De parcă n-am fi fost căsătoriţi de douăzeci şi cinci de ani şi nu ne-am fi culcat împreună de aproape treizeci, de parcă ne-am fi cunoscut de abia săptămâna trecută şi încă nu puteam răbda să ne scăpăm din ochi pentru mai mult de două ore. Însă eu îmi aduc aminte şi de acea senzaţie.

7

A mărturisit imediat cum stăteau lucrurile cu şampania. Nu-l costase un sfanţ. Asta nu l-a făcut să scadă în ochii mei şi nici în cei ai Lindei şi ai lui Judy, cred eu. Ba chiar a făcut ziua să decurgă mai bine (ar fi putut oare să decurgă mai bine de-atât?) din moment ce am căzut de acord în unanimitate că, dacă tot era şampania de la ziua lui, atunci trebuia să fie ziua lui. Aniversarea lui fusese în ianuarie, dar mai era încă ziua lui sau era ziua lui încă o dată. Sau, mai curând, chiar dacă nimeni n-a spus asta în acel moment, era ziua noastră, a tatălui vostru şi a mea, dacă un asemenea lucru poate exista, iar eu vă asigur că există. Voi doi nu sunteţi singurii care au avut parte de o inaugurare în comun. Ziua aceea – 19 martie 1966 – era ziua noastră, era petrecerea noastră inaugurală, sărbătorită, în mod destul de potrivit, pe malul mării. Corabia viitorului nostru, care acum include şi şaisprezece ani din trecutul vostru, a fost lansată în acea zi şi a fost botezată, fireşte, cu şampanie.

Veţi avea şi voi parte de asemenea zile în viaţa voastră, va avea fiecare dintre voi, oare, asemenea zile? Sper că da. Nimic nu m-ar face mai fericită decât ideea că aşa va fi. E o idee prostească şi superstiţioasă – ba chiar una foarte prostească dacă-mi trece prin cap tocmai în noaptea asta – dar cu siguranţă că tuturor ne este rezervat doar un anumit număr de zile fericite şi mă tem că tatăl vostru şi cu mine am luat mai mult decât ne revenea şi n-am lăsat destul şi pentru voi.

— Câte o sticlă pentru fiecare dintre voi, a spus tatăl vostru, după ce gonise cu bicicleta pe străzile din Brighton.

Linda, Judy şi cu mine eram deja îmbrăcate, poate chiar puţin prea înfofolite, s-ar fi putut zice (o grămadă de haine de la Biba) pentru o zi de sâmbătă, la ora prânzului. Dar ce anume trebuie să porţi la o asemenea petrecere neaşteptată? Stăteam aliniate, de parcă am fi câştigat nişte premii, în timp ce tatăl vostru îşi golea rucsacul pe masa din bucătărie.

— Păstraţi-mi şi mie puţină, a zis el.

N-avea cum să greşească. Afară, norii se împrăştiaseră şi soarele strălucea aprobator. Fără îndoială că există şi o a doua zi de naştere, când viaţa începe din nou. Dacă eram niţel îndrăgostită de doctorul Pope? O recunosc. N-o spun din lipsă de respect pentru tatăl vostru. Şi mai eram niţel îndrăgostită, ca orice studentă la engleză, de John Donne. Cuvintele începuseră să răsune în capul meu: „Şi acum bună dimineaţa…” Şi acum bună dimineaţa.

Dar tatăl vostru a ales calea cinstită. Cu rucsacul gol şi cu sticlele acelea pe masă, aducea puţin cu un bărbat oprit la vamă.

— De fapt, sunt de la tatăl meu, ne-a zis.

De la tatăl lui? Dar cum ar fi putut să ştie tatăl lui sau să se simtă atât de generos cu cele trei surori de pe Osborne Street?

Iar după aceea tatăl vostru, care îmi spusese, dis-de-dimineaţă, destul de multe despre tatăl său, ne-a povestit tuturora despre ziua lui de naştere, când împlinise douăzeci şi unu de ani, în ianuarie.

Ne-am simţit ca nişte fiice onorifice. Ştiu că nu prea merge aşa – ar fi însemnat să formăm cea mai bizară familie. Dar pentru o clipă, bunicul vostru Pete a devenit subiectul discuţiei, iar în curând avea să devină subiectul unui toast ţinut de trei fete în Brighton. Măcar de-ar fi ştiut şi el. Fiecare dintre noi cu câte o sticlă. Ce mai tată trebuie să fie tatăl lui Mike, bineînţeles că trebuie să bem în cinstea lui, am căzut noi de acord.

Ce mai tată, mi-am spus în sinea mea, lăsând la o parte şampania, ce mai tată, doar pentru a-l fi avut pe Mike. Şi ce mai gest să trimită o ladă întreagă. Să nu uităm că erau anii şaizeci, nu optzeci, iar şampania nu era ca sucul de fructe. Cei mai mulţi taţi s-ar fi mulţumit, pe atunci, să le trimită fiilor lor doar o singură sticlă, pe motiv de cheltuială sau doar pe motiv de simţ al măsurii. Dar hai să nu sărim calul. Ce-o fi primit bunicul vostru Pete, la urma urmei, în ziua când a împlinit şi el douăzeci şi unu de ani? Un pachet cu mâncare?

Toate astea trebuie să vi se pară atât de îndepărtate. De parcă acel mic duplex din Brighton, deşi cu siguranţă că mai există încă, ar fi la fel de îndepărtat, în felul său, ca un lagăr îngrozitor din Germania. Tatăl vostru mi-a spus, mai târziu, că se simţise copleşit la primirea celor douăsprezece sticle, ca şi când ar fi primit o moştenire. Adevărul e că nici măcar n-ar fi îndrăznit să-şi spună că era deosebit de apropiat de tatăl lui, apoi însă se trezise cu acel dar mărinimos. Pe bileţelul din ladă, pe lângă glumiţa cu „Mumm” şi pe lângă o urare de „La mulţi ani”, tatăl lui nu scrisese decât: „Distracţie plăcută”. Tatăl vostru mi-a arătat bileţelul, îl mai are încă. Şi eu şi tatăl vostru suntem sentimentali în privinţa asta. L-a scos şi s-a uitat la el din nou, după ce a murit bunicul vostru Pete.

Însă a fost atât de înduioşat de acele douăsprezece sticle încât nu le-a putut privi doar ca pe un prilej de distracţie, nu le-a putut da pe gât cu prima ocazie. Ba chiar i-a dat prin cap, din moment ce erau douăsprezece sticle, că ar fi trebuit să deschidă numai câte una pe lună, ca să-i ajungă tot anul cât avea douăzeci şi unu de ani, hotărâre pe care a nesocotit-o cât de curând. Aşa că era un adevărat miracol că mai avea acele trei sticle în luna martie.

Eu cred că, în ianuarie 1966, tatăl vostru a trecut printr-un moment de smerenie istorică, filială. Douăzeci şi unu de ani: asta e adevărata vârstă matură, probabil, iar voi de abia aveţi şaisprezece. Cred că s-a oprit o clipă să-şi preţuiască norocul, în loc să ia totul ca pe o bagatelă. Nu uitaţi că pe mine nici nu mă cunoscuse încă. Şi poate că tocmai de aceea l-a evocat, în prima noastră noapte împreună, pe tatăl lui, care odinioară căzuse prizonier de război. Oare ce fel de distracţie exista pe vremea lui? Eu cred că tatăl vostru, un om de ştiinţă prin vocaţie şi, prin urmare, fără niciun fel de înclinaţie către superstiţii, şi-o fi zis: oricum, mai bine pune trei sticle deoparte, pentru orice eventualitate, din spirit preventiv. Pune trei sticle deoparte pentru vremuri rele.

Se pare că mâine va fi vreme rea, dragii mei.

Dar în acea zi de martie, cu mulţi ani în urmă, vremea a fost oricum, numai rea nu: o zi de martie care părea mai degrabă o zi de mai.

Şi ceea ce nu-i prea putusem spune încă, în acele împrejurări, era că tatăl meu, nimeni altul decât judecătorul de la Curtea Supremă de Justiţie, cel menţionat cu atâta stângăcie, aproape ducând la un coitus interruptus, avea în Kensington o întreagă pivniţă plină de vinuri scumpe şi minunate, incluzând, fireşte, o frumoasă gamă de şampanie. În ultimii ani devenise încăperea lui preferată din toată casa. Adevărul e că, în vremea aceea, înainte ca Fiona şi apoi Margaret să-şi fi supt partea lor, mama voastră (care nu pare mai deloc să stea prost cu banii nici acum) era un fel de fetişcană bogată. Dar n-am vrut să-l sperii sau să-l influenţez pe tatăl vostru şi în niciun caz să-l eclipsez.

Şi, în orice caz, şampania pe care am băut-o pe plaja din Brighton a fost cea mai bună şampanie pe care am savurat-o vreodată. Parcă mai văd şi acum şiragul de trandafiri de un roşu spălăcit de pe marginile paharelor de hârtie cerată, cumpărate în grabă de la supermarket. Pahare de şampanie? Ce glumă bună. Prânzul din ziua aceea – iar aici trebuie să vă informez că tatăl vostru chiar a plătit totul – a fost genul de mâncare standard de la terasele de pe malul mării, unde erau de mare valoare cartofii pai unsuroşi. Dar totul a fost udat cu vin spumos. N-am avut parte de o frapieră, însă nici asta n-a fost o problemă: aveam Canalul Mânecii în luna martie, am pus sticlele între pietricelele de la malul apei, iar fluxul era deja aproape de vârf. Cum s-a potrivit totul! Am căzut de acord să aşteptăm zece minute ca să se răcească, dar apoi ne-am mulţumit cu cinci.

Şampania mai are un mare avantaj: nu trebuie să-ţi aminteşti să iei tirbuşon. Însă eu n-am uitat să păstrez unul dintre dopuri. Mi-am zis că era treaba Lindei şi a lui Judy ce făceau cu celelalte două, pe care poate că le-a luat apa. Dar eu mi-am păstrat dopul, pentru mine e de nepreţuit. Am zis cumva că pot fi sentimentală? E pus într-o cutie specială, în care păstrez tot felul de lucruri. În privinţa asta sunt o mamă ridicolă: flori presate de la Craiginish, succesele voastre artistice din şcoala primară, la fel de valoroase pentru mine – şi nu uitaţi că mama voastră se pricepe la artă – ca nişte pânze de Tintoretto. Apoi mai am o zgardă micuţă, care a căpătat şi ea de-acum nuanţa aceea de roşu spălăcit, cu un clopoţel prins de ea şi o plăcuţă cu un nume. Dar despre asta, mai încolo.

Plaja din Brighton la mijlocul lui martie nu era mereu îmbietoare. Totuşi atunci s-a nimerit să fie la fel de cald ca vara. Marea era liniştită şi supusă şi devenea din ce în ce mai albastră, iar valurile care, plescăind uşor, se spărgeau cu o scânteiere argintie, transformându-se în spumă cremoasă în jurul celor trei, apoi două şi, în cele din urmă, în jurul unei singure sticle de şampanie, ar fi putut fi şi ele valuri de şampanie.

Când am ajuns la a treia sticlă, dacă tatăl vostru mi-ar fi spus că pusese totul la cale dinainte, că prevăzuse totul în cel mai mic detaliu – aşa cum plănuise, de la bun început, acele roluri speciale şi temporare pentru Linda şi pentru Judy – bineînţeles că eu l-aş fi crezut orbeşte. Dar cum ar fi putut să ştie el sau oricare dintre noi că ziua aceea avea să se desfăşoare aşa cum s-a desfăşurat, atât de perfect? Unele zile sunt ca nişte daruri, unele lucruri sunt ca nişte daruri. Plănuise el oare până şi vremea? Plănuise ca valurile să fie atât de generos cooperante şi apoi – dar asta e ceea ce fac valurile, la urma urmei – să se retragă domoale şi respectuoase? Prevăzuse oare că după-amiaza aceea avea să devină aurie şi feerică, că atunci când lumina se va intensifica şi fluxul va începe să se strecoare şi mai departe, Linda şi Judy, fără niciun îndemn, într-o sincronizare impecabilă, deşi ameţite de la şampanie, aveau să se ridice şi să se furişeze şi ele, ca nişte oaspeţi la petrecerea noastră care ştiau că venise momentul când trebuiau să se retragă? Ca şi cum nu ne-ar fi lăsat în văzul întregii lumi, pe prundişul plajei din Brighton, ci într-un fel de pat special, ferit şi împodobit cu ghirlande.

Dar noi aproape că nici nu le-am văzut plecând, nu le-am auzit paşii scrâşnind în retragere, căci ne îndepărtaserăm şi noi deja, cuibărindu-ne într-un soi de pătură diafană de şampanie.

---

[1] Giovanni Battista Piazzetta (1682-l754), pictor italian, unul dintre cei mai importanţi artişti veneţieni ai secolului XVIII şi primul director al Academiei Veneţiene.